Pumnul și pacea. Cum folosește Diana Șoșoacă simbolistica sovietică în campania electorală

Diana Șoșoacă a ieșit în public cu imagini în care apare arătând un pumn strâns. Imaginea pumnului amenințător este icoana propagandei sovietice din perioada 1917-1989, utilizată îndeosebi în perioada lui Stalin și, apoi, pe parcursul întregului Război Rece. În timpul Războiului Rece, URSS a folosit permanent tema ”păcii” în propaganda anti-occidentală, în plină cursă a înarmării a conducerilor de la Kremlin.

Europarlamentara Partidului SOS România și-a ales această relicvă istorică și ideologică pentru a promova programul politic în campaniile electorale ale ultimelor luni din anul 2024.

Pumnul arătat mulțimii sau care lovește puternic în personaje și obiecte, afișate abundent de propaganda regimurilor comuniste europene și asiatice, a dorit să semnifice forța de care dispuneau aceste dictaturi și legitimitatea lor în fața adversarilor din interior sau din exterior. Simbolul a fost utilizat și pentru a defini cât se poate de clar esența acestei puteri: violența de stat ca singură formă de guvernare.

Nu există lider al lumii comuniste care să nu fi ridicat pumnul în fața mulțimii, pentru a asigura pe supuși de forța, stabilitatea și voința exclusivă a regimului de a merge până la capăt.

Începând cu anii 1950 au ridicat pumnul Mao Zedong (Republica Populară Chineză), Fidel Castro (Cuba), Kim Ir Sen (Coreea de Nord), Ana Pauker sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, radicalul de stânga Che Guevara sau brutalul criminal în serie Pol Pot, liderul Cambodgiei comuniste.

Nicolae Ceaușescu, până în 21 decembrie 1989, a ținut pumnul strâns, mereu, în discursurile sale în fața mulțimilor. Toți aceștia au invocat că erau singurii apărători în fața dezastrelor naturale sau a forței Occidentului și lumii libere. Doar ei, și doar arărând și pumnul către mulțimile din fața lor, se considera a fi salvatori istorici de națiuni, personaje providențiale ale ieșirii din crize, conflicte, situații tensionate.

Regimurile totalitare comuniste ale Războiului Rece, instituite de Kremlin și Armata Roșie după 1944-1945 în Europa, Asia, Africa și America Latină, au utilizat din abundență imaginea liderului vocal și cu pumnul strâns. Trebuia să se transmită cât de simplu că este vorba despre o luptă cu toți cei care nu erau de acord. Ca instrumente ale imaginii pumnului au fost folosite administrația oficială și cea de partid, împreună cu poliția politică. Aceasta din urmă (cum a fost cazul Securității în România) a reprezentat, împreună cu structurile decizionale de partid, coloana vertebrală a regimului.

De ce au ales regimurile comuniste să arate pumnul?

Singurele forme de consolidare ale acestor regimuri (și ale liderilor lor) erau controlul total și violența. Ambele au fost utilizate fără rezerve în toate domeniile vieții și activităților umane. Regimurile comuniste au făcut apel și la modificarea substanțială a trecutului și prezentului, prin introducerea de personaje, evenimente sau acțiuni care fie nu existaseră, fie nu avuseseră amploarea prezentată de ideologia totalitară.

Vladimir Tismăneanu a explicat că sistemul instituit de sovietici a fost prin întreaga sa structură o mișcare conspiraționistă, care a inoculat celor supuși experimentului comunist o tentație majoră pentru ceea ce este inexplicabil. De aici, în bună măsură, sosește și răspunsul social și electoral pentru unele formațiuni politice obișnuite să promoveze idei și programe care nu își găsesc corespondent în realitate. Între ele, în prezent, doamna Diana Șoșoacă și Partidul SOS România ocupă un loc notabil.

După preluarea prin violență a puterii în stat, în 1944-1945, formațiunile comuniste din Europa și Asia au făcut apel permanent la imaginea pumnului, pentru a se legitima și pentru a intimida.

Puterea judecătorească a fost înlocuită cu organe de represiune judiciară, informația liberă a fost anulată pentru a face loc propagandei și știrilor false, administrația a fost coruptă pentru a se construi birocrația, structurile economice, sociale, culturale, educaționale au devenit simple oficii ale partidului și poliției politice. Muncitorii săraci au fost puși în conflict cu tehnicienii sau inginerii și invitați să preia fabricile și întreprinderile prin forță. La sate, țăranii au primit dreptul de a lucra terenurile foștilor proprietari, aceștia din urmă fiind expropriați prin violență. În paralel, însă, statul comunist a confiscat totul, naționalizând industriile, finanțele, comerțul sau agricultura. Forța brută a reprezentat o politică oficială și pentru epurările etnice practicate de liderii comuniști tot sub imaginea pumnului strâns.

În Cehoslovacia sau Polonia etnicii germani au fost izgoniți imediat după Al Doilea Război Mondial iar la București evreii și germanii au fost vânduți pentru a se asigura necesarul de valută pentru importuri și investiții. Nu mai târziu de anii 1980, liderul comunist bulgar Todor Jivkov a apărut și el cu pumnul strâns în fața mulțimilor, anunțând plecarea turcilor din țară (aproape 10% din totalul populației) sau, în cazuri mai fericite, schimbarea numelui și a identității etnice.

Regimurile comuniste au folosit imaginea pumnului strâns și în sistemul relațiilor internaționale. Războiul ideologic cu SUA și aliații lor a obligat liderii sovietici să pretindă că au forța, capacitatea și instrumentele diplomatice, strategice și tehnice necesare pentru a asigura instituirea unei lumi mai bune, mai pașnice și mai egale.

Unul dintre artizanii iscusiți ai acestui scenariu a fost Nicolae Ceaușescu. La una dintre Plenarele Comitetului Central al Partidului Comunist a decis organizarea cu fast a unui „referendum”, în noiembrie 1986, în cadrul căruia „întregul popor român să se pronunțe asupra trecerii la reducerea unilaterală a armamemntelor, efectivelor și cheltuielilor militare, cu 5%”. Această chestionare se producea în contextul unei izolări fără precedent a regimului și a unei degradări abrupte a vieții în statul comunist.

Ceaușescu a arătat pumnul strâns către activiștii înlemniți în Sala Palatului și a transmis, celor din afară, că nu va ceda nici puterea, nici închipuirea de politică independentă în relațiile internaționale. Când și când, pumnii erau înlocuiți de alte recuzite de impact, așa cum a făcut liderul sovietic Nikita Hrusciov în plenul Adunării Generale a ONU, în 1960, când a amenințat cu propriul pantof pe reprezentantul Filipinelor.

În propaganda comunistă a „luptei pentru pace”, pumnul a construit o lume idilică, în care fiecare cetățean din regimurile sovietice își trăia viața exclusiv în slujba acestei idei. În timpul războiului declanșat de Coreea de Nord asupra vecinei din Sud (1950-1953), Stalin a instituit un Comitet Sovietic pentru Apărarea Păcii care, în doar câteva săptămâni, a adunat semnăturile întregii populații adulte a URSS. Motivarea pumnului ideologic dar și a cruntei represiuni interne au fost motoarele esențiale ale convingerii în această „luptă pentru pace”.

„Lupta pentru pace” a fost violentă în regimurile sovietice. În interior, populația a fost obligată să participe la experimentele de propagandă ale liderilor iar în exterior această „luptă”, consolidată de imaginea pumnului adresat Occidentului, a fost reprezentată de războaie armate cu pierderi umane și materiale imense.

În urma acestei propagande finanțate copios, cu mulțimile obligate să fie protagoniste ale scenariilor, a rămas și astăzi prejudecata potrivit căreia în jurul Moscovei s-ar aduna exclusiv ideile pașnice, care susțin dezbaterea și colaborarea, iar la Casa Albă din Washington ar locui tot timpul personajele cele mai războinice și hrăpărețe posibil.

Pumnul doamnei Diana Șoșoacă vrea să propună imaginea unui lider puternic, care are forța de a modifica substanțial sistemul dar trimite direct într-o lume totalitară. Copie a propagandei sovietice, gestul pumnului semnifică dorința răsturnării actualei ordini instituționale. Or, tocmai această ordine contestată de europarlamentara Partidului SOS România asigură existența luptei de idei, prezența în spațiul public național și european a oricăror forme de activitate politică și chiar transmiterea fără încetare a discursului antisistem.

Fără instrumente de a veghea asupra legitimității acțiunilor doamnei Diana Șoșoacă și ale altor formațiuni și lideri, și apelând exclusiv la pumnul din afișe și clipuri, am reveni cu siguranță într-o Românie a ocupației ideologice sovietice sau a lui Nicolae Ceaușescu.

Florin Anghel este profesor universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice (Universitatea ”Ovidius”, Constanța), specializat în istoria Europei Centrale și istoria relațiilor internaționale în secolele XX-XXI. Și-a susținut doctoratul în anul 2002, în relațiile româno-polone. A luat Premierul Academiei în anul 2005, cu volumul Construirea sistemului „cordon sanitaire”. Relații româno-polone, 1919-1926 (2003).