REPORTAJ Cei care nu mai pleacă

Peste 500.000 de refugiați au intrat în România de la începutul războiului, majoritatea femei și copii. Cei mai mulți în tranzit. Alungați de război, cu câte o valiză și câteva lucruri, unii nu se vor mai întoarce niciodată.

În fiecare dimineață ei se trezesc cu imaginea ultimei zile. Cu lucrurile „mici” care până mai ieri erau atât de neimportante, dar care, acum, sunt neprețuite. Cu un album cu fotografii, cu o jucărie de pluș primită la ultima aniversare sau cu cana preferată.

Acum, în fiecare noapte visează cum se întorc la blocul lor, „acasă”, la liftul care se strică o dată la două zile și sunt nevoiți să urce până la etajul șaptelea din districtul Pecherskyil din Kiev, din apropierea Pieței Independenței. Kievul a ajuns între timp o umbră ce păstrează doar amintiri. Nu știu cât va trebui să treacă până când vor putea spune din nou „acasă”.

De altfel, pentru Lidya, doctor în chimie, după o carieră prestigioasă în Ucraina, ultima zi de acasă a fost și ultima zi acasă în această lume. Bolnavă, bunica a fost luată de familie după ce au început să cadă primele bombe și au venit cu toții în România, ca prim popas.

Femeia fugise la 12 ani din calea naziștilor, iar acum a fost nevoită din nou să fugă, să își părăsească toată lumea ei.

• ”- Când i-am spus că plecăm, s-a decompensat. Era foarte bine, dar războiul e în mintea ei dintotdeauna”, a spus fiica Lidyei înainte de a pleca în Olanda, alături de soț.

Lydia avea 12 ani în al doilea Război Mondial, când a fost nevoită pentru prima dată să își părăsească casa. Atunci a fugit din calea naziștilor, acum din calea rușilor care vor „denazificarea Ucrainei”.

”- De ce nu a stat acasă, dacă tot era bătrână și bolnavă?, a întrebat cineva.

– Nu-i același lucru să mori în liniște sau în război!”, a venit și răspunsul.

Pe 20 martie, Lidya a murit în timp ce se afla în găzduire la Centrul de Paliație Sfântul Nectarie din Cluj-Napoca. Deși în vârstă, cu 93 de ani în buletin, ea se ținea bine, pe picioare. Comunica, vorbea, umbla. Trăia. Cinci zile a făcut pe drum, din Kiev până în Cluj. A ajuns la centrul paliativ cu picioarele însângerate.

• ”Avea escare peste tot. Au pornit de acolo și au stat în mașină atâtea zile. Fiica ei ne-a spus că toată această cădere a început subit, după ce au anunțat-o că pleacă cu totul de acasă, că e război. A venit la noi, era foarte rău, cu picioarele toate cu sânge. Cinci zile pe drum. Vă dați seama. Apoi s-a dus”, spune preotul Bogdan Chiorean, cel care conduce centrul Paliativ din Cluj-Napoca.

Aici a mai fost cazată Maria Marcisenti, bolnavă de cancer, stadiu terminal, la doar 59 de ani. A venit împreună cu sora ei, tot din zona Kievului.  Sora mai mică a însoțit-o pe cea mare și bolnavă. Să nu fie singură în fața implacabilului destin. Și să nu audă sirenele, exploziile, țipetele.

„- Am venit să găsim liniște, explică sora bolnavei. De-aici nu mai plecăm. Și dacă am vrea, tot nu am avea unde. E liniște. E bine să fie liniște”, a adăugat ea.

Maria a murit. Va fi înmormântată în cimitirul din Tăuți, departe de casă, departe de țara ei. Un nume comun, Maria, pe o cruce comună.

Alin Prisecari e unul dintre administratorii centrului paliativ. Ucrainean la origine, născut în regiunea Odesa, lângă Cetatea Albă,  vorbește fluent limba și e principalul interlocutor al celor care ajung aici. Alin se ocupă acum ca doamna Maria să fie condusă creștinește pe ultimul drum.

• ”E o situație foarte dramatică. Te naști acolo, trăiești acolo, agonisești, simți, iubești,  te atașezi și te trezești că trebuie să pleci să mori într-o țară străină. E cumplit. Doamna va fi înmormântată în Tăuți și vom merge noi la înmormântare, cei din centru. Și va fi sora ei, cea care a însoțit-o aici, a însoțit-o pentru a avea un sfârșit oarecum lin”.

Olaksandr Martyniuk, 83 de ani, e cazat tot la Centrul de Paliație Sfântul Nectarie. Are metastaze osoase. Centrul nu refuză pe nimeni. Printr-o direcție din administrația locală, refugiații ucraineni care au nevoie de asistență sunt trimiși aici. El a venit cu soția, părăsind Odesa în primele zile de război. După o perioadă pe care au petrecut-o la Institutul Oncologic din Cluj, au fost trimiși la Centrul Paliativ.

• ”Dintre cei bolnavi de la noi, nimeni nu a fugit de război din cauza fricii. Ci să aibă tihnă în timpul pe care îl mai au. Să ajungi bolnav, să cauți o oază de liniște și să nu poți rămâne acasă. Noi vedem 1 la sută la televizor din suferința acestor oameni. Primii oaspeți pe care i-am avut din Ucraina au fost șapte tineri din Harkov care au venit în trecere. Se îndreptau spre centru, erau la aeroport, iar una dintre fete, epuizată de pe drum, a auzit avioanele. A ajuns la centru plângând. „E speriată de la sunet!” , a spus unul din grup. Sunt traume peste care nu știu cum și când vor trece oamenii. Și dacă războiul se va termina, traumele rămân”, mai spune părintele Chiorean.

În Cluj au fost găzduiți aproximativ 2000 de ucraineni de la începutul războiului.

• ”În urmă cu câteva săptămâni ne-ar fi luat mințile orice nimic”, spune Olga, o femeie de 45 de ani cu trei copii, veniți toți din Harkov. „Întârzierea unui Bolt la comandă, mâncarea rece dintr-un restaurant, un nasture rupt la palton sau frigul de afară. Uitam să ne salutăm între noi. Eram invidioși, eram îndestulați. Aveam social-media, aveam click-uri de dat, ședințe de ținut, plimbări de făcut, cărări de urcat. Infinite capricii. Nu știam să prețuim și nu știm să prețuim fiecare moment la adevărata sa valoare, până când nu vin nenorocirile. Acum nu mai avem nimic. Nici țară, nici casă, nici familie. Au rămas doar ruinele. Iar unii nu se vor mai pot întoarce nici acolo”.

sursa foto: Pexels/ Cottonbro