Primele revendicări formulate de noua administrație Trump nu li se adresează agresorilor, ci victimelor acestora – analiză The Spectator

Bine ar fi fost să fi primit un ban de fiecare dată când mi s-a spus că Vladimir Putin nu-și dorește nimic altceva decât respect. Sau că nu e interesat decât de estul Ucrainei. Ori că dacă i se refuză Kievului intrarea în NATO el își va retrage tancurile. Ei bine, în ultimele șapte zile Donald Trump i-a oferit lui Putin toate acestea și chiar mai mult, arată o analiză The Spectator preluată de Rador.

Și, chiar dacă e încă prea devreme, războiul nu dă semne de domolire. Și ce a cerut omul care a scris „Arta negocierii” în schimbul acestei generozități diplomatice? Absolut nimic.

De fapt, unica solicitare concretă a lui Trump le-a fost adresată ucrainenilor. Washingtonul l-a trimis săptămâna trecută la Kiev pe Scott Bessent, Secretarul Trezoreriei, cu o cerere extraordinară. Bessent i-a prezentat spre semnare președintelui Volodimir Zelenski un document prin care le-ar fi cedat SUA drepturile asupra a jumătate din pământurile rare ale Ucrainei – din care are resurse valorând trilioane de dolari – ca recompensă pentru armamentul pe care i l-a trimis administrația Biden.

E ca și cum ți-ai invita un prieten în dificultate la o cină gratuită, doar pentru a-i prezenta mai târziu o notă de plată incomparabil mai mare decât costul mesei.

Evenimentele ultimei săptămâni s-au succedat într-atât de amețitor încât merită o scurtă recapitulare – ca să nu ne apuce amețeala.

Pe 12 februarie Trump a discutat cu Putin 90 de minute la telefon. Ambii au vorbit despre cât de puternică e țara proprie, dar și a celuilalt, iar Putin l-a felicitat pe Trump pentru victoria electorală și pentru înclinația lui pentru soluții „de bun simț”.

Trump a afirmat că ar putea avea curând întâlniri cu Putin în ambele țări.

Apoi Trump l-a sunat pe Zelenski pentru a-i relata ce vorbise cu Putin și faptul că acesta dorește pace.

În aceeași zi, dacă mi-am notat corect, Secretarul Apărării Pete Hegseth a declarat că Ucraina nu-și va putea recupera teritoriile cucerite de Rusia. El a mai precizat că aderarea Ucrainei la NATO e exclusă.

I-a revenit atunci lui Kaja Kallas, șefa diplomației UE care provine din Estonia, o țară care-i cunoaște mult prea bine pe ruși, să spună ce gândeau mulți alții: „De ce îi oferim [Rusiei] tot ce vrea, chiar mai înainte ca negocierile să fi început?”

Apoi vicepreședintele american JD Vance i-a oferit lui Putin altă concesie nesolicitată. A declarat că nu vor fi detașate trupe americane în Ucraina. Europa urmează să joace rolul poliției în orice fel de acord. Iar dacă respectivele forțe ar fi atacate, a precizat el, nu vor fi protejate de garanția apărării colective conținută în Articolul 5 al tratatului NATO.

În acest punct, pe 14 februarie, Zelenski, Vance și mai toată conducerea politică și militară a Europei au călătorit la Munchen pentru conferința anuală de securitate.

Zelenski le-a reamintit tuturor acestora de acordul de la Munchen din 1938 prin care premierul britanic Neville Chamberlain a consimțit la anexarea regiunii sudete a Cehiei de către Adolf Hitler, în schimbul garanțiilor că Germania nu va avansa mai mult de atât. (Întâmplarea face că Chamberlain a fost aclamat drept un mare pacifist la acel moment.)

Apoi Vance a ținut un discurs în care abia dacă a menționat Ucraina ori securitatea. El le-a transmis liderilor europeni că în loc să-și facă griji în privința Rusiei ar face mai bine să fie îngrijorați de ei înșiși.

El a invocat un scrutin prezidențial recent din România, câștigat de un om pe nume Călin Georgescu, un necunoscut până când a apărut pe TikTok călărind un cal alb.

(Când s-a descoperit că Moscova se amestecase în alegeri printr-o campanie sofisticată pe rețelele sociale, instanțele românești au declarat că regulile electorale fuseseră încălcate și au dispus repetarea votului.)

Vance a declarat că acest fapt constituie o probă a deficitului democratic din Europa. Continentul, a afirmat el, e amenințat mai degrabă de politicile publice progresiste – și a invocat încă câteva exemple ceva mai radicale drept probe – decât de Rusia, China sau orice alt inamic extern.

A afirma că mai marii Europei au rămas cu gurile căscate e puțin spus.

Sigur, nu e prima surpriză pe care ne-o aduce Conferința de Securitate de la Munchen.

Discursul lui Putin din 2007, prin care a admonestat dur Occidentul pentru modul în care susținea el că tratează Rusia, e considerat un punct de cotitură în istoria post-război rece.

Poate că Vance n-a spus decât ce credea el că ar fi vrut să audă „noul șerif de la Washington” (cum l-a numit chiar el). Poate s-a simțit eclipsat de excesele lui Elon Musk și voia să se remarce iar în fața șefului său.

Dar dacă întreaga vorbărie despre a pune mâna pe Canada, Groenlanda și Panama e echivalentul azvârlirii câtorva obiecte vestimentare de prisos de către noua administrație americană, atunci discursul lui Vance a fost un striptease în toată puterea cuvântului – cel puțin pentru europeni.

Discursul a dezvăluit o nouă viziune trumpistă asupra lumii în toată goliciunea ei șocantă. SUA susțin AfD – partidul german de extrema dreaptă – și un român dubios pe un cal [guvernul american nu și-a exprimat formal susținerea pentru AfD ori Georgescu – n.trad.], în vreme ce mustră Europa pentru că se teme de Putin.

Și așa revenim la omul de la Kremlin.

A-ți imagina că Putin nu-și dorește decât cutare ori cutare lucru e în cel mai bun caz o speculație, iar în cel mai grav autoamăgire. La ultima mea vizită în Rusia, tocmai în 2017, demnitari și universitari ruși îmi spuneau deja că Moscova era în război cu Occidentul.

Iar în ce-l privește pe Putin, pentru el războiul pare a fi mai important decât orice, fiind pregătit să-i dedice toate resursele considerabile ale Rusiei. În definitiv, din perspectiva lui, e cea mai bună șansă pe care o are de a accede în panteonul expansionismului rusesc, alături de Petru și Ecaterina.

Și atunci, în fața acestei presiuni dinspre Est, cu ce se poate lăuda Occidentul? Electorate nemulțumite care nu vor să plătească pentru armate mai mari și populiști est-europeni care se comportă mai degrabă ca niște interpuși ai Moscovei decât ca membri de încredere ai cluburilor [NATO, UE – n.trad.] din care fac parte.

Și America, țară care nu numai își dă demisia din poziția de polițist planetar. La așa ceva poate că ne și așteptam. Dar se mai și transformă în prădător. Iar la acest lucru nu ne așteptam.

Grăitor e faptul că primele revendicări formulate de noua administrație nu li se adresează agresorilor, ci victimelor acestora. Palestinienii ar trebui să părăsească Gaza pentru a fi transformată într-un șantier de construcții american [sic! palestinienii au rupt pe 7 octombrie 2023 un armistițiu în vigoare, invadând Israelul, care a reacționat printr-o campanie defensivă în Gaza – n.trad.] Ucrainenii ar trebui să-și predea pământurile rare (în schimbul unor favoruri deja acordate).

China autocrată e în ascensiune. Rusia dictatorială e în marș. Iar polițistul de care depindeam pentru siguranța noastră nu a ieșit neapărat la pensie, ci s-a metamorfozat mai degrabă într-un mafiot prădalnic.

Natura umană tinde a fi optimistă. La începutul lui 1992 puțini erau locuitorii din Sarajevo care credeau că va fi război. La începutul lui 2022 cei mai mulți oameni credeau că Rusia nu va invada Ucraina. În 2011 în Afganistan erau diplomați care-mi spuneau convinși că înfrângerea talibanilor nu era decât o chestiune de timp.

Nu vreau să fiu un profet al dezastrului. În general sunt optimist. Însă există acum anumite realități care nu pot fi ignorate. Și trebuie să îndrăznim să le privim direct. Numai odată ce ne vom fi deschis ochii și vom fi pășit în vijelia din fața noastră vom putea să ne discernem calea pe sub norii întunecați.

Sursa: THE SPECTATOR / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba