Povestea unui tânăr militar rănit grav în Afganistan: Din scaun cu rotile pe podiumul Invictus/ ”Militarii români nu beneficiază şi de o pregătire psihologică înainte să plece în misiuni”

Povestea sergentului major în rezervă Gabriel Czifrak, care a fost grav rănit în Afganistan şi s-a luptat luni de zile să poată merge din nou, pentru ca mai apoi să devină campion Invictus, este o sursă de inspiraţie pentru oricine şi dovada că orice se poate, chiar şi atunci când piedicile par greu de trecut, transmite Agerpres.

La nici 26 de ani, Gabi, aşa cum îi spun prietenii, a trăit experienţe cât pentru o viaţă întreagă şi îşi continuă drumul cu determinare, încredere şi speranţă.

Vorbeşte detaşat despre ce i s-a întâmplat, ba chiar glumeşte des, zâmbeşte aproape tot timpul şi doar când povesteşte despre accidentul care i-a curmat atât de prematur cariera militară i se umbreşte uşor chipul, aproape nevăzut.

Pasiunea sa pentru cariera militară a început în copilărie, la Sighetu Marmaţiei, când tatăl său îi povestea experienţele trăite ca militar în termen, în timpul Revoluţiei din 1989, iar apoi de când a lucrat, o vreme, militar angajat.

În mintea lui Gabriel a încolţit această dorinţă, care a crescut după ce a vorbit, mai târziu, cu prieteni de-ai săi care au luptat în Legiunea Franceză.

Îşi dorea mult să meargă acolo, însă, din motive personale, a renunţat la acest plan, dar nu şi la ideea de a fi militar profesionist, motiv pentru care s-a gândit să încerce să intre în sistemul militar românesc.

Imediat după terminarea liceului s-a înscris la Şcoala de maiştri militari şi subofiţeri Basarab I din Piteşti, unde a reuşit să intre între primii şase, din 200 de candidaţi. După finalizarea şcolii militare, datorită rezultatelor bune, a fost detaşat la Batalionul 812 Infanterie „Şoimii Carpaţilor” din Bistriţa, despre care auzise că desfăşoară frecvent misiuni în teatrele de operaţii, acolo unde îşi dorea şi el să ajungă.

„Am zis că vreau să ajung în teatre de operaţii, pentru că acolo pot să arăt cât de bine pregătit sunt şi îmi pot duce la maxim toate deprinderile, acolo e testul suprem din cariera militară”, spune Gabriel Czifrak.

Pe 1 august 2018 şi-a început activitatea la Batalionul 812 Infanterie „Şoimii Carpaţilor” şi povesteşte că era foarte pasionat de ceea ce făcea şi a muncit mult pentru a se ridica la nivelul unei unităţi de elită.

S-a făcut remarcat repede şi, la doar 20 de ani, a reuşit să ocupe funcţii care l-au responsabilizat foarte mult.

Dorinţa sa cea mare, însă, era să meargă în teatre de operaţii, iar în anul 2020, după ce a trecut toate testele necesare, a fost anunţat că va fi comandant de grupă pentru o misiune în Afganistan, urmând să plece cu Batalionul 191 Protecţia Forţei „Golden Lions” de la Arad.

„Mama nu era încântată deloc de decizia mea, în schimb aveam susţinere din partea tatălui, care cunoştea dorinţa mea şi ştia că acolo poţi să vezi cât de bine pregătit eşti, poţi să te depăşeşti pe tine, poţi să îţi testezi profesionalismul. Contează toate lucrurile astea pentru un militar care îşi doreşte să facă o carieră”, explică Gabi.

Au urmat trei luni de pregătire intensă la Centrul de Instruire de la Cincu, unde, din cauza pandemiei, militarii au stat izolaţi, ca să nu se îmbolnăvească de COVID-19.

Spune că, din păcate, militarii români nu beneficiază şi de o pregătire psihologică înainte să plece în misiuni, ci fiecare se pregăteşte singur, vorbind cu prieteni care au mai fost în teatre de operaţii sau citind despre acest lucru.

„Cel puţin aşa am făcut eu, am vorbit cu prietenii din Legiunea Franceză, cu prietenii şi cunoscuţii de la noi din Armată, care au avut trei, patru sau cinci misiuni. Mi-am făcut o idee şi mi-am asumat anumite riscuri, care sunt greu de asumat, conştient. În ideea în care, când am plecat, mi-am asumat că pot să nu mă mai întorc niciodată. Sau pot să mă întorc în scaun cu rotile, orice se poate întâmpla. Pregătirea asta psihologică trebuie făcută de nişte specialişti, dar din păcate nu se face. Se dau teste psihologice, poţi să ceri consiliere psihologică, dar lucrurile astea ar trebui făcute regulat, pe timpul pregătirii pentru misiune şi să fie obligatorii, să vină psihologul să vorbească cu oamenii, să-i pregătească psihic. Acolo (în teatrele de operaţii – n.r.), viaţa bate filmul şi, din păcate, avem o mare lipsă legată de treaba asta şi sper ca pe viitor să se ia măsuri şi să fie oameni care să-i pregătească psihic pe militari, deoarece contează foarte mult. Una e când te duci, ai nişte aşteptări şi, de fapt, e cu totul altceva şi una e când te duci pregătit psihic pentru ce urmează acolo”, este de părere Gabriel Czifrak.

Pe 17 august 2020 a plecat spre Kandahar, în misiunea care avea să-i schimbe viaţa, iar când a păşit pe pământ afgan spune că l-au încercat sentimente foarte plăcute, pentru că reuşise să-şi îndeplinească visul.

În foarte scurt timp, imediat după primirea echipamentului şi a armamentului, a realizat că se află în mijlocului unui război, pe un teren ostil şi a conştientizat că este răspunzător pentru colegii săi din grupă, dar şi pentru ceilalţi din pluton.

La două zile după ce a ajuns în Afganistan a împlinit 22 de ani şi şi-a sărbătorit ziua de naştere în baza militară NATO, fericit că a ajuns acolo unde şi-a dorit din copilărie.

Curând, alături de colegii săi, a mers şi în prima misiune de patrulare-cercetare, împreună cu poliţia afgană, şi s-a lovit de realitatea crudă a războiului, a văzut case distruse, mizerie, sărăcie, dar mai cu seamă suferinţa din ochii copiilor.

”Ce am văzut acolo m-a făcut să mă maturizez foarte mult şi să îmi dau seama de diferenţele care sunt în lumea asta şi ce înseamnă un război. Un război înseamnă multă teroare şi foarte multe urmări în rândul populaţiei civile, dar şi în rândul militarilor, traume care nu dispar niciodată, pe lângă distrugerile în masă ale infrastructurii, economiei. E ceva crunt să vezi suferinţa din ochii copiilor, a adulţilor, teama care e răspândită peste tot”, se destăinuie Gabriel.

Mărturiseşte că, timp de două luni şi jumătate, atât cât a apucat să stea în Afganistan, a văzut foarte multe lucruri traumatizante, iar despre multe dintre ele nu poate vorbi.

„Din păcate, am fost martor la atacuri, au fost foarte multe atacuri aeriene cu rachete asupra bazei, ore de stat în buncăre, ore de patrulat în bază, din fericire nu am avut victime în bază. (…) Am văzut oameni desfiguraţi din rândul populaţiei afgane sau oameni decedaţi. Când ştii că ai lucrat cu un om din rândul Poliţiei afgane şi a doua zi îl vezi pe jos, într-o baltă de sânge, sunt imagini care nu-ţi mai dispar, rămân acolo, chiar dacă încerci să le ascunzi, să le piteşti într-un colţişor, inevitabil subconştientul le mai găseşte şi le mai derulează”, povesteşte tânărul.

În ziua de 21 octombrie 2020, avea să se întâmple nenorocirea: vehiculul în care se afla, împreună cu alţi patru colegi, a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat la plecarea de la o misiune de patrulare-cercetare, efectuată împreună cu poliţia afgană.

Spune că în ziua aceea au existat semne că ceva e în neregulă, de la starea proastă pe care o aveau, el şi câţiva colegi şi pe care nu şi-o puteau explica, până la faptul că poliţiştii afgani au venit drogaţi în misiune şi apoi au încercat să-i reţină mai mult decât era nevoie pe militarii români la locaţia respectivă. Tot în acea zi şi-a sunat mama şi câţiva prieteni, lucru pe care abia ulterior l-a conştientizat ca fiind neobişnuit, în contextul în care vorbise cu cei dragi cu două zile în urmă.

În urma deflagraţiei, el şi alţi trei militari din vehicul au fost grav răniţi, iar momentele de durere cruntă şi de neputinţă îi sunt extrem de vii în minte.

„Înainte să mă ia cu targa şi să mă bage în maşină, e o imagine care mi-a rămas în minte, a unui poliţist afgan care stătea cu arma în mână, în poziţie de pregătire de luptă, îndreptată către mine. Eu eram întins pe targă şi el râdea cu poftă. Şi mi-a rămas imaginea asta, că eram neputincios, nu aveam armă, nu aveam nimic să ripostez. (…) Iar el se bucura că au reuşit să provoace daune atât de mari. Şi mi-a rămas imaginea aceea în minte, am şi coşmaruri destul de des cu treaba asta, că mă atacă şi nu pot să ripostez, sunt legat la mâini, ceea ce e foarte neplăcut”, mărturiseşte Gabriel.

Tânărul a suferit fracturi multiple la ambele picioare, traumatism cranian şi traumatism la nivelul unui braţ.

După accident, el şi colegii săi au fost evacuaţi în baza aeriană NATO din Kandahar, unde li s-a acordat primul ajutor, după care au fost transferaţi la baza aeriană din Bagram, unde au stat câteva zile în comă indusă şi au fost supuşi unor intervenţii chirurgicale de urgenţă.

Gabriel îmi dă multe detalii despre rănile colegilor săi, îmi spune că cel mai grav rănit a fost şoferul vehiculului, uitând să îmi zică ce răni a suferit el, însă îşi aminteşte de durerile groaznice şi îmi vorbeşte despre picioarele sale „care erau ca nişte jeleuri”, asupra cărora nu mai avea control.

După trei zile, militarii români sunt transferaţi la Spitalul Militar Regional Landstuhl, din Germania, unde Gabi a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale complexe.

Povesteşte că l-a rugat pe medicul care l-a operat să fie sincer şi să-i spună dacă este nevoie de amputare la ambele picioare sau lucrurile se pot rezolva, pentru că trebuia să se seteze psihic şi să ştie pentru ce să se pregătească.

Din fericire, după cinci operaţii complicate, care i-au salvat picioarele, dureri inimaginabile şi multă morfină, la aproape două luni de la accident, în data de 17 decembrie 2020, a fost repatriat şi a început recuperarea la Spitalul Militar din Bucureşti.

„A început o altă luptă, au început frustrările că nu pot să continui. Niciodată nu am spus: ‘de ce, Doamne, mi s-a întâmplat mie?’. Nu! Mi-am asumat tot accidentul, mi-am asumat când am decis să plec în Afganistan că pot să mă întorc între patru scânduri. Regretul meu cel mai mare, la momentul respectiv, era că nu pot să mă întorc. Eram foarte frustrat, eram frustrat pe situaţie, supărat pe mine, pe nenorociţii ăia de poliţişti că nu am putut să-i citesc, cumva, să aflu ce au pregătit, eram frustrat deoarece colegii mei, pe care-i conduceam, erau în aceeaşi situaţie cu mine. Încercam să-i calmez, cât puteam, pentru că au căzut psihic toţi trei foarte tare”, îşi aminteşte tânărul.

La Spitalul Militar Central din Bucureşti a început lunga perioadă a recuperării, a stat şapte luni în scaun cu rotile, dar nicio clipă nu s-a gândit că nu se va mai putea ridica niciodată.

„În mintea mea mi-am stabilit aşa: e ca o pregătire fizică, e ca un antrenament pentru ceva nou, aşa mă ţineam motivat şi hotărât, zi de zi, să trag şi mai mult de mine şi să nu renunţ”, ne spune Gabriel.

După şapte luni în scaun cu rotile şi ore nesfârşite de recuperare, a reuşit să facă primii paşi şi a reînvăţat să meargă.

Mai întâi cu cadrul, apoi, motivat de faptul că fusese invitat la ceremonia de repatriere a colegilor săi care se întorceau din Afganistan, a început să meargă folosind două cârje.

În perioada în care s-a aflat în spital, are loc o întâlnire providenţială, cu actuala sa iubită, pe care a cunoscut-o în mediul online şi care i-a fost motivarea şi sprijinul de a se recupera din ce în ce mai bine.

„Atât de mult a putut să mă motiveze şi să mă ajute psihic încât nu mai conta cât trebuia să mai stau la spital. Şi dacă trebuia să mai stau patru – cinci luni, nu era problemă, stăteam la spital numai ca să pot să umblu”, povesteşte tânărul.

Încet, încet, a renunţat la una dintre cârje, iar la aproape 11 luni de la accident a reuşit să meargă singur, puţin, „teleghidat”, cu dureri la fiecare pas, dar mândru şi fericit de această realizare.

Spune că le va fi recunoscător toată viaţa profesoarei sale de kinetoterapie de la Spitalul Militar Central din Bucureşti, Cristina Gorgoneţu, doctorului Gigi Teodoru, şeful secţiei de recuperare neurologică, medicului Clara Ursescu, dar şi celorlalte cadre medicale care l-au „ţinut în braţe” timp de nouă luni şi l-au reînvăţat să meargă.

Ajuns la Bistriţa, unde locuieşte, a început să meargă la sală, la recomandarea kinetoterapeutei şi a parcurs alte şase luni chinuitoare de recuperare, sub ochii atenţi ai antrenorului său şi ai iubitei, sportivă şi ea, care îi stătea mereu în spate şi îl ajuta să facă paşii corecţi.

„Şi aşa, prin multă, multă muncă, cam după doi ani jumătate, dacă mă vezi şi nu îmi sunt obosite picioarele, nu îţi dai seama că am avut ceva la picioare sau că e o mică deficienţă de mers. Am rămas cu sechele la coborârea scărilor, nu mai am flexie în glezne, nu pot alerga, nu mai pot face foarte multe chestii, când conduc mult mă dor gleznele, picioarele, mă limitează cu foarte multe lucruri, dar nu îmi pare rău pentru nimic. Adică, îmi asum tot. Niciodată nu am zis că regret că m-am dus şi aş face-o, din nou, oricând! Îmi lipseşte, de multe ori”, recunoaşte Gabriel.

Imediat după accident a aflat de proiectul Invictus, destinat militarilor răniţi în teatrele de operaţii, şi s-a decis să se alăture şi el.

Povesteşte că sportul deja făcea parte din stilul său de viaţă, ajungând să meargă la sală şi de două ori pe zi, pentru că acolo se liniştea şi se regăsea.

În ianuarie anul trecut a fost anunţat că face parte din lotul României pentru Jocurile Invictus Dusseldorf 2023, moment în care a decis că trebuie să treacă pragul către performanţă.

S-a pregătit intens, cu dureri resimţite la fiecare antrenament, dar participarea sa a fost una de succes, reuşind să obţină medalia de aur la rowing.

„Am tras atât de mult de mine, am ajuns Dusseldorf, am reuşit să obţin aurul la canotaj în sală, la proba de un minut, la rowing, ceea ce m-a făcut foarte fericit şi foarte mândru, pentru că am muncit şi e o realizare, cu atât mai mare cu cât trecuseră numai trei ani de la accident”, spune tânărul.

Recunoaşte că întâlnirea cu militarii care fac parte din proiectul Invictus îl ajută, îl motivează şi îl inspiră, în contextul în care a fost diagnosticat cu sindrom de stres post-traumatic şi discuţiile cu cei care au trăit aceleaşi traume ca şi el sunt benefice.

„În spital totul a fost bine, eram setat pe o singură chestie, că trebuie să mă recuperez, dar după ce am revenit la civilizaţie au început să apară coşmaruri, am început să simt că nu mă reintegrez în societate şi, după anumite controale, am fost diagnosticat, şi eu şi ceilalţi doi colegi, cu sindrom de stres post-traumatic, care nu e uşor de tolerat şi e greu să te obişnuieşti cu el. Şi sunt foarte benefice, din punctul acesta de vedere, întâlnirile cu alţi militari, pentru că ştii că-ţi cunoaşte trauma, ştii că poate să te înţeleagă, ştii că a trăit lucruri similare cu tine şi poţi să vorbeşti cu el. (…) Sunt nişte şocuri şi nişte traume care nu dispar niciodată, adică odată având o traumă de război, care e foarte diferită de multe alte traume, nu mai dispare niciodată. Că ajungi să o controlezi la un moment dat şi să nu te controleze ea pe tine, e partea a doua, dar de dispărut niciodată nu dispare”, explică Gabi.

Recunoaşte că, spre deosebire de alte ţări, unde militarii beneficiază de consiliere cu psihologi specializaţi pe traumă de război şi de activităţi care le sunt destinate, în România nu se întâmplă acest lucru, chiar dacă ar fi mare nevoie.

La patru ani de la accidentul din Afganistan, Gabi îşi găseşte liniştea în întâlnirile cu iubita şi prietenii, în momentele sale de singurătate, dar şi în sport, domeniu în care vrea să evolueze şi să ajungă, la un moment dat, chiar antrenor la lotul României Invictus, pentru disciplinele rowing sau powerlifting.

Recent, a fost selectat pentru a participa la Invictus Games Vancouver Whistler 2025 şi e foarte fericit că va putea să îşi retrăiască o altă pasiune, aceea de a schia, urmând să concureze şi la această probă.

Întrebat ce înseamnă pentru el Alianţa Nord-Atlantică, Gabriel Czifrak răspunde că NATO reprezintă siguranţă, sprijin şi certitudinea că tot timpul ai pe cine să te bazezi, că nu eşti singur.

Spune că România şi-a câştigat locul în Alianţa Nord-Atlantică şi respectul aliaţilor, militarii români fiind extrem de apreciaţi şi demonstrând că se pot ridica la standardele NATO.

„Suntem foarte apreciaţi de majoritatea ţărilor membre NATO. Am văzut asta în Afganistan, am văzut asta în aplicaţii internaţionale, peste tot unde ne-am dus am fost numai lăudaţi. Pentru că noi, românii, chiar dacă nu avem infrastructura şi logistica americanilor, dar cu ce avem încercăm să facem mai mult decât se poate. Şi pentru asta suntem apreciaţi peste tot”, este de părere Gabriel.

Celor care au trecut prin situaţii similare cu ale lui le recomandă să nu abandoneze, să nu cadă pradă disperării, ci să aibă speranţă, pentru că, dacă ai dorinţă şi motivaţie, poţi face orice.

„Eu chiar pot să spun asta: de la scaun cu rotile, în trei ani de zile am ajuns campion la Jocurile Invictus! Deci, orice se poate, dar trebuie să îţi doreşti. Şi trebuie să fim recunoscători pentru toate lucrurile. Am ajuns să fiu recunoscător pentru simplul fapt că puteam să merg singur la baie, ceea ce e o banalitate pentru oamenii din jur. Dar îţi dai seama, când nu mai poţi face acel lucru, că nu ţi se cuvine. Atunci îţi dai seama că nimic nu ni se cuvine. Nu e obligatoriu să poţi să-ţi foloseşti ochii, picioarele sau orice altă parte a corpului, tocmai de aceea trebuie să fim mult mai recunoscători pentru tot ce putem să facem. Şi cu ambiţie şi dorinţă orice se poate. O spun din propria experienţă că se poate orice!”, conchide Gabriel Czifrak.