Presa franceză: Erdogan, piromanul Mediteranei

Leagăn al civilizației umane, Mediterana a fost mult timp ferită de războaie. A fost scutită de efectele secundare ale Războiului Rece, conflictul arabo-israelian și tensiunile legate de statutul hibrid al Ciprului. Dar acum o țară, Turcia, cândva un jucător central și apoi dezmembrată după declinul Imperiului Otoman, revine pe scena mediteraneană cu forță și beligeranță pentru a reconfigura echilibrele geopolitice ale bazinului mediteranean, cu riscul de a provoca conflicte ale căror consecințe globale nu le poate prezice nimeni. Venirea la putere a partidului islamist AKP în 2003 a dus, de-a lungul timpului, atât la o reținere inteligentă a secularismului, cât și la o reapariție a naționalismului turc ca un sfinx născut din propria cenușă.

Turcia a ştiut să profite de statutul său privilegiat în regiune ca membru al NATO, prin dezvoltarea arsenalului său militar, industrial și strategic. Ea a beneficiat şi de conflictul arabo-israelian, restabilind o relație diplomatică, neregulată, cu statul evreu, după o ruptură provocată de disputele legate de blocada din Fâşia Gaza. Președintele Erdogan a reușit să obțină sprijinul americanilor în lupta împotriva Al Qaeda. Cu toate acestea, Turcia era conștientă că această politică „pro-israeliană și americană” nu va fi fără consecințe pentru relațiile sale cu țările arabe. Ea a dat înapoi prin instrumentalizarea cauzei palestiniene și prin presiuni asupra Siriei și Irakului, amenințându-le cu privire la cele două râuri, Tigrul și Eufratul, care își au izvorul în Turcia.

Totuşi, alte evenimente geopolitice majore au determinat Ankara să-și schimbe radical software-ul diplomatic și strategic. Primul a fost refuzul aderării sale la Uniunea Europeană în fața vetoului Franței. Al doilea a fost izbucnirea Primăverii arabe, apariția ISIS și valul de sute de mii de migranți și refugiați care încercau să ajungă în Europa și, la polul opus, jihadiștii care treceau prin Turcia pentru a se preda în Siria și Irak. Exploatând aceste răsturnări geopolitice și de securitate, președintele turc a reușit să îşi regleze conturile cu Europa, în general, și cu Franța și Grecia, în special. Erdogan devine stăpânul jocului, impunându-se ca un aliat esențial atât în ​​lupta împotriva jihadismului, în coaliția internațională împotriva regimului din Damasc şi, recent, în cursa pentru exploatarea resurselor de gaze din estul Mediteranei.

Erdogan a făurit o nouă doctrină care să amestece islamismul politic și naționalismul exacerbat inspirat de Imperiul Otoman pentru a-și însoți desfășurarea economică și politică din Siria în Libia și până în Maghreb. El mizează pe o victorie a islamiștilor, afiliați la Frăția Musulmană, pentru a polariza țările arabe prin stabilirea unor relații privilegiate cu partide politice, precum PJD în Maroc, Ennahdha în Tunisia, Ennour în Algeria, Ettawassoul în Mauritania, regimul din Qatar, Al Jamaâ Al Islamiya în Egipt, guvernul CNT din Libia și mișcarea Hamas din Gaza. Terenul este acum favorabil pentru o escaladare între Paris și Ankara pe fondul tensiunilor politice și în paralel cu „moartea cerebrală a NATO”, precum a spus Emmanuel Macron. Câteva fapte pot explica tensiunile dintre Paris și Ankara.

Turcia lui Erdogan instrumentalizează Istoria pentru a-și justifica ura față de Franța. În manualele școlare, istoricii forțează limita când vine vorba de amputarea Imperiului Otoman prin anexarea Algeriei în 1830 de către Franța, confirmată de Tratatul de la Berlin din 1884. Apoi, sancțiuni umilitoare aplicate Turciei în timpul Tratatului de la Versailles în 1919 și de la Sèvres în 1920. Aceste două tratate au fost precedate de acordurile secrete Sykes-Picot din 1916 semnate de Franța și Marea Britanie pentru a-şi împărţi posesiunile arabe ale fostului Imperiu Otoman. Erdogan a exploatat această dimensiune memorială în timpul unei vizite în Algeria, acuzând Franța că a comis „genocid” în Algeria.

Mai recent, Turcia îi reproșează Franței recunoașterea genocidului armenilor comis de către turci și opoziția față de integrarea sa în Uniunea Europeană. De atunci, Ankara a încercat în zadar să găsească o ancorare optimă între o Europă care îi închide porțile și un Orient Mijlociu care se teme de întoarcerea unei posibile stăpâniri otomane.

Franța critică Turcia atât pentru rolul său ambiguu în facilitarea sosirii a peste 1.500 de jihadiști europeni în zonele irakiano-siriene, cât și pentru modul în care a  șantajat financiar Europa pentru a încetini valurile de migranți și refugiați. Iar Turcia dă vina pe Franța pentru sprijinul acordat separatistilor kurzi din Siria, Irak și Turcia. Cele două țări se ciocnesc și cu privire la lupta împotriva terorismului islamist și la schimbul de informații. În timp ce Franța luptă împotriva radicalizării și plecării cetățenilor săi în Siria, Turcia a închis ochii asupra canalelor jihadiste către și dinspre granițele Siriei.

Mai recent, Turcia continuă să-și desfășoare navele de război și vapoarele, amenințând chiar fregatele franceze în largul Mediteranei ca parte a războiului îndepărtat pe care Parisul și Ankara îl duc pentru a influența viitorul statului libian.

Alungată din Orientul Mijlociu militar de către Rusia și Iran, în conflict tăcut cu Israelul, criticată de UE, Turcia se retrage în Marea Mediterană, abandonată de americani, pentru a se poziționa ca o putere regională emergentă care amenință să intre într-un conflict militar de intensitate redusă, cu Grecia și, prin extensie, cu aliatul european al acesteia din urmă, Franța.

Tăcerea americanilor, campania prezidențială îi obligă, şi convergența circumstanțelor dintre Roma și Ankara nu ajută situația. Doar NATO solicită o dezescaladare între cele două țări mediteraneene care riscă să resusciteze „ciocnirea titanilor” din mitologia greacă.

Președintele Erdogan pare hotărât să nu schimbe cursul fără compensații strategice și economice. Răspunsul la strategia lui Erdogan necesită un răspuns european coordonat pentru a evita o confruntare între blocul franco-grec și Turcia și nu pentru a reproduce scenariul malian în care Franța, din lipsă de aliați europeni, s-a împotmolit în pământul nimănui din Sahel.

Afacerea cu caricaturile profetului Mohamed și discursul președintelui Macron referitor la separatismul islamist sunt o mană cerească și o providență pentru președintele turc, care încearcă să se erijeze în rolul de papă al Islamului şi care vine la căpătâiul islamului sunnit rănit și al comunităţii musulmane persecutate din Europa. Disputa franco-turcă a scos în evidență profunda divizare politică și culturală dintre o Europă care împărtășește valori cardinale, precum democrația și solidaritatea, și o Turcie tentată de un naționalism demult apus și de o doctrină a Frăției Musulmane care ar putea să conducă la izolarea ei internațională.

Sursa: Le Point / Articol de Youssef Chiheb* / Traducerea: Rodezia Costea (Rador)

* Youssef Chiheb este profesor asociat la Universitatea Paris-Nord-Sorbonne și director de cercetare la Centrul francez de cercetare a informațiilor