Proteste anti-guvernamentale masive în Franța și Israel – Care sunt asemănările și diferențele

Franța și Israelul sunt zguduite de mai multe săptămâni de proteste. Ele sunt de o amploare fără precedent în Israel și probabil cele mai mari din 1968 încoace în Franța – cele din 1968 constituind începutul sfârșitului politic pentru președintele Charles de Gaulle, fondatorul celei de-a Cincea Republici franceze.

În ambele țări o parte importantă a populației a ieșit în stradă ca să protesteze împotriva reformei sistemului de pensii – în principal majorarea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani – în Franța, respectiv împotriva reformei justiției – în principal reducerea drastică a prerogativelor Curții Supreme în raport cu cenzurarea actelor executivului și legislativului – în Israel.

Manifestațiile au dus la blocarea drumuri (dar și a aeroportului Ben Gurion în Israel), a rafinăriilor (în Franța), iar grevele (în Franța) au afectat transportul public, învățământul și colectarea gunoaielor (la Paris), în timp ce în Israel a fost declarată o grevă generală pe data de 27 martie.

În Franța demonstranții au încercat să ajungă la Adunarea Națională unde erau votate două moțiuni de cenzură împotriva guvernului, iar în Israel demonstranții au ajuns până la clădirea Knesset-ului (parlamentul unicameral) la Ierusalim, manifestând în fața caselor unora dintre membrii de frunte ai coaliției de guvernare și încercând să blocheze accesul către aeroport, de unde prim ministrul Benjamin Netanyahu trebui să zboare la Roma pentru o vizită oficială în Italia.

Forțele de ordine au intervenit în ambele țări, cele din Franța fiind acuzate de brutalități, dar și manifestanții fiind acuzați de violențe (aproape 500 de polițiști și jandarmi au fost răniți) și devastări, printre care incendierea intrării primăriei orașului Bordeaux.

Iată o serie de asemănări între două țări cu sisteme democratice, însă total diferite. Situațiile de fond din cele două țări se deosebesc însă, chiar fundamental în unele privințe.

În Franța, unde vârsta pensionării într-un sistem public cu repartiție (în care activii plătesc pentru pensionari, fără capitalizare) este de 62 de ani (majorată de la 60 de ani în 2010), parlamentul a adoptat majorarea la 64 de ani prin angajarea responsabilității guvernului în Adunarea Națională, acolo unde președintele Emmanuel Macron și prim ministra Borne nu au o majoritate absolută.

În Israel, coaliția de dreapta/extrema dreaptă/ultra-ortodocși condusă de prim ministru Benjamin Netanyahu dispune de o majoritate confortabilă în Knesset, 64 – 56, mai multe proiecte de lege au fost adoptate în ultimele trei luni de când acest guvern a luat ființă.

Așadar o primă diferență: în timp ce guvernul nu are o majoritate în camera inferioară a parlamentului Franței, cea care decide în fapt, în Israel guvernul dispune de o majoritate confortabilă.

Mai mult, sondajele de opinie arată o opoziție de aproape 80% în Franța față de majorarea vârstei de pensionare (reformă promisă de președintele Macron anul trecut când a fost reales în funcție), în timp ce în Israel opinia publică este scindată, cu o ușoară majoritate împotriva reformei justiției. În Franța sindicatele au fost în prima linie a protestelor, în Israel ele au intervenit de abia pe 27 martie.

Franța – reformă de oportunitate, Israel – schimbare constituțională majoră

Dar diferența majoră între cele două state este că în timp ce în Franța este vorba de o reformă de oportunitate, menită să aducă vârsta de pensionare (cea mai redusă din Uniunea Europeană) mai aproape de media din UE în condițiile sporirii deficitelor fiscale pe fondul creșterii continue a speranței de viață, în Israel criticii reformei susțin că aceasta încalcă principiul separației puterilor în stat. Israelul nu are o Constituție scrisă ca Franța, în schimb are 13 legi de bază, iar Curtea Supremă poate cenzura o lege care încalcă aceste acte cvasi-constituționale.

În timp ce președintele Macron și guvernul său încearcă să impună o reformă impopulară dar probabil constituțională (În Franța vârsta de pensionare a fost 65 de ani din 1945 până în 1983, când a fost redusă la 60 de ani, iar apoi majorată la 62 de ani în 2010), în Israel guvernul încearcă să dea peste cap un sistem constituțional acumulat în cei aproape 75 de ani de existență a statului modern, reînființat în 1948.

Mai mult, liderii actualei coaliții au fost acuzați de interese personale în impunerea acestei legislații: premierul Netanyahu este judecat sub acuzații de corupție, liderul partidului SHAS (ultra-ortodox sefard/oriental), al doilea ca mărime din coaliție, Arie Deri este infractor recidivist condamnat pentru fraudă fiscală și împiedicat de Curtea Supremă să ocupe un post de ministru, ministrul securității naționale Itamar Ben Gvir (liderul partidului de extrema dreaptă Puterea evreilor), condamnat în repetate rânduri pentru incitare la ură a impus adoptarea unei legi care îi subordonează poliția, în timp ce Bezalel Smotrich (liderul Partidului Sionist Religios, extrema dreaptă) a obținut modificarea legii care-i permite să aibă prerogative privind ordinea publică în nordul Cisiordaniei ocupate, acolo unde se află colonii evreiești. În Franța reforma pensiilor nu aduce un folos personal niciunuia dintre liderii politici care o promovează, dimpotrivă, la ruinează popularitatea.

În timp ce nimeni nu a ieșit în stradă să apere reforma pensiilor în Franța, în Israel societatea e complet scindată, ceea ce l-a făcut pe președintele Isaac Herzog să avertizeze asupra pericolului de război civil, iar unii deputați ai coaliției au chemat la contra-manifestații din partea sprijinitorilor lor. Argumentul lor este că alegerile din 1 noiembrie 2022 au dus la o majoritate clară în favoarea actualei puteri, care a promis în campania electorală schimbările pe care sunt acum în proces de legiferare.

Dar în timp ce Franța este o țară europeană, membră UE și NATO, cu o populație de 67 de milioane, Israelul este o țară din Orientul Apropiat, cu o populație de sub 10 milioane, înconjurată de state ostile, cu unele dintre el fiind în stare de război de aproape 75 de ani, într-un conflict cu palestinienii care se poate transforma oricând într-un război și care nu-și poate permite scindarea populației. De aceea demiterea de către premierul Netanyahu a ministrului apărării Yoav Gallant este semnificativă. Gallant a cerut suspendarea reformei justiției, spunând că s-a consultat cu numeroși militari, inclusiv rezerviști. Reforma coaliției o provocat neliniște în rândul militarilor, armata Israelului fiind o armată de cetățeni, un scut al existenței statului și o apărătoare a valorilor democratice.

Așa încât situația de criză politică generată de reforma sistemului de pensii nu reprezintă o amenințare existențială pentru Franța, țară care a cunoscut periodic contestații sociale, cel mai recent protestul “vestelor galbene” împotriva majorării prețului carburanților în 2019. În schimb, Israelul nu-și poate permite pe termen mediu și lung astfel de crize în societate care duc la scindarea populației.

Comparația Netanyahu – Dragnea

Am auzit de mai multe ori comparații între Benjamin Netanyahu și Liviu Dragnea, cel care în 2017 a vrut să impună, când era lider PSD și președinte al Camerei Deputaților schimbarea legislației pentru a scăpa de rigorile legii în condițiile în care era judecat sub acuzații de corupție.

Cu tot respectul, comparația mi se pare derizorie și provincială. Benjamin Netanyahu a fost prim ministru al Israelului timp de 16 ani – prima oară din 1996 – conduce o țară care are arme nucleare (a căror existență nu o confirmă, dar nici nu o dezminte) și care se află de 75 de ani într-un conflict cu vecinii care poate degenera într-un război cu efecte planetare.

Liviu Dragnea era acum șase ani un neica-nimeni pe plan internațional și cum România este membră UE și NATO, există destule mijloace de control și presiune pentru a influența decizii ne-democratice ale liderilor săi. Desigur că și asupra Israelului, care nu face partea din astfel de organizații, se fac presiuni, mai ales din partea Statelor Unite, care oferă un ajutor militar anual de peste 3 miliarde de dolari, dar și din partea Diasporei evreiești care oferă și ajutor financiar, dar mai ales face lobby-ing pentru Israel. Situația Israelului și cea a României sunt însă fundamental diferite.

În sfârșit, reforma justiției în Israel nu este doar ideea unui singur om. Poate cei mai fervenți susținători ai ei sunt partenerii de coaliție ai Likudului (partidul condus de Netanyahu). Partidul Sionist Religios și Puterea Evreilor au sprijinul majorității coloniștilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate, pe care vor să le anexeze. SHAS și Unitatea Torei (ultra-ortodox așkenaz) au interes ca toți studenții la Yeshive (seminare iudaice) să fie scutiți de armată. Or Curtea Supremă a invalidat în trecut articole de lege care erau favorabile coloniștilor și ultra-ortodocșilor. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că extremiștii de dreapta și ultra-ortodocșii, care împreună dețin 32 din cele 64 de mandate ale coaliției, reprezintă coada care dă din câinele Netanyahu.

Iată de ce comparația Netanyahu – Dragnea nu are niciun temei în realitate și trebuie abandonată.