Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu au fost „Eichmann-ii României”, iar CEDO a condamnat reabilitarea lor de justiția română – interviu cu Radu Ioanid

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat câștig de cauză săptămâna trecută unei acțiuni introduse de doi supraviețuitori ai Holocaustului, Leonard Zăicescu și Ana Fălticineanu, care s-au declarat lezați în drepturile lor de decizia justiției din România de a-i achita în recurs pe doi militari implicați în acte de represiune împotriva evreilor în perioada 1941 – 1944.

„În momentul acesta emoția este atât de mare, încât pe moment nu pot spune mai mult decât că s-a făcut dreptat, este o confirmare istorică, cu privire la Pogromul de la Iași. Iar dumneavoastră personal, vă mulțumesc în mod deosebit, pentru interesul constant, față de tragedia de la Iași.” a declarat pentru G4Media Leoard Zăicescu, supraviețuitor al Pogromului de la Iași și al Trenurilor Morții din iunie – iulie 1941. Ana Fălticineanu a fost supraviețuitoare a deportărilor din Bucovina din octombrie 1941.

Ne-am adresat fostului director al arhivelor Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington, fost vice-președinte al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Radu Ioanid, care a acordat un interviu în exclusivitate pentru G4Media pe tema deciziei CEDO.

Cine sunt Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu, cei cărora CEDO le dă doar inițialele?

Colonelul Radu Dinulescu a fost în anii 1941-1942 șeful Secției a II-a Contraspionaj a Marelui Cartier General, iar locotenent–colonelul Gheorghe N. Petrescu a fost adjunctul său în cadrul aceleiași structuri. În aceasta calitate cei doi șefi ai Secției a II-a Contraspionaj au coordonat organizarea pogromului de la Iași, deportarea evreilor din Bucovina și Basarabia în Transnistria și alte măsuri generale anti-evreiești. Ei pot fi caracterizați ca fiind “Eichmann-ii României”. Adolf Eichmann a fost unul dintre pionii de bază ai punerii în practică a Holocaustului nazist.

Mai concret, conform rapoartelor colonelului Constantin Chirilovici, chestorul poliției din Iași, la 22 și 27 iunie 1941 agenții Serviciul Special de Informații (SSI) Gheorghe Balotescu și Emil Tulbure care coordonau cu agentura lor organizarea pogromului aveau asupra lor legitimații de la Secția a II-a Marelui Cartier General și erau îmbrăcați în uniforme de maiori ai armatei române.

La 7 august 1941 Radu Dinulescu semnează ordinul de introducere a stelei galbene pentru evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia și cei aflați la est de Nistru. Planul detaliat al deportărilor din Basarabia a fost redactat de Sectia a II-a Marelui Cartier General. Acesta conținea etapele de marș, mărimea convoaielor și calendarul deportării, precum și detalii legate de executarea și înhumarea evreilor care rămâneau in urma convoaielor.

Prin telegrama cifrată de la 4 octombrie 1941 cu numărul 6651, Radu Dinulescu a transmis adjunctului sau Gheorghe N. Petrescu ordinul de deportare a evreilor din Bucovina și Basarabia. În prealabil Dinulescu și Petrescu fuseseră în Transnistria pentru a coordona cu guvernatorul provinciei, Gheorghe Alexianu, viitoarea deportare în aceasta regiune.

În discuția de la Cernăuți cu primarul Traian Popovici, un recunoscut mare salvator al evreilor din oraș, discuție la care participau guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, și marele pretor al Armatei, generalul Ioan Topor, locotenent-colonelul Petrescu s-a adresat astfel primarului: “Domnule Primar, cine va scrie istoria, jidanii? Eu vin să-ți plivesc grădina de neghină și dumneata te opui”.

Ofițeri ai  Secției a II-a Contraspionaj a Marelui Stat Major coordonați de Gheorghe N. Petrescu au supervizat trecerea Nistrului de către deportații evrei si a jafului acestora de către Banca Națională a României. De asemenea, semnătura olografă a lui Radu Dinulescu se află pe documentul cu data de 28 ianuarie 1942 care are ca antet Marele Stat Major General, Secția a II-a, care document raportează arestarea unor evrei la Chișinău și menționează existența ultimilor 152 de evrei în acest ghetou. Documentele care probează afirmațiile de mai sus se regăsesc în dosarul SRI/CNSAS nr. 23008, volumele 4,5,6,7 si 8.

Care a fost traseul juridic al cazurilor celor doi pana la decizia CEDO?

 Prin decizia penala 2370 din 15 august 1953, Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu au fost condamnați de Tribunalul Capitalei RPR , Colegiul II Penal, la 15 respectiv 10 ani munca silnică pentru săvârșirea crimelor de război împotriva păcii și umanității si confiscarea totala a averii.

Prin sentința nr. 27 din 24 ianuarie 1957 Tribunalul Militar al Regiunii a II a Militare a condamnat pe inculpatul Radu Dinulescu la 5 ani detențiune riguroasă și confiscarea averii pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare constatându-se că pedeapsa este grațiată. Între timp, Radu Dinulescu devenise informator al Securității iar Gheorghe N Petrescu decedase.

După căderea regimului comunist, în urma propunerii procurorului general Nicolae Cochinescu –  – dosar CSJ – C9/77/1997 cu nr 1503, care a considerat ca transmiterea ordinului din 4 octombrie 1941 de către Radu Dinulescu “este lipsit de relevanță” , “…ordinul , chiar daca ar fi fost nelegal, oricum a aparținut Conducătorului statului, și deci nu putea fi antrenată răspunderea penală a inculpatului”…”, din analiza probelor rezultă că inculpatul a acționat în cadrul atribuțiunilor de serviciu prevăzute de dispozițiile legale in vigoare, Înalta Curte de Casație și Justiție a achitat pe cei doi inculpați prin procedura de recurs in anulare..” Practic daca urmăm logica strâmbă a procurorului general Cochinescu și a ICCJ, în România celui de al doilea război mondial a existat un singur vinovat pentru crime de război, anume Ion Antonescu.

Aceasta reabilitare a venit pe fondul tentativelor eșuate ale  procurorului general Sorin Moisescu care încercase în 1997 să impună rejudecarea un lot de opt foști demnitari ai guvernului Antonescu. Dosarul reabilitării lui Dinulescu și Petrescu a fost practic secretizat aflându-se despre existenta acestei acțiuni judiciare după mulți ani, accesul la el realizându-se cu foarte multe dificultăți, detaliate in decizia CEDO.

 Ce semnificație are decizia CEDO?

 Reabilitarea lui Radu Dinulescu si Gheorghe N Petrescu a constituit un afront adus memoriei Holocaustului din Romania. Putem spune ca victimele evreiești ale regimului Antonescu au fost asasinate încă o dată și că supraviețuitorii evrei au fost grav insultați. Iancu Țucărman,  supraviețuitor al Trenului Morții Iași – Podu Iloaiei spunea: “dacă Dinulescu si Petrescu sunt nevinovați, eu nu am fost în trenul morții”.

În mod categoric, decizia CEDO corectează aceasta rușine. Ea statuează clar că reabilitarea criminalilor de război în România înseamnă negarea Holocaustului și afectarea grava dreptului la memorie a victimelor și supraviețuitorilor Holocaustului. Decizia CEDO reabilitează memoria victimelor Holocaustului din Romania si restaurează demnitatea supraviețuitorilor lezați,  constituind un precedent important în fața unor eventuale tentative viitoare de reabilitare a unor criminali de război.

 Se mai poate face ceva pe cale juridică in România în cazurile celor doi? 

Aparent nu, în principiu nu mai există recurs la “recursul în anulare”, care a fost desființat atât în civil cât și în penal în anii 2003-2004. Ar trebui explorată serios aceasta posibilitate dată fiind gravitatea cazului.

Cum aplică România legislația care incriminează negarea Holocaustului si apologia criminalilor de război?

 Suntem în situația paharului pe jumătate plin si pe jumătate gol. Legislația există, ea fost chiar perfecționată ținând seama de istoria națională și ea poate fi un exemplu pentru multe țări europene. Implementarea ei, mai concret a OUG 31 din 2002 lipsește însă aproape cu desăvârșire.  Statisticile emise anual de către Ministerul Public atestă clar acest lucru. Sa sperăm că recenta decizie CEDO va contribui la schimbarea opticilor care au generat aceasta situație păgubitoare care în termeni practici încurajează încălcarea repetată a legii, sugerând impunitate în cazurile respective.