Profesorul Lazăr Vlăsceanu, unul dintre cei mai proeminenți sociologi români: O cronică anticipată. Despre consecințele intenționate sau neintenționate ale Proiectului de Lege a învățământului superior „România educată“

Analiză semnată de profesorul Lazăr Vlăsceanu, unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie pe care a condus-o la Universitatea din Bucureşti, cu doctoratul în Sociologie obținut la London University, Institute of Education, în 1976, autor a numeroase volume și cercetări în domeniul educației și cel care a realizat selecţia textelor şi studiul introductiv la: “Basil Bernstein, Studii de sociologia educaţiei”:

Proiectul avansat de dna Ligia Deca și de colaboratori mi se pare că este mult mai clar, mult mai bine orientat în opțiuni și în demonstrarea opțiunilor sub forma prevederilor din cadrul legii. Au fost curățate poncifele proiectului precedent, politicianismele mai mult sau mai puțin vizibile și ni se propune un proiect care se vrea să corecteze și să ducă la succes învățământul superior. Întrebarea mea centrală este dacă, pe termen mediu sau lung, acest proiect de lege duce la creșterea și dezvoltarea învățământului superior din România, pentru a deveni competitiv european, sau dacă nu cumva este presărat cu contradicții, opțiuni generatoare de conflicte sau orientări greșite ale sistemului? 

Ca să răspund la această întrebare, voi face două distincții preliminare. O primă distincție este banală și cunoscută tuturor, bănuiesc: aceea dintre sistem și structură. Legea este a sistemului învățământului superior din România. Ca sistemul să ajungă să se dezvolte liber și cu succes, înseamnă că structura sa, adică instituțiile și relațiile dintre instituții sunt astfel promovate de către reglementări încât să asigure libertate instituțiilor, libertate studenților, libertate cercetătorilor și cadrelor didactice din universitate. Există compatibilitate între succesul sistemului și elementele, respectiv relațiile din structuri care să concure la acest succes? De aceea am făcut distincția respectivă.

A doua distincție pe care vreau să v-o propun este între concepția care stă la baza legii în întregimea ei și reglementările particulare. Dacă reflectăm asupra dezbaterii publice privind proiectele de legi, constatăm că cele mai multe s-au referit la reglementări particulare. De exemplu: limitarea mandatelor de rectori la două, cu prelungirea fiecărui mandat la 5 ani, dar fără nicio referire la mandatele precedente ale rectorilor actuali este o reglementare extrem de controversată. Pentru că ea rezolvă o opțiune, limitarea mandatelor, dar lasă deschisă posibilitatea rectorilor actuali să prelungească cele două mandate pe care le-au avut sau un mandat la alte două mandate care se adaugă la cele deja avute. Cum vom vedea, aceasta este o sursă gravă de conservatorism în sistem. O să revin asupra altor exemple care se referă strict la reglementări, însă vreau să mă refer nu numai la fiecare reglementare luată singular, pentru că fiecare reglementare trebuie să fie discutată în funcție de concepția generală care se află la baza proiectului.

Dacă reiau exemplul precedent, la prima lectură lasă impresia unei concepții liberale despre conducerea învățământului superior; dacă o analizăm însă contextual, constatăm că este expresia unei concepții conservatoare despre învățământul superior, în locul concepției pe care o lasă de înțeles la prima lectură, deci în loc să fie expresia unei concepții liberale.

Ca atare, eu am să caracterizez mai întâi concepția. Opțiunile reglementative din lege demonstrează o concepție progresistă, adică protecționistă, egalitaristă și centralistă. Să concretizăm.

Cea mai pregnantă expresie a centralismului pentru care optează proiectul de lege a învățământului superior este modul în care se construiește raportul dintre resurse și performanță. Mă refer la finanțarea învățământului superior, pe de o parte, și pe de altă parte la tipurile de reglementări care să stimuleze performanța instituțională sau individuală a studenților sau a cercetătorilor/cadrelor didactice. În privința finanțării, este clar că sistemul este eminamente centralist. Ministerul, pe bază de consultații, definește cifra de școlarizare, respectiv resursele care sunt alocate dezvoltării învățământului superior anual și pe termen mediu, descentralizează fondurile, după aprobarea Guvernului, pe universități, iar universitățile repartizează pe programe de studii, în cadrul lor. Asta este o variantă și este centralistă: minister, universități, student/cadru didactic.

Evaluarea universităților este centralizată de către minister. Această perspectivă centralistă asupra sistemului face ca și structurile să fie eminamente subordonate ministerului. Gradele de libertate instituțională sunt strict limitate. Universitățile se conformează sau au șansele degradării. Aceasta în privința centralismului.

În privința egalitarismului, avem de-a face un egalitarism protecționist care era necesar în destule privințe, dar care acum este extins atât de mult, încât nu mai lasă loc competiției. De exemplu, se lansează un program de lichidare a abandonului universitar, ceea ce era mai mult decât necesar. Întrebarea este: care sunt sursele abandonului universitar? Numai cele financiare, pentru că studenții nu dispun de resurse pentru a se întreține pe perioada studiilor? Sau calitatea predării din universități, calitatea conținuturilor transmise în cadrul cursurilor, seminarelor și laboratoarelor, calitatea facilităților vieții studențești, poate toate acestea sunt în suferință?

Ca atare, un candidat la studenție vine cu toată încrederea la o universitate și poate într-adevăr să descopere că nu are resurse suficiente pentru a se întreține și abandonează, dar poate descoperi și că practicile universitare sunt departe de așteptările candidatului la studenție sau la o calificare universitară. Soluțiile abandonului universitar date de către lege sunt protecționiste, deci este un program special adresat abandonului universitar, și financiare: creșterea cuantumului burselor. Încă nu înțelegem în ce ritm va crește acest cuantum și dacă s-a făcut o pilotare a necesităților efective de care studenții vulnerabili ar avea nevoie pentru a se întreține în universități.

Ipoteza mea este diferită de a legii. În proporție de 90%, dacă nu chiar 95%, candidații la studenție în universitățile noastre provin din clasele mijlocii, adică ale familiilor care dispun de resurse. Deci nu lipsa de resurse este în cazul majorității covârșitoare a studenților cauza abandonului universitar, ci calitatea programelor universitare. În ce măsură studentul la electronică este adus în contemporaneitatea cunoașterii din domeniu? În ce măsură programul de studii de management este centrat pe problemele manageriale ale companiilor și organizațiilor contemporane? În ce măsură studentul anticipează că obține o calificare competitivă la finalizarea licenței sau masterului? În acest sens, eu cred că opțiunea protecționistă și egalitaristă, oricât ar fi fost de necesară, nu putea să fie exclusivă.

După aceste două distincții între sistem-structuri și concepție-reglementări, aș vrea să caracterizez sintetic proiectul legii învățământului superior.

Prima caracteristică pe care o găsesc extrem de critică este unilateralitatea concepției. Fiind elaborat exclusiv sau cvasi-exclusiv pe baza concepției progresiste despre învățământul superior, se deschide perspectiva dezvoltării unui învățământ superior care este egalitarist, protecționist și mai puțin orientat către stimularea performanței. A fi student înseamnă a fi competitiv. Aceasta este prima regulă pe care, după primul an, un student o învață: cum să devii competitiv. Nu înveți după primul an cum să supraviețuiești în universitate, din punct de vedere intelectual, pentru că atunci locul tău este al eșecului unei cariere de viață. Ca atare, întrebarea mea este: câte dintre reglementările avansate de proiectul de lege concură la stimularea competitivității studenților pentru a obține calificări cât mai înalte și cât mai competitive, cât de stimulată este competitivitatea dintre universități?

Am să mă refer, ca ilustrare, la competitivitatea universităților. O reglementare menționează că universitățile din țara noastră vor fi pe mai departe clasificate în trei categorii: universități de cercetare, universități de predare și cercetare și universități de predare. Distincția nu este calitativă, în principal, ci orientativă, în sensul că o universitate dezvoltă inovații pedagogice pentru a crește calitatea predării și învățării, pe câtă vreme o universitate este orientată către învățarea prin cercetare și către creșterea performanțelor în cercetare.

O universitate de cercetare trebuie să aibă laboratoare și ateliere universitare competitive. Un laborator de chimie analitică, care este deschis și studenților, costă între 8 și 10 milioane de euro. În acest caz, laboratorul este deschis și cercetării și învățării. Un laborator deschis numai învățării costă circa o treime din costurile unui laborator de cercetare, la care se adaugă costurile de mentenanță a laboratoarelor respective. Pot să mă refer și la atelierele de practică ce sunt cvasi-inexistente în universități. Mă întreb în ce măsură politehnicile noastre au ateliere de practică deschise cu cele mai noi instrumente și practici tehnologice ale domeniului?

Când te uiți la reglementările privind finanțarea învățământului superior, deci la resursele publice puse la dispoziția universităților, constați că nu există nicio legătură între distincția între cele trei tipuri de universități și finanțarea diferențiată a lor, în funcție de performanțele pe care le obțin în domeniu. Reglementările privind finanțarea în continuare a învățământului superior le copiază integral pe cele din legea 1/2011 și le menține în același fel, astfel încât universitățile competitive pe cercetare obțin o sumă insignifiantă în plus pentru a dezvolta cercetarea. De aceea, performanțele învățământului superior din România la ora actuală sunt de tipul următor: nicio universitate românească nu mai este situată în clasamentele internaționale în grupul 500-1000, ci numai după 1000. Adică nu sunt competitive nici în cercetare, nici în predare, nici în învățare. De aici abandonul universitar și lipsa de satisfacție a studenților și a cadrelor didactice cu viața lor universitară. Unilateralitatea concepției progresiste coincide cu ignorarea concepției liberale despre competitivitatea universitară.

A doua caracteristică a acestui proiect de lege: contradictorialitatea. Ni se spune că prin înlăturarea abandonului universitar performanțele universitare ar crește. Nu există niciun fel de cercetare care să demonstreze o astfel de relație, drept pentru care suntem puși în fața a două enunțuri care sunt contradictorii: înlăturarea abandonului universitar duce la creșterea egalității în șansele de acces și participare universitare și numai competiția duce la creșterea performanțelor.

A treia caracteristică a acestui proiect de lege este politizarea. Dintre caracteristici, aceasta mi se pare cea mai gravă. Ipoteza mea este că cei trei negociatori delegați de către Parlament, respectiv cei trei rectori – Cîmpeanu, rector al unei universități agricole, Pirtea, rectorul universității timișorene și Costoiu, un rector rătăcit printre universitari care nu a făcut nicio cercetare și nici nu a predat vreodată într-o universitate – reprezintă clasa privilegiată nouă a învățământului superior din România, clasa politicienilor universitari. Negociatorii nu s-au reprezentat și nu se reprezintă numai pe ei înșiși, ci reprezintă majoritatea rectorilor din universitățile românești.

Mai mult, egalitarismul instituțional la care m-am referit este o opțiune politică care se vrea a fi progresistă, dar care duce sistemul pe traiectoria conservatoare în care se află în prezent. Traiectorie caracterizată prin regres sau în cel mai bun caz stagnare a performanțelor în cercetare și învățare. Ar trebui să ne întrebăm de ce nu s-a introdus o reglementare prin care rectorul unei universități nu poate să fie și parlamentar și membru în mai multe comitete și comiții care sunt legate de activitatea politică parlamentară? Probabil că vom ajunge să avem un Parlament în care să se creeze o secție distinctă a politicienilor universitari. O astfel de orientare conservatoare a sistemului este ilustrată și de lipsa de reglementări care să se refere la contribuțiile fiecărei universități la dezvoltarea economică și socială a țării noastre, în prezent. În ce măsură rezultatele cercetărilor universitare de la noi din țară contribuie la facilitarea și accelerarea dezvoltării naționale?

Învățământul superior este un sistem costisitor. Însă la ora actuală programele de studii sunt organizate nu ca ponderi și ca orientări, nu ca programe de calificare universitară, ci de conservare a reproducerii universitare. Să formulăm o întrebare: în ce măsură un program de studii de management are o definiție foarte clară sau o construcție foarte clară a calificării absolventului respectivului program de studii? Cum poți să fii un manager care nu are o calificare profesională în domeniul în care vrea să se afirme ca manager? Cum să conduc un spital, dacă nu am o calificare în domeniul politicilor de sănătate publică? Și de aceea întrebarea mea este: sunt calificările universitare definite în termeni pragmatici astfel încât absolventul care primește diploma nu doar reproduce concepte și enunțuri teoretice, ci poate să aplice strategii, chiar programe profesionale în domeniul certificat de diplomă?

În proiectul de lege a învățământului superior avem definiții care se referă la conținuturi, la verificarea conținuturilor, a curriculumului, dar nu avem nimic despre dezvoltarea profilului calificărilor universitare. Este paralel cu realitatea economică, politică și socială din jurul său. Ai o calificare de manager, de specialist în științe politice, de inginer și întrebarea mea este: ce știi să faci, pe baza calificării respective? Asta trebuie realizat după programul de licență; programul de masterat este orientat în special spre cercetare, cu excepția masteratelor și a doctoratelor profesionale, care sunt mai puțin teoretice.

În concluzie, unilateralitatea concepției progresiste care a fundamentat acest proiect de lege, contradictorialitatea reglementărilor grupate pe diferite capitole, titluri și secțiuni ale legii, dar mai ales orientarea clară către politizarea învățământului superior duc la un proiect conservator de lege, care în opinia mea are prea puține șanse de a duce la creșterea și dezvoltarea învățământului superior din țara noastră. Șansa cea mai mare este a stagnării, de fapt a regresului în raport cu șansele de dezvoltare ale universităților din celelalte țări europene.

Regret nespus că doamna Ligia Deca a acceptat influența negociatorilor delegați de Parlament. Riscă să fie identificată cu ideea de universitate conservatoare în România.

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Lazăr Vlăsceanu