”Putin pare atât de disperat încât este dispus să pescuiască în ape tulburi, iar în Moldova are toate condițiile/ Regimul Orban seamănă din ce în ce mai bine cu al lui Putin/ Asistăm la prăbușirea sistemului organizat de Rusia în fosta URSS” – interviu cu istoricul Cosmin Popa

Vladimir Putin pare atât de disperat încât este dispus să pescuiască în ape tulburi, iar în Moldova are toate condițiile, susține istoricul Cosmin Popa într-un interviu acordat pentru G4Media. Popa mai spune că asistăm la prăbușirea sistemului de securitate organizat de Rusia în fosta URSS, iar Rusia nu va putea supraviețui ca mare putere decât dacă trece prin schimbări compatibile cu Occidentul. Totodată, între Moscova și Budapesta funcționează cel puțin o alianță ideologică, iar regimul lui Viktor Orban seamănă din ce în ce mai bine cu cel al lui Vladimir Putin, mai apreciază Cosmin Popa, specialist în probleme ruse și sovietice și cercetător științific la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”. 

Principalele declarații:

• ”În momentul de față, asistăm la prăbușirea sistemului de securitate organizat de Rusia pe teritoriul fostei URSS, menit nu atât să asigure apărarea acestor țări, cât mai ales controlul politic și militar al Rusiei asupra lor.
• Rusia nu mai este capabilă, politic și militar, să joace rolul de garant al securității membrilor organizației politico-militară pe care o patronează, anume Tratatul Colectiv de Securitate.
• Când rușii vor înțelege că propria libertate și prosperitate sunt mai importante decât prestigiul imperial, când nu vor mai confunda voit respectul cu frica, și vor accepta că statutul de mare putere nu trebuie să excludă practicarea libertăților cetățenești, atunci Rusia își va găsi drumul către comunitatea internațională.
• concepția cu privire la menținerea statu-quoului între Chișinău și Tiraspol are nevoie de forme noi de exprimare, care măcar să poziționeze clar lucrurile, în noul context politic și militar.
• Transnistria nu mai poate cere „negocieri” cu Chișinăul, fără să țină cont de schimbările aduse de război.
• Vechile cadre de „rezolvare” a problemei transnistrene nu mai sunt valabile, pe de-o parte, iar pe de alta, Chișinăul trebuie să se pregătească pentru închiderea acestui referendum, în contextul războiului din Ucraina, nelăsând ca totul să depindă de rezultatul acestuia.
• Regimul premierului Viktor Orban începe să semene din ce în ce mai bine, cel puțin în declarațiile sale, cu cel al lui Putin.
• Ungaria îmi pare că se află în stadiul în care se afla Rusia, în urmă cu un deceniu, când regimul Putin părea că vrea doar să modernizeze Rusia, restaurând mândria națională a rușilor, dar fără a prezenta un pericol pentru lumea exterioară.
• În momentul de față, între Moscova și Budapesta funcționează cel puțin o alianță ideologică, susținută de o componentă energetică, ce are un substrat politic evident.
• Ungaria pare că dorește să schimbe contextul în care evoluează.
• Punctul nevralgic al strategiei lui Viktor Orban este că a pus toate mizele strategice pe un lider politic ce se află în conflict permanent cu rațiunea și realitatea; Putin.
• Rusia poate deveni puternică doar pe un fond european dominat de frici, dificultăți economice și conflicte sociale. Iarna care va veni va aduce cu sine un adevărat război al nervilor, însemnând un adevărat test de anduranță pentru economiile și societățile europene.
• .Lovitura pe care Moscova lui Putin vrea să o dea lumii trebuie să fie rapidă și devastatoare, dar dacă lumea va rezista, regimul său se va prăbuși ca un castel de cărți de joc”.

Reporter: După contraofensiva ucraineană din Harkov suntem martorii redeschiderii unor conflicte în spațiul fostei URSS și, desigur, a unei armate rusești aparent confuză și haotică. Ce vedem, deci, în aceste zile?

Cosmin Popa: Aveți perfectă dreptate, iar cele două procese sunt strâns legate unul de altul. Succesul ofensivei ucrainene s-a datorat unei planificări mai mult decât inteligente, care a ținut cont nu doar de situația concretă de pe teren, dar și de o serie de factori de natură culturală și mentală, specifici celor două armate care se înfruntă pe câmpul de bătălie. Ucrainenii știu exact că așa-zisa operațiune militară specială a rușilor este doar un eufemism care denotă precaritatea organizatorică a aparatului militar rusesc și premisele politice fragile ale acestei decizii catastrofale luate de Putin la sfârșitul anului trecut.

Deși montajul imagistic imaginat de Putin și oamenii săi de încredere părea că dă Kremlinului posibilitatea să acutizeze acest război sau să-i scadă intensitatea, în funcție de circumstanțele politice, „operațiunea specială militară” generează pentru Rusia efecte politice, militare, economice și geostrategice similare cu acelea ale unui război pierdut, indiferent de situația tactică de pe teren. De aceea, în momentul de față, asistăm la prăbușirea sistemului de securitate organizat de Rusia pe teritoriul fostei URSS, menit nu atât să asigure apărarea acestor țări, cât mai ales controlul politic și militar al Rusiei asupra lor. Reluarea conflictului din Nagorno-Karabah, a celui de graniță dintre Kirghizia și Tadjikistan arată că Rusia nu mai este capabilă, politic și militar, să joace rolul de garant al securității membrilor organizației politico-militară pe care o patronează, anume Tratatul Colectiv de Securitate.

Politica economică pe care o aplică în ultima perioadă președintele Tokaev, fondată pe ideea unui acces independent al gazelor și petrolului Kazahstanului la piața occidentală, dar și apropierea diplomatică și politică accelerată față de China, arată clar că Rusia a început să-și piardă influența într-un spațiu pe care credea că-l controlează ferm. Astfel de transformări vor avea urmări structurale pentru Rusia, de natură să-i impună acestei țări regândirea radicală a rolului și a locului său în lume. Regimul Putin este total nepregătit pentru abordarea unor astfel de provocări, căci și dacă le înțelege, sunt convins că nu le acceptă.

Rep.: Cum apreciați că se va modifica fotografia regiunii după schimbarea de paradigmă asupra Rusiei? 

C.P.: Primul și cel mai important este cel legat de pierderea unuia dintre cele mai importante „argumente” de negociere pe care le deține Rusia, cel energetic. Adoptarea de către Kazahstan a deciziei de construire a unor facilități de transport feroviar și naval în țările occidentale de pe litoralul Mării Negre, incluzând aici și Georgia, arată că Astana și-a propus să scape de dependența de infrastructura Rusiei în activitățile sale comerciale majore, mai ales de cea din Novorossiisk.

O astfel de schimbare, pe care nu este exclus ca Rusia lui Putin să încerce să o preîntâmpine cu toate mijloacele, deși ea este aprobată și de China, ca principal garant al securității Kazahstanului astăzi, va transforma Rusia într-un furnizor „obișnuit” de resurse energetice, lipsind-o de quasi-monopolul pe care îl deține încă astăzi în relația cu țările Asiei Centrale.

O astfel de schimbare va atrage după sine și o închidere rapidă a disputei legate de statului Mării Caspice, cu scopul consolidării securității energetice a Europei. Deocamdată, pozițiile rusești par inexpugnabile în Turkmenistan, dar mă aștept ca „dinastia” Berdîmuhamedov, căci acum la putere a fost instalat Serdar Berdîmuhamedov, fiul fostului președinte, să manifeste, ca toți dictatorii, un instinct de conservare foarte puternic și să încerce să cointereseze și alte țări importante în menținerea sa la putere.

Rep.: Cum arată resursele politico-militare ale Rusiei în acest moment și cât de lung considerați că este drumul până la finalul războiului?

C.P.: Desigur că Rusia mai are destule resurse să-și continue războiul. Mă bazez pe degringolada organizatorică și pe deficitul acut de legitimitate al acestui război, astfel încât aceste resurse să nu poată fi mobilizate eficient și la timp de Kremlin. Ucrainenii au perfectă dreptate atunci când afirmă că transferarea unei părți a acțiunilor militare pe ceea ce Putin consideră a fi teritoriul național este cale cea mai scurtă către pace.

Desființarea așa-ziselor republici populare din Donețk și Lugansk, deteriorarea potențialului militar ofensiv acumulat de Rusia în Crimeea, dar și a celui organizat în regiunile de graniță dintre cele două țări, așa cum sunt Belgorod sau Kursk (Rusia) și inducerea unei stări de insecuritate de natură să tempereze dorința unor cetățeni ucraineni de a colabora cu autoritățile de ocupație rusești, sunt cele mai eficiente modalități de trezire la realitate a conștiințelor adormite ale susținătorilor lui Putin. Kremlinul și-a bazat o mare parte din popularitate pe succesele de politică externă și militară, iar ocuparea Crimeii și înființarea celor două „republici” soldățești în Ucraina au constituit unul dintre cele mai uzitate „argumente” în acest discurs propagandistic.

Odată anulate aceste succese, în acord cu legislația internațională și practicile de război specifice democrațiilor, tot acest vis neo-imperial al lui Putin se va prăbuși ca un castel de cărți de joc. Rușii vor înceta să dea crezare propagandei Kremlinului, care capătă trăsăturile unei adevărate „spălări” a creierelor, doar atunci când vor simți direct efectele politicii pe care o duce Putin, din păcate. Sunt convins că atunci când se va petrece acest lucru și vor înțelege că toate suferințele sunt doar pentru satisfacția și prestigiul unui om bolnav de putere, vor cere socoteală celor pe care regimul s-a sprijinit. Rusia nu poate supraviețui ca mare putere decât dacă va trece printr-o perioadă de transformări structurale, culturale și politice de natură să crească gradul de compatibilitatea civilizațională între ea și Occident.

Până când se va ajunge la un consens în Rusia această privință, mă tem că se vor mai petrece multe tragedii. Dictaturile Rusiei, în parte chiar și absolutismul său imperial, își trag seva tocmai din cultivarea obsesivă a specificității civilizaționale rusești, opusă ireductibil valorilor occidentale, iar lucrurile, în realitate, sunt departe de a sta așa. Rusia are un puternic potențial civilizațional occidental, care trebuie lăsat să se manifeste liber. Când rușii vor înțelege că propria libertate și prosperitate sunt mai importante decât prestigiul imperial, când nu vor mai confunda voit respectul cu frica, și vor accepta că statutul de mare putere nu trebuie să excludă practicarea libertăților cetățenești, atunci Rusia își va găsi drumul către comunitatea internațională.

Rep.: În acest moment, considerați că regimul lui Vladimir Putin mai are la dispoziție instrumente și pârghii pe care să le acționeze în avantajul său pe plan extern?

C.P.: Desigur că în afara șantajului nuclear și a celui energetic mai are. Unele dintre ele privesc direct România, iar aici mă refer la Moldova. Putin pare atât de disperat încât este dispus să pescuiască în ape tulburi, iar în Moldova are toate condițiile spre a face acest lucru. Chișinăul este extrem de atent, încercând să nu provoace Rusia, urmare a situației sale. Totuși, concepția cu privire la menținerea statu-quoului între Chișinău și Tiraspol are nevoie de forme noi de exprimare, care măcar să poziționeze clar lucrurile, în noul context politic și militar.

Dacă Tiraspolul dorește o oficializare a statutului său, în termeni acceptabili de către Chișinău, el trebuie să țină cont de efectele dispariției factorului militar rus în zonă. Un bun început ar fi ca Tiraspolul să adreseze trupelor rusești invitația de părăsi Transnistria, cu atât mai mult cu cât Rusia a eșuat în postura de garant al păcii și între Azerbaidjan și Armenia, așa cum au recunoscut chiar oficialii armeni. După aceea, pentru consolidarea încrederii militare între Chișinău și Tiraspol, președintele Krasnoselski ar trebui să procedeze la reducerea potențialului militar al republicii, astfel încât să atingă paritatea cu cel al Chișinăului.

După aceea se poate trece la negocierea principiilor de bază, primul fiind inacceptabilitatea federalizării Moldovei. Pe scurt, Transnistria nu mai poate cere „negocieri” cu Chișinăul, fără să țină cont de schimbările aduse de război. În cazul în care Transnistria ar respinge astfel de propuneri normale de consolidare a încrederii, atunci ar fi evident că decidenții nu se află la Tiraspol și de aceea orice discuții directe între Chișinău și cei care se pretind reprezentanții populației de acolo nu au niciun sens. Dacă lucrurile stau astfel, iar Transnistria se ține doar pe vârfurile baionetelor rusești, atunci concluziile se impun de la sine.

În cazul absenței unei astfel de repoziționări a diferendului, inițiată de Chișinau, Rusia și reprezentanții săi din Moldova vor continua să fragilizeze regimul politic al președintei Maia Sandu, instigând la proteste, cu așa-zis fundament economic, menite și ele să sprijine ideea reluării comunicării directe dintre Moldova și Rusia. În paralel, tendințele separatiste ale Găgăuziei vor fi și ele acutizate, tot prin folosirea retoricii de genul „doar Rusia ne poate salva de iarna ce vine”. O astfel de situație, combinată cu efectele concrete ale situației economice și energetice complexe în care se află Chișinăul, la fel ca întreaga Europă, nu va face decât să complice și mai mult situația.

Rep.: Concret, care sunt pașii pe care regimul de la Chișinău ar trebui să-i facă în viitorul foarte apropiat, în relația/în raport cu Rusia? Și cum să citim acuzațiile de ”nazificare” a României, lansate de la Kremlin?

C.P.: Nu sunt în măsură să dau sfaturi liderilor unor țări, cu atât mai mult unor politicieni care au abordat cu mult curaj o situație extrem de grea, cum este cea din Moldova. Ceea ce afirm este că vechile cadre de „rezolvare” a problemei transnistrene nu mai sunt valabile, pe de-o parte, iar pe de alta, Chișinăul trebuie să se pregătească pentru închiderea acestui referendum, în contextul războiului din Ucraina, nelăsând ca totul să depindă de rezultatul acestuia.

Până atunci, Rusia va uza de toate pârghiile pe care le deține pentru a destabiliza din interior Moldova, încercând să arate că guvernul de la Chișinău este incapabil să-și rezolve problemele, că nu este decât o marionetă a „Occidentului colectiv” și că în ultimă instanță nu respectă drepturile populației rusofone, ceea este foarte departe de adevăr.

De aceea, pentru publicul său din interiorul țării, regimul de la Kremlin vorbește despre „nazificarea” întregului Occident, încercând să-și creeze astfel o bază de pornire pentru orice justificări. Astfel, dacă forțelor militare rusești vor fi capabile cândva să intervină direct în Moldova, căci ținta Rusiei rămâne întreaga Republică Moldova, nu doar Transnistria, atunci acest lucru va fi justificat prin necesitatea de înlăturare a „nazismului renăscut” în Moldova sau România.

Dacă acest lucru nu se va petrece, și am convingerea că așa cum stau lucrurile acum nu va avea loc, atunci propaganda Kremlinului va susține că Rusia a pierdut o bătălie în războiul său imaginar cu „nazismul”. În realitate, adevărata luptă se duce între obsesiile imperiale ale Rusiei și realitatea unei lumi contemporane mult mai complexă și mai nuanțată decât pot înțelege primitivele teorii trâmbițate de la Moscova.

Rep.: Cum privim derapajele pro-ruse tot mai dese ale Ungariei și atacurile virulente ale lui Viktor Orban la adresa UE? Este regimul de la Budapesta calul troian al lui Putin în Europa?

C.P.: Din păcate pentru vecinii noștri, dar și pentru noi, în egală măsură, regimul premierului Viktor Orban începe să semene din ce în ce mai bine, cel puțin în declarațiile sale, cu cel al lui Putin. Suveranitate națională, valori tradiționale, creștere demografică, reunificarea maghiarilor din Bazinul Carpatic sunt obiective pe care le-am mai auzit în programele diverselor guvernări din țara vecină, dar ele nu au fost niciodată vehiculate într-un bloc unic de idei și nici transformate în ideologie oficială.

Observând de la București, Ungaria îmi pare că se află în stadiul în care se afla Rusia, în urmă cu un deceniu, când regimul Putin părea că vrea doar să modernizeze Rusia, restaurând mândria națională a rușilor, dar fără a prezenta un pericol pentru lumea exterioară. Desigur că declarațiile sale devin din ce în ce mai virulente, mai critice la adresa Bruxellesului, din moment ce Ungaria se află în pericolul sistării unei părți a finanțării primite prin Pactul de reziliență, dar Orban tinde să se plaseze și în postura de lider al „conservatorilor”, de fapt populiștilor, europeni.

El seamănă cu Putin, în multe privințe, dar este aproximativ frecventabil, în comparație cu acesta, cel puțin printre vecinii Ungariei, printre care și România. Pe scurt, fără a renunța la constanta istorică național-imperială, pe care Viktor Orban a alimentat-o puternic în toți acești ani, Ungaria pare că dorește să schimbe contextul în care evoluează.

Orban vrea să dea țării sale o greutate politică suplimentară, nu atât prin putere sa economica sau cea militară, ci prin valorile pe care le proclamă și le aplică, înaintea altora, în politicile sale naționale. Un astfel de regim, o astfel de politică și o astfel de viziune convin de minute Moscovei. În momentul de față, între Moscova și Budapesta funcționează cel puțin o alianță ideologică, susținută de o componentă energetică, ce are un substrat politic evident.

Punctul nevralgic al strategiei lui Viktor Orban este că a pus toate mizele strategice pe un lider politic ce se află în conflict permanent cu rațiunea și realitatea; Putin. Oricare ar fi succesele tactice, pe care la un moment sau altul, Putin le-ar putea obține, politica sa este falimentară pe termen mediu. Putin și cei care îl susțin sunt puternici, doar dacă le permitem să ne șantajeze, să ne submineze încrederea în valorile noastre și mai ales să ne facă se ne îndoim de cine suntem cu adevărat.

Rep.: În afară de șantajul nuclear și energetic, ce butoane vulnerabile poate apăsa Putin în Europa pentru a destabiliza comunitatea europeană? 

C.P.: Georgia, Armenia, Moldova, Serbia toate sunt țări în care regimul Putin încă deține prin ocupație directă, aranjamente frauduloase de securitate sau corupție politică, poziții foarte puternice. Kremlinul va căuta să creeze în jurul Uniunii Europene un spațiu de insecuritate, subminând în paralel coeziunea internă și economia societăților occidentale. Doar astfel Rusia poate deveni puternică, pe un fond european dominat de frici, dificultăți economice și conflicte sociale. Iarna care va veni va aduce cu sine un adevărat război al nervilor, însemnând un adevărat test de anduranță pentru economiile și societățile europene. Este penultimul „argument” pe care îl mai are Kremlinul, dar asta nu înseamnă că timpul se scurge în favoarea sa. Lovitura pe care Moscova lui Putin vrea să o dea lumii trebuie să fie rapidă și devastatoare, dar dacă lumea va rezista, regimul său se va prăbuși ca un castel de cărți de joc.