Regele Mihai, alungat de pe tron acum 75 de ani, așa cum l-am cunoscut în cinci interviuri/ Grosolănia lui Petru Groza care i-a arătat Reginei Mamă pistolul de la brâu: “Nu vreau să pățesc ca Antonescu”

Eram în Elveția, în noiembrie 1990, când am obținut un interviu cu Regele Mihai la reședința sa de la Versoix, o mică localitate pe malul lacului la 10 kilometri nord de Geneva.

Îmi aduc aminte și acum, după 32 de ani, de impresia extrem de puternică pe care mi-a făcut-o acest om de o curtoazie impecabilă, deși am simțit distanța pe care Regele Mihai o menținea și care era firească pentru un suveran, inculcată prin educație.

Am stat de vorbă despre momente istorice pe care le cunoșteam în teorie, dar care în 1990 erau complet necunoscute majorității populației, spălate pe creier și abrutizate de regimul comunist, instalat în România sub amenințarea tancurilor sovietice în 1945.

Cel mai interesant mi s-a părut povestirea evenimentului petrecut acum exact 75 de ani la Palatul Elisabeta din București. Regele Mihai, rămas singurul obstacol în calea comunizării României, se afla cu Regina Mamă Elena în acest palat din nordul Capitalei, când a primit vizita prim-ministrului Petru Groza, impus cu forța de Andrei Vîșinski, ministrul adjunct de Externe al URSS în 6 martie 1945, însoțit de liderul Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu Dej.

Groza i-a spus Regelui Mihai că a venit momentul să abdice și, când suveranul a protestat, premierul i-a spus că Palatul Elisabeta este înconjurat de trupele Diviziei Tudor Vladimirescu, formată din militari recrutați în URSS din rândul prizonierilor de război, care dețineau numeroși tineri ostateci, iar liniile telefonice ale palatului fuseseră tăiate. Confruntat cu această situație imposibilă, Regele Mihai a fost nevoit să semneze actul de abdicare. Fostul suveran mi-a povestit la Versoix cum, în timp ce semna actul, în spatele său Groza îi arăta Reginei Mamă pistolul pe care-l purta la brâu.

• “Nu vreau să pățesc ca Antonescu”, i-a spus premierul referindu-se la arestarea la ordinul tânărului suveran de 22 de ani a dictatorului fascist Ion Antonescu pe 23 august 1944.

Atunci am fost șocat de grosolănia lui Groza, din relatarea Regelui Mihai. Tovarășul de drum de drum al comuniștilor, avocat prosper, acesta se dovedea la fel de grobian ca și comuniștii, mulți dintre ei la prima generație încălțată. Dar Groza glumea doar pe jumătate, pentru că nu putea fi sigur de succesul loviturii de stat în condițiile în care Regele Mihai era popular în țară și, mai ales, în rândul armatei, care nu fusese încă epurată complet de “elemente burgheze” loiale monarhului.

Regele Mihai a dezmințit toate și toate minciunile comuniste repetate timp de o jumătate de secol, potrivit cărora suveranul ar fi fugit cu întreaga sa avere, aur, bijuterii și colecții de artă. Nu, Regele Mihai și Regina Mamă au fost siliți să plece practic doar cu hainele de pe ei, el fiind nevoit, în următorii 40 de ani, să-și câștige singur existența, uneori prin ocupații ca fermier de păsări în Anglia.

Am publicat acel prim interviu în revista Tinerama, editată de Max Bănuș, fost jurnalist la Radio Europa liberă. Avea să fie primul meu contact cu Regele Mihai pe parcursul a 18 ani.

În 1995 la Londra a fost marcat semicentenarul sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial, iar la ceremonie au fost invitați toți liderii statelor europene, printre care și cei doi șefi de stat supraviețuitori ai actului din 8 mai 1945: Regele Mihai și Regele Simeon al Bulgariei, care însă avea doar opt ani la sfârșitul războiului.

I-am luat un interviu fostului suveran pentru BBC, dar circumstanțele nu erau prea prielnice: era o întâlnire cu diaspora românească din Marea Britanie, iar Regele Mihai era însoțit de Regina Ana și cerberul său, Prințesa Margareta. Țin minte mai degrabă o alocuțiune a filosofului Roger Scruton, elogioasă la adresa Regelui Mihai. Am putut însă compara cu președintele Ion Iliescu, pe care l-am intervievat a doua zi, când am avut parte de un șir de platitudini exprimate în tradiționala limbă de lemn.

Mai interesant a fost cvasi-incidentul diplomatic de la banchetul de la Guildhall în City-ul Londrei oferit de guvernul condus, la acea vreme, de prim-ministrul John Major, care inițial refuzase prezența Regelui Mihai în aceeași sală cu președintele Iliescu, într-o perioadă în care fostul suveran era persona non grata în țara condusă de fostul politruc comunist. În final, potrivit cotidianului Daily Telegraph, intervenția discretă a Reginei Elisabeta a II-a a determinat guvernul Major să revină asupra deciziei sale și să permită participarea fostului șef de stat al României la 8 mai 1945 la dineu în aceeași sală cu șeful de stat al României după 50 de ani.

Următorul interviu, tot pentru BBC, i l-am luat regelui Mihai în noiembrie 1997 când a fost invitat la nunta de aur a verișoarei sale, Regina Elisabeta, cu Prințul Philip. Interviul a avut loc la Hotelul Claridge, același unde stătuse cu jumătate de secol înainte, când participase la nunta pe atunci prințesei Elisabeta.

Cel mai interesant a fost episodul povestit de Regele Mihai al plecării sale de pe aeroportul Băneasa, unde a fost condus de întreg guvernul, în frunte cu Petru Groza, ministra de externe Ana Pauker, și liderul PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, cu toții zâmbitori, crezând că suveranul nu se va mai întoarce în țară din Marea Britanie.

La Londra, Regele Mihai a fost sfătuit de oficialități de la ministerul de externe britanic să nu se mai întoarcă în țară, în condițiile în care guvernul britanic nu-i putea oferi niciun sprijin în fața tăvălugului comunist. Fostul suveran nu a acceptat sugestia și, dovedindu-și patriotismul care l-a caracterizat toată viața, a hotărât să se întoarcă în țara sa natală.

Regele Mihai mi-a povestit că, la întoarcerea sa cu trenul de la Londra împreună cu Regina Mamă, a fost din nou întâmpinat de întregul guvern la Gara Băneasa. De data asta, demnitarii comuniști aveau cu toții fețe lungi, dezamăgiți că acum trebuia ca ei înșiși să execute ordinul (nescris, evident) al lui Stalin de a-l detrona și alunga din țară pe suveran, ceea ce au și făcut pe 30 decembrie 1947.

Alți 10 ani au trecut până la următorul interviu cu Regele Mihai, publicat în Revista ACUM  în care fostul suveran mi-a vorbit despre rolul Reginei Mamă Elena în salvarea de la deportare a tuturor evreilor din România de către dictatorul fascist Ion Antonescu în 1942. Conducătorul auto-proclamat al României acceptase în principiu cererea lui Hitler de deportare a tuturor evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei în lagărul de exterminare de la Belzec, în Polonia ocupată de naziști.

Atunci, Regina Mamă a intervenit pe lângă Antonescu și chiar a amenințat că, dacă evreii sunt deportați în masă, ea va părăsi România în semn de protest. Intervenția mamei suveranului a fost confirmată și de note diplomatice germane, iar Regele Mihai mi-a spus că Antonescu avea un deosebit respect pentru Regina Mamă, spre deosebire de disprețul cu care îl trata pe tânărul monarh de 20 de ani. Pentru curajul ei, Regina Mamă a primit post-mortem în 1993 titlul Dreaptă între Popoare, cea mai înaltă distincție acordată de Memorialul Holocaustului Yad Vashem ne-evreilor care în timpul Holocaustului au salvat de la moarte evrei punându-și în pericol viața. Trebuie să precizez că acel interviu a avut loc la Palatul Elisabeta, locul unde Regele Mihai fusese silit să abdice cu 60 de ani înainte. Cu acel prilej, în iunie 2008, am stat de vorbă cu Regele Mihai despre evenimentele curente din România. Era perfect informat și comentariile sale dovedeau că simțul său politic era la fel de ascuțit ca pe vremea când avea de-a face cu de-alde Antonescu, Groza, Dej sau Pauker.

Aveam să-l reîntâlnesc pe Regele Mihai la Londra în noiembrie 2008, când fostul suveran a fost invitat la aniversarea a 50 de ani de către nepotul său, pe atunci Prințul Charles. În interviul publicat în Revista ACUM Regele Mihai mi-a vorbit de relațiile sale cu Familia Regală britanică cu care era înrudit și cu care a avut întotdeauna raporturi cordiale, chiar dacă discrete, având în vedere reticența guvernului britanic față de eventuale proteste ale regimului comunist de la București.

Regele Mihai (25 octombrie 1921 – 5 decembrie 2017), așa cum l-am cunoscut, era un om de stat, un personaj istoric, așa cum au fost puțini în ultimii 75 de ani în România. Nu era un intelectual și multora impedimentul său de vorbire le crea impresia unui om cu dizabilități. Dar Regele Mihai vorbea întotdeauna în mod chibzuit, conștient de responsabilitățile sale de monarh de la care nu a abdicat niciodată, chiar dacă a fost silit, practic cu pistolul la tâmplă, să renunțe la tron.

A fost, mai presus de toate, un mare patriot al României, un democrat confruntat cu regimurile totalitare, cel fascist și cel comunist, un exemplu de demnitate în vremuri de restriște.