Recomandare de lectură: „Am fost doctoriță la Auschwitz” / Gisella Perl, născută la Sighetu Marmației, a fost supranumită „Îngerul de la Auschwitz”

Publicată în 1948, „Am fost doctoriță la Auschwitz” de Gisella Perl a fost una dintre primele cărți apărute după război în care un supraviețuitor a descris atrocitățile comise în lagărul de la Auschwitz. Autoarea, medic ginecolog, în perioada în care a fost închisă la Auschwitz a fost nevoită să lucreze ca asistentă a doctorului SS Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza sadismului de care a dat dovadă. Volumul a apărut pentru prima dată în limba română în acest an, la Editura Omnium.

Gisella Perl s-a născut în decembrie 1907, la Sighetu Marmației. Și-a finalizat studiile de medicină la Berlin și s-a reîntors la Sighet, unde s-a căsătorit cu un medic chirurg cu care a avut doi copii, un băiat și o fată. Vorbea maghiară, română, germană, franceză și idiș. Viața ei s-a schimbat dramatic în primăvara anului 1944, când evreii din Transilvania de Nord au fost ghetoizați și apoi deportați de autoritățile germane, în colaborare cu cele maghiare.

Gisella Perl a fost deportată împreună cu soțul, fiul adolescent, părinții, frații și sora, precum și familiile acestora. Fiica Gisellei a fost ascunsă de o familie neevreiască și va rămâne la Sighetu Marmației, în timp ce restul familiei va ajunge la Auschwitz. Cu excepția Gisellei, niciun alt membru al familiei sale nu va scăpa cu viață din lagărul de exterminare.
„La Auschwitz, cea mai mare crimă era să fii însărcinată.”

Lumea lagărelor de exterminare este greu a fi înțeleasă de cei care nu au cunoscut-o, pentru că normele morale nu mai există. La Auschwitz, o femeie însărcinată era selectată inevitabil pentru gazare, iar dacă sarcina fusese cu succes ascunsă, odată născut, copilul era ucis, cel mai adesea alături de mamă, fie pentru a se da un exemplu, fie pentru că aceasta refuza să renunțe la copil, preferând să moară împreună. Punându-și viața în pericol, în timpul nopților, pe podeaua murdară, Perl a salvat viața femeilor însărcinate care urmau să fie supuse experimentelor lui Mengele, întrerupându-le sarcina. Gisella Perl a fost atât de puternică încât să aleagă, în mod dureros, să sacrifice copilul pentru a salva viața mamei:

„Rămăsesem acolo, înlemnită, incapabilă să mă mișc, să urlu, să fug. Însă, încet-încet, oroarea deveni revoltă, iar această revoltă m-a scuturat din letargie și mi-a dat un nou motiv să supraviețuiesc. Trebuia să rămân în viață. Trebuia să salvez femeile însărcinate din Lagărul C de la această soartă infernală. Trebuia să salvez viața mamelor chiar și cu prețul vieții copiilor lor nenăscuți, dacă nu exista alternativă. Am fugit înapoi în lagăr și, mergând din baracă în baracă, am povestit ce văzusem. Nicio femeie nu trebuia să-și mai recunoască starea, sarcina. Trebuia
negată până la ultima suflare, ascunsă de SS, de gardieni și chiar de Blockova, de a cărei bunăvoință viața noastră depindea în mare măsură.

În nopțile întunecate, când toată lumea dormea, în colțuri ferite ale lagărului, în toaletă ori pe podea, fără strop de apă, le aduceam copiii pe lume. Mai întâi m-am ocupat de sarcinile în luna a noua. Acceleram nașterea prin ruptura membranelor și, de cele mai multe ori, într-o zi sau două, travaliul se declanșa fără vreo altă intervenție. Sau produceam dilatația cu degetele, întor- ceam embrionul, iar nașterea era provocată. În întuneric, mereu pe grabă, în mizerie și praf. După ce copilul se năștea, bandajam rapid abdomenul mamei și o trimiteam înapoi la muncă. Ori de câte ori era posibil, o ascundeam în spitalul meu, care în realitate nu era altceva decât o glumă sinistră.

De cele mai multe ori, internam mama cu diagnosticul pneumonie, un diagnostic sigur, din cauza căruia nu se ajungea la crematorii. Am ajutat să nască femei aflate în lunile a opta, a șaptea, a șasea, a cincea de sarcină, mereu pe grabă, întotdeauna doar cu ajutorul celor cinci degete de la o mână, în întuneric, în condiții inumane.

Nimeni nu va ști vreodată ce a însemnat pentru mine să distrug acei copii. După ani și ani de practică medicală, nașterea rămăsese cel mai minunat, cel mai mare miracol al naturii. Iubeam acei nou-născuți nu ca medic, ci ca mamă și simțeam de fiecare dată că mi-am ucis propriul copil pentru a salva viața unei femei. Ori de câte ori îngenuncheam în noroi, în praf sau în excrementele umane ce acopereau podeaua barăcilor, pentru a provoca o naștere cu mâinile
goale, fără apă, încălcând regulile fundamentale ale igienei, mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să salvez mama, pentru că altfel niciodată nu aveam să mă mai ating de vreo femeie însărcinată.

Iar dacă n-aș mai fi făcut-o, atât mama, cât și copilul ar fi fost uciși cu cruzime. Dumnezeu a fost bun cu mine. Printr-un miracol, care probabil sună a basm pentru orice medic, toate aceste femei și-au revenit și au fost capabile să se întoarcă la muncă, ceea ce le-a salvat viața, cel puțin pentru o vreme.” (Gisella Perl, „Am fost doctoriță la Auschwitz”, Editura Omnium)

• Cumpără cartea „Am fost doctoriță la Auschwitz” de Gisella Perl de pe site-ul editurii Omnium

„Nu te mai tortura; devino din nou medic!”

După ce lagărul de la Auschwitz a fost evacuat, Gisella Perl a fost mutată într-un alt lagăr, la Bergen-Belsen, un loc în care sadismul naziștilor a fost de neimaginat. Perl a continuat să-și facă meseria de medic, iar în timp ce trupele britanice eliberau lagărul, ea a ajutat o femeie să aducă pe lume un bebeluş, primul născut în acel lagăr de concentrare.

După eliberare a încercat să se sinucidă, apoi a trecut printr-o perioadă de recuperare și a emigrat în SUA. Aici a întâlnit-o pe Eleanor Roosevelt, Prima Doamna a Statelor Unite ale Americii, care a încurajat-o, spunându-i: „Nu te mai tortura; devino din nou medic!”. Ceea ce Perl a făcut.

A continuat să profeseze în New York, apoi în Israel, iar în cei 43 de ani de activitate profesională a adus pe lume peste 3 000 de copii. Într-un interviu acordat The New York Times, în 1982, spunea că, înainte de fiecare naștere, rostea o rugăciune în care îi amintea lui Dumnezeu că îi datorează un copil viu.

În anul 2003, pe baza cărții „Am fost doctoriță la Auschwitz” s-a realizat filmul artistic „Out of the Ashes”, rolul Gisellei Perl fiind interpretat de Christine Lahti.

Eleonor Roosevelt a fost și una dintre primele cititoare ale manuscrisului cărții, fiind atât de impresionată de amintirile sale încât i-a spus, într-o scrisoare „Dragă doctor Perl, acesta este, în egală măsură, un manuscris extraordinar de interesant și înspăimântător, și cred că ar trebui nu doar publicat, ci și citit de cât mai mulți oameni…”

Redăm mai jos un pasaj din cartea „Am fost doctoriță la Auschwitz”:

„O atmosferă de mister și groază se țesuse în jurul Barăcii 10. O știam ca „Baraca experimentelor”, dar nimeni n-avea idee ce se petrecea acolo cu adevărat. Ei bine, acolo „savanți” germani încer- cau să descopere secretele naturii folosindu-se de trupurile fru- moase și tinere ale unor fete, pentru vivisecție. Foarte puține prizoniere se întorseseră de-acolo, majoritatea ajunseseră direct la crematoriu, iar cele care reveniseră totuși nu vorbeau niciodată despre ce li se întâmplase.

Acolo ajunsese tânăra Ibi. Nu ne așteptam s-o mai vedem vreodată. Apoi, într-o zi, am primit un mesaj de la ea. Era într-una dintre „infirmerii” și dorea să mă vadă. M-am dus în grabă să o vizitez, dar când am dat ochii cu ea, n-am mai recunoscut-o. Frumusețea aceea de fată înfloritoare dispăruse. În locul ei am văzut o bătrânică stafidită, cu pielea gălbuie, cu mâinile și picioarele umflate îngrozitor. Pe abdomen avea două cicatrici vizibile de la două intervenții majore, iar respirația întretăiată abia dacă-i permitea să vorbească. Mi-a spus o parte din povestea ei.

Șase săptămâni trăise ca într-un harem. Era bine hrănită, se odihnea cum trebuie, se spăla cu meticulozitate. Apoi, într-o zi, fusese luată și dusă nu știa unde și nu-și mai amintea ce i se întâmplase după aceea. Tot ce-și aducea aminte era că, după un timp, fusese aruncată înapoi în lagăr, unde muncise până la epuizare. Acum se afla aici, uitându-se la mine cu ochii în lacrimi, plini de încredere, crezând că o pot face bine. Nici acum nu știu ce i-au făcut acei perverși nebuni când au deschis-o și nu pot înțelege de ce au mai lăsat-o să trăiască după acea experiență.

Am încercat s-o fac să zâmbească, depănând amintiri de la Sighetu Marmației, i-am promis că, într-o zi, ne vom întoarce la munții noștri iubiți și am încercat să-i ofer mici bucurii, șterpelind pentru ea o bucățică de material, un pieptene sau câteva minuscule articole de lux. Acestea erau cele mai apropiate prietene ale mele, preaiubitele mele paciente din Baraca 19. Însă iubeam și altele. Știam că, în ciuda faptului că nu le puteam salva sau însănătoși, zâmbetele mele, grija, promisiunile mele pentru un viitor mai bun le ajutau să-și îndure mai ușor ultimele zile de
viață. Atașamentul lor profund față de mine, nevoia lor de afecțiune îmi încălzeau sufletul și astfel și ele mă ajutau pe mine să îndur nenumăratele suferințe ale vieții noastre de zi cu zi la Auschwitz.”

Cumpără cartea „Am fost doctoriță la Auschwitz” de Gisella Perl de pe site-ul editurii Omnium