Reportaj: Cinematograful din curte. Cum a reușit o asociație să aducă veselie și speranță pentru copiii cu sindrom Down, cu ajutorul terapiei prin film / „Suntem mândri de copiii noștri” (P)

Vineri 13 e considerată zi cu ghinion, însă nu și pentru copiii beneficiari din Asociația Down București. Aceștia au participat vineri, 13 octombrie, la proiecția filmului Rapunzel în cadrul Cinematografului Bucuriei, proiect susținut de Fundația Orange. 

Proiectul își propune să ajute copiii cu sindromul Down să înțeleagă mai bine lumea din jurul lor și pe ei înșiși prin film. Astfel, Asociația Down București cu sprijinul Fundației Orange și a voluntarilor Orange a amenajat în sectorul 5 un spațiu dedicat copiilor prin care să facă ceea ce psihopedagogul Mihaela Prunaru a numit „terapie de grup”, „terapie prin muzică”  și „terapie prin film”

Am ajuns la locația din sectorul 5, zona Ferentari, vineri în jurul orei 18. Când am ajuns acolo primul lucru pe care l-am observat a fost discrepanța între zona de blocuri de unde venisem, plină de trafic și aglomerată și zona unde am ajuns, plină de case, cu 2-3 mașini parcate pe marginea drumului, precum și pe copiii din cartier care se jucau cu mingea pe stradă, indiferenți la prezența mea acolo. 

Intru în curtea unde urma să aibă loc proiecția și mă întâmpină dl. Zelko, directorul tehnic al Asociației Down București, care-mi povestește despre cum a fost găsită locația și cum a amenajat-o el. Din stradă nu părea nimic special la curtea unde am intrat, însă magia urma să se întâmple abia după ce treceam pragul porții. 

Spațiul a fost utilizat la potențialul lui maxim și mare mi-a fost mirarea când dl. Zelko mi-a arătat pozele de dinainte de amenajare. Aș fi zis că e alt loc, însă el a reușit, împreună cu voluntarii, să amenajeze un spațiu colorat și primitor. Aceștia au făcut o debara dintr-un fost coteț de găini și întreg spațiul luat în timpul pandemiei, cândva casa unui fost medic stomatolog, a fost acum amenajat pentru copii. 

După o tură de curte și puțină socializare cu copiii, am continuat turul alături de dl. Zelko în ceea ce a fost o cândva o debara și acum este o sală de proiecții pentru când vremea nu permite activități afară, apoi o tură de casă alături de psihoterapeutul Mihaela Prunaru.

Acest mini tur mi-a permis să înțeleg mai bine modul în care copiii interacționează între ei atât afară, cât și în interior. 

Copiii și părinții au stat pe niște fotolii așezați în semicerc în timp ce proiectorul se afla în mijlocul lor pe un suport improvizat dintr-o cutie. Proiecția filmului a început în jurul orei 18:20, moment în care eu m-am retras și am început să discut, pe rând, cu dl. Zelko, cu psihopedagogul Mihaela Prunaru, iar apoi cu părinții. Toate astea în timp ce pe fundal se auzeau râsetele, aplauzele și comentariile copiilor, reacție la scenele din film. 

Socializare. Terapie prin sunet și imagine

„Proiectul este atât pentru copii, cât și pentru adulții care au ieșit din sistem care, în afară de a sta în casă și de a veni la activitățile astea, nu prea mai fac nimic.”

Asta mi-a spus Mihaela Prunaru în discuția pe care am avut-o cu ea pe parcursul proiecției, foarte încântată de tot ceea ce se întâmpla. 

Am discutat despre impactul pe care o astfel de activitate îl are asupra copiilor. Aceasta a menționat câteva practici mai moderne pe care le adoptă în interacțiunile ei cu copiii, anume terapia prin muzică, terapia de grup și, de acum, „terapie folosind imagine, film”. 

Mi-a povestit că filmul oferă „exemple de bune practici pe care nu le poți oferi doar prin imagini sau doar citind o carte” spunând că e „prea abstract pentru copiii noștri uneori” și că „se poate opri la nevoie” pentru a le putea spune copiilor ce au văzut și pentru a discuta cu ei pe baza anumitor scene. A ținut să precizeze cât de important și de benefic este că se întâmplă această activitate și cât de fericită e că Fundația Orange a oferit fondurile necesare pentru a se putea materializa acest tip de activitate. „Mulți poate nu înțeleg beneficiile” a continuat ea. Printre acestea se numără și ideea de empatizare cu personajele. 

Până acum am vorbit despre copii pentru că pentru Mihaela Prunaru toți sunt copii, însă beneficiarii proiectului sunt și adulți care au sindromul Down care poate au ieșit din sistemul de protecție și nu mai sunt nici în școală și nici în vreun alt sistem de sprijin. 

„Sunt oameni de 30, 40, 40 și un pic de ani care în afară de a sta în casă și de a veni la activitățile astea, nu prea mai fac nimic. Nu mai socializează și se pierd. Dacă nu ar fi asociația chiar nu știu pe unde s-ar pierde”, a continuat Mihaela Prunaru, terapeut și psihopedagog în cadrul Asociației Down București. 

Am remarcat în discuția cu Mihaela Prunaru tonul vesel cu care mi-a vorbit și modul în care se referea la copii, folosind apelative precum „ai mei” și referindu-se la toți ca fiind copii și chiar numindu-i prietenii ei. Mi-a mai povestit despre diferența pe care o face faptul că această activitate se întâmplă într-un cadru restrâns și nu într-un cinema. 

„Sunetul poate fi prea tare pentru unii dintre ei”, a menționat ea, iar dacă este cazul, sunetul se poate regla în funcție de nevoile copiilor, ceea ce într-un cinematograf clasic nu se poate întâmpla. La fel și imaginea. 

În acest cadru intim, „de cinema la mine acasă”, filmul poate fi pus pe pauză oricând și Mihaela Prunaru poate iniția o discuție: „Ce e cu acel personaj? De ce e bine? De ce nu e rău? Cum te-ai simțit?”, iar asta numește ea „terapie prin imagine”. 

Socializarea nu este doar pentru copii 

După discuția cu Mihaela Prunaru, cât filmul încă rula, am reușit să stau de vorbă și cu trei mame venite acolo cu copiii lor. Acestea mi-au dat un „daa” aproape în cor când le-am întrebat dacă aceste activități sunt o ocazie bună și pentru ele să socializeze. 

”Pentru noi e ceva obișnuit, a devenit ceva firesc să fim părinții lor.  Sunt copiii noștri și îi luăm ca și cum ar fi tipici.” 

În relația cu copiii neurotipici, am aflat că depinde mult de vârsta acestora, cei mai mari sunt mai conștienți și mai atenți față de copiii cu sindrom Down. Gabi, mama unuia dintre copiii prezenți care a fost și la școală cu copii tipici, mi-a spus că, în general, diferențele între copii se simt începând cu vârsta de 10-11 ani. 

Aceasta a luat decizia de a-și muta copilul la o școală specială din considerentele de socializare, spunând că odată ce au crescut și s-au observat diferențele, copiii tipici își continuau activitățile, însă îl ignorau pe Darius, copilul Gabrielei, iar acesta începea să sufere. 

Percepția generală a oamenilor asupra copiilor cu sindrom s-a îmbunătățit și sunt mai acceptați. „Contează mult și cum abordăm noi problema. Nu ne e rușine cu copiii noștri. Suntem mândri de ei”, mi-a spus una dintre mămici, când discuția a ajuns să fie despre cum se raportează alți părinți la copiii lor cu sindrom Down. 

În final am vrut să știu și cum se simt copiii după ce ajung acasă de la astfel de activități, iar cele trei mame cu care am vorbit mi-au spus că de fiecare dată copiii sunt foarte veseli și întreabă când e următoarea activitate. 

Filmul s-a încheiat în jurul orei 20, iar copiii au ajutat și ei la strângerea fotoliilor și la ce mai era prin curte. La final au primit gogoși făcute în casă și au bătut palma între ei.

Eu am plecat de acolo încărcat cu multă energie pozitivă, cu o înțelegere mai bună asupra modului în care aceștia se comportă și cu o bucurie interioară că există astfel de activități pentru ei. 

La ieșirea din curte am primit și eu gogoși, iar copiii din cartier erau tot cu mingea pe afară, tot indiferenți la prezența mea acolo. 

Acest proiect al Asociației Down București este câștigător al programului „Susține un ONG” implementat de Fundația Orange prin care angajații Orange sunt încurajați să se implice activ în proiecte de voluntariat și de sprijinire a comunităților. În cadrul programului se  oferă finanțare pentru proiecte de filantropie propuse de angajații Orange și dezvoltate alături de o organizație non-profit în domeniul educației, sănătății, incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități și dezvoltării sustenabile a comunităților rurale.