Presa italiană despre Ennio Morricone: Maestrul a încetat din viaţă. Şi „pentru a nu deranja”, a dispus organizarea unei ceremonii funerare private

Odată cu dispariţia lui Ennio Morricone se pierde o bucată de istorie care a început cu mai bine de jumătate de secol în urmă. A fost odată în Italia Hollywood-ul de pe malul Tibrului. O industrie extrem de vivace, care se sprijinea pe umerii unor „meșteri” destoinici.

Compozitorul, câştigător de două ori al premiului Oscar, care a cunoscut faima mondială graţie parteneriatului cu Sergio Leone, a fost acea lume.

Necrologul scris de el însuşi

«Cel mai dureros adio este cel pentru soția mea Maria», subliniază Morricone într-un necrolog emoţionant pe care a vrut să-l scrie singur și care, marți, va fi publicat în toate ziarele cu titlul: „Ennio Morricone, sunt mort”. În textul pe care l-a scris, maestrul îi aminteşte cu multă afecțiune pe regizorul Giuseppe Tornatore și alți prieteni şi îşi îmbrățișează copiii şi nepoții: „Sper să înțeleagă cât de mult i-am iubit”. Și explică de ce doreşte să aibă o ceremonie funerară privată: „Din un singur motiv: nu vreau să deranjez”.

Înmormântarea Maestrului se va desfășura în formă privată „în deplină coerenţă cu sentimentul de smerenie care l-a călăuzit mereu de-a lungul existenței sale”, anunţă familia compozitorului prin intermediul prietenului și avocatului lor, Giorgio Assumma, care adăugă că Ennio Morricone s-a stins „la Roma, în zorii zilei de 6 iulie, cu mângâierea credinței”.

Assumma precizează că Maestrul „şi-a păstrat până în ultima clipă luciditatea și o mare demnitate, că şi-a luat la revedere de la mult iubita sa soție Maria, care i-a fost alături cu dăruire în fiecare moment al vieții sale umane și profesionale și i-a stat aproape şi până la ultima suflare, le-a mulțumit copiilor și nepoților pentru dragostea și grija pe care i-au acordat-o, şi a dedicat un gând plin de iubire publicului său, care i-a dat puterea de a crea».

Maestrul muzicii de film

Atenția acordată detaliilor, devotament faţă de muncă şi o imensă smerenie. Pentru că maestrul roman în vârstă de 91 de ani, fiul unui trompetist din Arpino și al proprietarei unei mici societăţi textile, rămâne mai presus de toate un meșter sublim al partiturii.

E destul să ne gândim doar la felul în care s-a prezentat la întâlnirea cu Oscarul. „Nu există muzică importantă fără un mare film care să o inspire. Îi mulțumesc lui Quentin Tarantino că m-a ales”, a spus în faţa publicului de la Dolby Theatre care îl aplauda în picioare după Oscarul primit pentru coloana sonoră a filmului The Hateful Eight din 2016.

Oscarul anterior, cel pentru carieră, acordat în 2007, l-a perceput mereu ca pe un fel de premiu de consolare. Și Maestrul nu dorea nicio consolare: dacă trebuia să fie un premiu, atunci să fie un premiu pentru munca sa. „Dedic această muzică și această victorie soției mele Maria. Gândurile mele se îndreaptă către ceilalți nominalizați și în special spre stimatul John Williams», un ilustru coleg american compozitor al temei din Star Wars care, în acea ocazie a trebuit să renunțe la premiu în favoarea sa, a spus Maestrul cu statueta în mână.

În ajun, Morricone definise Premiile Oscar ca „un fel de loterie” care, în cinci ocazii anterioare (în 1979 cu muzica compusă pentru filmele I giorni del cielo, în 1987, cu Mission, în 1988, The Untouchables, în 1992, cu Bugsy şi în 2001, cu Malena) îl lăsase pe el, un jucător de şah atât de cerebral, cu mâinile goale. În acea ocazie însă, lucrurile au mers altfel. Curios, dacă luăm în considerare faptul că, de-abia după insistențele soției și ale fiului, a acceptat propunerea marelui său fan, Tarantino.

Un fenomen de 70 de milioane de discuri vândute

Dacă preferăm numerele cuvintelor, observăm că opera lui Morricone este copleşitoare atât din punctul de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii.

În aproximativ 60 de ani de carieră a bifat ceva de genul a 500 de colaborări cu cinematografia și televiziunea pentru un număr de 60 de filme premiate. Unul dintre cele mai mari fenomene discografice din Italia secolului XX, cu 70 de milioane de discuri vândute în întreaga lume, un titlu (A fost odată în vest) care figurează pe lista celor cinci cele mai de succes compoziții instrumentale contemporane (10 milioane de exemplare), apoi Mission, care la un moment dat, a fost cea mai vândută coloană sonoră din lume și alte două lucrări (The good, the Bad and the Ugly şi Joss the professional) care au vândut peste 3 milioane de discuri.

A lucrat mult și bine, împărțindu-se între filme și activitatea de orchestrator de muzică ușoară pentru faimoasa casă de discuri italiană RCA.

Parteneriatul cu Sergio Leone

Spui Morricone și te gândești la Sergio Leone, tatăl genului spaghetti western, colegul său de bancă din școala elementară.

Parteneriatul lor (și cu acesta şi genul) a început în ’64 cu filmul ”Pentru un pumn de dolari”. Legenda spune că actorul Clint Eastwood, pe-atunci tânăr și necunoscut, chiar înainte de a vedea montajul final, a primit prin poştă din Italia discul cu tema „fluierată” a coloanei sonore.

Și că atunci ar fi înțeles imediat că totul urma să devină o legendă. Din acel moment precis, calea lui Morricone seamănă cu un marș triumfal. Câteva cântece (unul, mai presus de toate: Se telefonando, cântat cu succes de Mina în ’66) și multe teme epocale, de la cele comandate de Leone (printre altele Giù la testa și Once upon a time in America), la cele pentru Elio Petri (Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, sau La classe operaia va in paradiso), pentru Pier Paolo Pasolini (Uccellacci și Uccellini) și Bernardo Bertolucci (Novecento).

Era un artizan, dar înzestrat cu ceea ce Cicero numea „spirit de comoditate”. Adică harul de a ajunge la sufletul publicului în doar câțiva pași.

Şi-aşa s-a făcut că spaghetti western a ajuns în paradis.

Sursa: Il Sole 24 Ore / Articol de Francesco Prisco / Traducerea Cătălina Păunel (Rador)

Foto: Ennio Morricone / Sursa: Facebook