REACȚIE RAPIDĂ O demisie fără onoare: Klaus Iohannis

Klaus Iohannis este primul președinte din istoria ultimilor 35 de ani care pleacă din funcție prin demisie. Va rămâne în istorie drept unul dintre cei mai slabi președinți: comod, dezinteresat și preocupat, înainte de toate, de propriul confort. În primul mandat (2014-2019) a păstrat aparențele unui președinte atent la menținerea României pe orbita occidentală, pe fondul războiului lui Liviu Dragnea și al PSD cu justiția.

A participat la protestele pro-justiție din ianuarie 2017, generate de OUG 13. Fostul lider PSD spera să blocheze ancheta penală în cazul său. Klaus Iohannis a mers la Palatul Victoria, peste guvernul condus la acea vreme de Sorin Grindeanu, pentru a semnala „elefanții din încăpere”, punând și mai mare presiune publică pentru retragerea proiectului de amnistie și grațiere, care l-ar fi scăpat pe Liviu Dragnea.

Aparențele au căzut însă puțin înainte de sfârșitul primului mandat, când a revocat-o, sub presiunea PSD, pe Laura Codruța Kövesi de la șefia DNA. Mai mult, i-a cerut în particular demisia, pentru a nu fi pus în neplăcuta situație de a o demite. Kövesi a refuzat să demisioneze, pentru a nu da satisfacție detractorilor ei.

Sfârșitul epocii Dragnea, odată cu condamnarea sa în mai 2019, pune punct și carierei lui Klaus Iohannis de reformist. De aici încolo începe un lung șir de compromisuri și de abdicări de la atribuțiile sale constituționale. Competiția cu premierul PSD Viorica Dăncilă din 2019 îi asigură al doilea mandat, câștigat în principal printr-un discurs anti-PSD și pro-justiție.

La scurt timp, de promisiunile sale de campanie se alege praful. La nici un an de la formare, coaliția PNL-USR se destramă. Liberalii au forțat ieșirea useriștilor prin revocarea ministrului justiției în septembrie 2021. În numele stabilității politice, Klaus Iohannis invită PSD la guvernare, inamicul de ieri.

Sacrificarea reformelor din justiție și formarea unei coaliții între liberali și pesediști a fost momentul în care Klaus Iohannis a întors definitiv spatele alegătorilor. Mulți l-au perceput ca un act de trădare politică. Pe lângă compromisul major făcut de Iohannis, șeful statului s-a refugiat în liniștea Palatului Cotroceni, dispărând cu săptămânile din spațiul public. Mai putea fi văzut la schi, pe terenul de golf de la Pianu sau relaxându-se la vila de la Neptun.

A făcut o pasiune pentru lux, preferând să zboare cu avion privat în deplasările externe, unele simple călătorii de plăcere. A rămas în memoria colectivă imaginea paltonului trântit pe capotă la începutul mandatului, în semn de nemulțumire că sepepiștii nu-i acordă monarhului atenția cuvenită.

S-a îngrijit să aibă la dispoziție terenuri de golf la reședințele sale de la Vila Lac și Neptun. A încercat să-și aranjeze Vila de Protocol din Aviatorilor 86, în care statul urma să investească, tot pentru propriul confort după ieșirea din mandat, aproape 9 milioane de euro.

Apetența sa pentru case a devenit proverbială. Numai în Sibiu, orașul pe care l-a gospodărit nemțește în calitate de primar aproape 15 ani, a colecționat vreo șase.

Alegerile sale politice au fost catastrofale. I-a impus pe Alina Gorghiu, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă în funcția de președinte PNL, regizând congrese de partid ridicole pentru a instala la vârful partidului politicieni slabi, fără carismă, dar obedienți Palatului Cotroceni. Sub mandatele sale s-a cimentat domnia mediocrității la vârful statului. Neclară până în ziua de azi este relația privilegiată cu liderul PSD, Marcel Ciolacu, numit din nou premier, chiar și după ce a ratat intrarea în turul doi, iar PSD a înregistrat cel mai slab scor la alegeri.

Influența serviciilor secrete în politică și în actul de guvernare a crescut semnificativ sub Iohannis. Golul lăsat de președinte și de mediocritățile sale în arhitectura de putere a statului a fost repede umplut de alții. Cum președintelui Iohannis nu-i păsa, iar ceilalți nu se pricepeau, cineva trebuia să conducă țara.

După zece ani de președinte-jucător Traian Băsescu, România a experimentat alți zece ani de președinte-absent, Klaus Iohannis. În folclorul dâmbovițean rămâne imaginea sa de monarh, de președinte-împărat care nu suportă să fie contrazis, de personaj ermetic, total lipsit de empatie, taciturn.

Nici măcar apropiații săi nu știau cum gândește sau ce intenții are în momente-cheie. N-a acordat interviuri, o altă formă de dispreț și aroganță față de cetățeni.

În plan extern, imaginea sa diferă mult de percepția internă. Pentru Bruxelles și Washington, Klaus Iohannis este președintele din Europa de Est care a menținut România pe cursul occidental, când toate țările din regiune se confruntau cu provocări majore. Chiar și pentru aliați, rămâne un mister episodul candidaturii sale la șefia NATO, un gest unilateral menit să încurce pe toată lumea. Și acela a fost un semn de supraevaluare personală. Iohannis n-a avut niciodată anvergură regională, doar obsesia etichetei, a funcțiilor și a gesturilor largi, teatrale și protocolare, dar goale de conținut.

Moștenirea sa politică, pe final de mandat, este creșterea periculoasă a extremismului, populismului și avansul partidelor care militează pentru scoaterea României din UE și NATO. Tot sub conducerea lui Klaus Iohannis, România a marcat altă premieră: anularea alegerilor prezidențiale, ca urmare a unei presupuse intervenții rusești. Rămânerea sa la Cotroceni prin dispensă dată de Curtea Constituțională a înfuriat și mai rău o parte din electorat, care l-a considerat președinte ilegitim.

Klaus Iohannis și-a anunțat demisia de la Cotroceni sub amenințarea opoziției că va fi suspendat în Parlament și apoi prin referendum. N-ar fi exclus ca, mai degrabă, teama că va pierde privilegiile acordate foștilor șefi de stat să-l fi convins să plece din funcție.

Este, în tot cazul, o demisie fără onoare, o abdicare a unui monarh rupt de realitate, izgonit din Palatul Cotroceni sub presiunea străzii și a forțelor populiste, la care s-a raliat și USR, partidul evacuat de la guvernare în urmă cu câțiva ani. În galeria președinților de după căderea comunismului – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis – ultimul s-a detașat prin absență, dezinteres față de țară și lene instituțională cronică.

A fost, poate, cel mai balcanic etnic german de pe teritoriul României, care a confundat președinția țării cu o comodă funcție de primar într-un orășel de provincie.