REPORTAJ Cu copiii în pandemie. Despre lockdown-ul mamelor în vremea COVID-19 (I)

• ”E un barbarism fără seamăn pentru copii, forțați să asiste la indisponibilitatea propriilor părinți/ Mamele pot mai ales când nu mai pot, dintotdeauna. Nu este niciun secret, nu e nici spirit de sacrificiu, e mai degrabă un impuls biologic de asigurare a continuității speciei” (Denisa Patache, 32 de ani, Constanța);
• ”Mulți nervi și multă ciocolată (…) A ajutat gândul că și cei care nu cred în pandemie trebuie să respecte legea și să stea în casă/ Cu toate astea, statul în casă mi s-a părut un sacrificiu mic” (Otilia Agrigoroaei, 32 de ani, București); 

Denisa Patache și Otilia Agrigoroaei sunt două dintre milioanele de mame care au traversat pandemia COVID-19 cu job, deadline-uri, oale pe foc, copii în spate și jucării peste tot, țintuite în casele din care au trebuit să facă și loc de muncă, și de joacă, și de toate celelalte activități pe care, într-o zi, au fost nevoite să le înghesuie între patru pereți. 

Cum au arătat zilele lor în lockdown și cum au trecut de momentele de netrecut? Ce au făcut atunci când simțeau că ele sau copiii trebuie să dispară din casă? Ce le-a lipsit cel mai mult în perioada pandemiei și la ce trebuie să se aștepte mamele pentru perioada post-COVID?

Ce mai pot mamele atunci când nu mai pot? 

• ”Liniștea nu a mai fost de găsit când ne-am trezit cu toții acasă de dimineață până seara”

Denisa Ioana Patache (Constanța) are 32 ani, este interpret franceză-engleză și critică modul în care familiile s-au ”atomizat și izolat” cu mult înainte de instalarea COVID-19 în România, trăind, de fapt, ”o pandemie avant la lettre”. 

• ”Cred că pandemia în sine este (a fost?!) un eveniment excepțional pentru toată lumea. Rolul de părinte este, social vorbind, unul restrictiv, dacă mai adăugăm și restricțiile impuse în perioada pandemică rezultă un tablou destul de sumbru. Ca să răspund la întrebare, nici înainte de pandemie rolul de părinte nu era mai permisiv, dinamica socială s-a modificat radical în ultimii trezeci de ani, familiile s-au atomizat și izolat încă înainte de acest eveniment, noțiunea de familie extinsă a devenit destul de vagă iar suportul comunității a dispărut și el. Tind să cred că trăiam oricum o pandemie avant la lettre. Probabil că cel mai greu a fost, în timpul stării de urgență, găsirea unui spațiu comun în afara zidurilor apartamentului pentru a putea petrece puțin timp în aer liber. Și spațiul public a suferit modificări în ultimii treizeci de ani, de la cinci mașini și trezeci de copii în jurul blocului am ajuns să avem treizeci de mașini și zero copii”, explică Denisa. 

Tânăra își amintește că perioada de lockdown a fost un test al nervilor și al îndemânării pentru ea și soțul ei. Ambii au fost nevoiți să lucreze de-acasă și au avut noroc măcar cu faptul că au reușit să-și împartă turele de serviciu astfel încât să nu se suprapună, pentru că împărțeau același calculator. Bonus, fiica de 3 ani nu putea rămâne nesupravegheată:

• ”În general mă trezeam dimineața foarte devreme, pregăteam micul dejun în viteză, pregăteam copilul ca pentru o zi normală de grădiniță chiar dacă stăteam în casă, iar după ce serveam micul dejun mă aruncam în fața calculatorului pentru a îmi începe ziua de muncă. Lucram cu soțul pe ture inverse, amândoi de acasă și trebuia să avem grijă să ne sincronizăm programul în așa fel încât să nu există suprapuneri de orar (foloseam amândoi același monitor și același birou). Grădinița copilului era oricum de patru ore, ceea ce nu ne ajuta oricum, la bunici nu puteam apela, bonă oricum nu ne-am fi permis. Așa încât am bricolat o dinamică ratată în care spațiul intim familial trebuia să servească simultan de birou de lucru, de loc de joacă, grădiniță, sală de cinema, domiciliu oficial, etc. După-amiaza după ora trei trebuia să preiau ștafeta, să gătesc, să încerc să ocup copilul cu diverse activități fără să ies din casă toate astea încercând să păstrez liniștea pentru că soțul lucra la cască și era mereu în apeluri. Pe scurt, a fost un coșmar”, își amintește Denisa Patache. 

Fetița Denisei avea 3 ani când România a intrat în lockdown. Ceea ce ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie pentru copil s-a fragmentat în mai multe episoade de frustrare, atât pentru părinți, cât și pentru cea mică. Liniștea a dispărut când cei trei s-au văzut de dimineață până seara împreună, copilul își chema părinții la joacă, părinții erau prezenți, dar nu disponibili:

”Lucrul ăsta poate avea consecințe grave pe termen lung în dezvoltarea lui psiho-afectivă”, susține Denisa:

• ”Jobul meu presupune editare, transcriere și traducere de fișiere audio în limbi străine (franceză și engleză). Este un job de multinațională deloc flexibil care presupune o suprasolicitare auditivă, atenție distributivă și gândire simultană în mai multe limbi. Pe scurt, e nevoie de foarte multă liniște pentru a performa la cote înalte (nu vreau să intru in detalii aici, pe scurt paradigma muncii s-a schimbat și ea și nu în bine, astfel încât doar să îți faci treaba din fișa postului și să închizi totul când ți se termină programul de lucru a devenit un lux) iar liniștea nu a mai fost de găsit când ne-am trezit cu toții acasă de dimineață până seara. Desigur, un copil de trei ani nu are capacitatea de a disocia diferitele roluri pe care un individ trebuie să le acopere, astfel încât este inutil să încerci să îi explici că „mami muncește” sau ca „mami are puțină treabă acum”. De altfel, mi se pare o cruzime să fii pus în situația asta, pentru că nu poți alege între rolul de părinte și cel de angajat și nici nu le poți suplini pe amândouă simultan. E un barbarism fără seamăn și pentru copii, forțați să asiste la indisponibilitatea propriilor părinți. Pentru un copil, în special în copilăria timpurie, părintele este liantul principal între sine și mediul extern. E o nevoie aproape biologică, ori situația în care părintele este prezent dar indisponibil poate avea consecințe grave pe termen lung în dezvoltarea lui psiho-afectivă”, explică mama. 

Pe Denisa Patache singurul lucru care a ajutat-o în timpul stării de urgență a fost ideea că pandemia nu va fi permanentă. În rest, nimic bun nu i-a adus perioada de lockdown, cu toate schimbările socio-economice din România. Descrie pandemia drept ”o lovitură” pentru familia ei, după ce soțul său a trebuit să își schimbe locul de muncă. Și să plece din țară: 

• ”În situația noastră nu prea a ajutat nimic, poate doar gândul că nu va fi permanent. Soțul meu a fost nevoit să renunțe la serviciu pentru că performanțele lui după o jumătate de zi de stat cu copilul dublate de situația în sine (gălăgie, întreruperi, etc) i-au scăzut sfânta productivitate, și eventual a fost nevoit să părăsească țara lăsându-mă pe mine să jonglez cu toate. Din punctul ăsta de vedere pandemia a fost o lovitură pentru familia mea. Singurul lucru care m-a ajutat personal a fost panaroama de la fereastră, faptul că nu am blocuri vecine care să îmi obtureze priveliștea, putând să mă bucur de un apus de soare, de un răsărit de la geamul bucătăriei, de magnolia din curtea vecinului, de melancolia stolurilor de ciori migrând dinspre Far înspre Institut…”, își amintește tânăra. 

Din toată perioada de pandemie nu-și amintește drept pacoste episoadele în care copilul era bolnav, plângea prea tare ori ori o trezea cu noaptea în cap inclusiv în weekend, când putea să se odihnească mai mult. Cel mai rău a fost când, privind marea din balconul unde întindea rufe, pentru o clipă și-a închipuit că va fi prizonieră în propria casă pentru totdeauna: 

• ”Da, a fost un singur moment greu de uitat, eram în balcon și întindeam rufele, și m-am uitat pe geam. În lateral se vede o dungă măricică, albastru închis, în zilele senine. Este marea. Era o zi extrem de călduroasă, cu lumină galbenă de după-amiază, genul de lumină care anunță începutul verii. Și am început să plâng instantaneu, pentru că în minte îmi încolțise gândul că poate vom sta la infinit în cuțiuțele noastre de beton. Poate că singura mare pe care o s-o mai pot vedea vreodată este doar dunga albastră din balcon. M-a cuprins o groază cumplită, dar am reușit să trec peste moment, din fericire viața de părinte nu-ți lasă prea mult timp pentru meditații profunde asupra sensului vieții iar asta poate fi și o salvare câteodată”, spune Denisa. 

În mod paradoxal, a trecut peste toate momentele în care simțea că o să clacheze tot prin fiica ei. Faptul că nu a avut niciun ajutor în toată perioada asta a fost, în sine, un ajutor. Le-a sudat relația și mai mult, mai ales că ”le place să fie împreună”:

• ”Avem o relație foarte strânsă și ne place să fim împreună, faptul că nu am avut ajutor cu ea niciodată cumva ne-a călit pentru experiența asta. Cred că a fost infinit mai greu pentru persoanele care aveau o viață puțin mai ordonată, care mergeau la birou și aveau ajutor din partea familiei extinse. Cred că pentru ei a fost infinit mai greu, eu din punctul ăsta de vedere nu sunt un exemplu pentru că nu prea știu să pun limite și să separ bine rolurile (de exemplu niciodată nu m-am putut detașa de copil pentru vreo brumă de timp personal, deși e o greșeală pe care mi-o asum)”, susține mama. 

Mamă a unei fetițe care astăzi are 4 ani, Denisa Patache crede că ”mamele pot mai ales când nu mai pot” dintotdeauna, dar nu pentru că ar fi vorba de vreun sacrificiu ori formulă magică, ci de simplul instinct biologic:

• ”Mamele pot mai ales când nu mai pot, dintotdeauna. Nu este niciun secret, nu e nici spirit de sacrificiu, e mai degrabă un impuls biologic de asigurare a continuității speciei, oricât de plat și sec ar suna. Grija față de copii este instinctivă odată devenit părinte, și nu se limitează doar la familia personală. În pandemie, când s-a ridicat din genuni fix problema asta, a continuității noastre, cred că rolul de părinte a fost unul cu atât mai greu de dus, pentru că au înflorit angoasele de anticipație : cum o să arate lumea de mâine pentru copiii noștri? Va mai fi o lume de mâine pentru ei? Dacă vom eșua?”, explică aceasta. 

Referitor la perioada care urmează și la viața mamelor post-COVID Denisa nu debordează optimism, pentru că tensiunile acumulate într-un an și jumătate de restricții capătă șanse sporite să explodeze. Tocmai de aceea, spune Denisa, mamele ar trebui să învețe sau să accepte să ceară ajutor:

• ”Cred că mamele ar trebui să știe că sunt șanse ca perioada post-covid să fie mult mai grea, pentru că tensiunile acumulate în timpul stării de urgență vor exploda. E de ajuns să urmărești știrile din sănătate ca să îți dai seama că cel puțin pe partea sănătății mintale lucrurile au luat un avant puțin îngrijorător, raport cerere-ofertă fiind disproporționat. De asemenea, privarea copiilor de mediul școlar mai bine de un an de zile va avea efecte pe termen lung, deja încep să apară primele analize și sondaje cu privire la efectele izolării în cazul adolescenților. Să punem la pachet și rata abandonului școlar care a explodat de când cu școala on-line și avem tabloul sumbru al societății post-pandemie (…) Singurul sfat pe care îl pot avea pentru mamele care continuă să lucreze de acasă și după pandemie este să ceară ajutor. Din păcate trăim într-un stat în care copilul rămâne exclusiv o responsabilitate individuală. Asta se vede prin lipsa creșelor și a grădinițelor cu program prelungit dar și prin lipsa presonalului calificat. O școală care se termină în miezul zilei este echivalentul unei mame care este nevoită să rămână acasă, fără posibilitatea de a munci. Mi-aș dori foarte mult să trăiesc într-o țară „ca afară” unde, ca femeie, nu ești nevoită să alegi între a fi părinte sau angajat. Câteva exemple pe scurt despre ce se întâmplă în alte țări: meseria de bonă este reglementată și subvenționată de stat, există mini-creșe cu un număr limitat de copii, scoala se termină la ora 16 indiferent de anul de studiu, etc”, mai adaugă tânăra mamă. 

Singurul lucru pe care ea și-l dorește după ce pandemia se va fi încheiat este o macro-analiză a specialiștilor din științe umane despre modul în care s-a schimbat dinamica socială și familială după Revoluție. O analiză care ar trebui pusă apoi în brațele politicienilor:

• ”Există un lucru pe care mi-l doresc post-pandemie, o lecție pe care mă tem că nu am învățat-o din varii motive, și anume o conștientizare oficială a schimbării dinamicii sociale și familiale în ultimii treizeci de ani. O analiză de bun simț pe care ar trebui să o facă experți sociologi, antropologi, psihologi, profesioniști în științele umane și nu numai și pe care mediul politic ar trebui să o lectureze rapid și treacă la acțiune, pentru că din păcate instituțional funcționăm ca în anii ’90 chiar dacă pe teren lucrurile sunt radical diferite”, a conchis Denisa Patache.

 ”A fost greu să găsesc mereu altceva care să țină copilul ocupat mai mult de 30 minute. La finalul zilei eram epuizată și mai aveam de făcut mâncare”

Otilia Agrigoroaei (București) are 33 de ani, este designer interior și a aflat că va fi din nou mamă cu două luni înainte de confirmarea primului caz de COVID-19 în România. Inițial nu s-a speriat, însă știrile cu românii care se întorc din Diaspora au alarmat-o gândindu-se la suprasolicitarea sistemului medical românesc. S-a pregătit psihic pentru orice scenariu: 

• ”Mi-am dat seama că nu o să urmeze ceva bun. M-am bucurat că au închis grădinițele și că a fost introdusă starea de urgență… chiar dacă a fost o măsură drastică și exagerată pentru unii (…) La început, speram că trece pandemia până nasc, dar nu a fost așa. Între timp au apărut cazuri cu femei însărcinate care se depistau pozitiv la naștere dar nu pățeau nimic (nici ea, nici copilul) și m-am mai calmat. Cel mai mult m-a marcat interviul cu o româncă plecată în Anglia, care era însărcinată în trimestrul trei, a fost la o petrecere și s-au îmbolnăvit de COVID-19, se simțea rău, a născut prin cezariană de urgență și apoi a intrat în comă, și-a văzut copilul abia după o lună, deci final fericit. Mi-am propus să mă pregătesc moral pentru orice situație”, își amintește Otilia. 

Otilia își amintește despre perioada de pandemie ca fiind ”cea mai grea”, pentru că trebuia să jongleze între jobul de acasă și orele de grădiniță online pentru fiul de 5 ani. Nu a simțit nevoia să iasă prea mult din casă, nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că afară erau suficienți oameni care nu respectau regulile de distanțare și igienă. Au ajutat-o foarte mult serviciile online: 

• ”Cea mai grea perioadă a fost când lucram de acasă, cu copilul de 5 ani, care avea grădiniță online. Sarcina și nașterea pe timp de pandemie nu mi s-au părut cu mult diferite. Există însă teama de necunoscut, la început nu se știa ce se întâmplă cu mama sau bebelușul în cazul unei infecții, așa că teama m-a ținut în casă, am ieșit foarte rar, o dată pe săptămână sau mai rar când era perioada de urgență. Nu am simțit atât de mult nevoia de a ieși, mai mult m-a marcat panica de a merge undeva, dacă pune copilul mâna pe lucrul X,  oamenii indiferenți la reguli și fără mască (plimbarea în parc era un chin, încercând să ocolesc zonele aglomerate). A fost ușor să fac cumpărături online. M-am obișnuit destul de repede să fac cumpărături online, o dată pe săptămână, să depun acte online etc. Adaptarea către online a fost ușoară”, își amintește Otilia Agrigoroaei. 

Deși nu ieșea din casă decât ”în caz de urgență”, tânăra avea programul plin ochi de dimineață până la culcare: 

• ”Mă trezeam, îi dădeam micul dejun copilului, alegeam o activitate pentru el și porneam laptopul cu cafeaua în față. De la muncă ne-a cerut să facem conferință video și audio, opt ore cât munceam, deschideam microfonul doar când aveam ceva de discutat sau ședință. Iar video închideam doar când luam pauza de masă. Când avea copilul ora de grădiniță online, trebuia să îi dau telefonul și să mă rog să nu mă sune nimeni. Spre seară, cedam nervos și îi puneam desene animate (nu exista zi fără desene, chiar dacă aveam o lungă listă cu activități). La ora 19-20 mă apucam de gătit, mâncam și ne pregăteam de somn. Ieșirile afară erau doar în caz de urgență, plimbările erau foarte rare și nu mă simțeam deloc relaxată”, povestește aceasta.

Otilia spune că a fost norocoasă pentru că a putut lucra de acasă, dar energia copilului i-a dat de furcă în momentele în care trebuia să baleteze între task-urile de la job și task-urile de mamă. La finalul zilei era epuizată, dar trebuia să gătească: 

• ”Am avut noroc că am putut lucra de acasă, dar a fost foarte greu să mă pot concentra la job cu un copil care se plictisea repede și pe care nu puteam să îl las 8 ore la TV. Am încercat cu liste de activități, dar dacă era ceva urgent de făcut pentru job recurgeam la TV. Munca mea presupunea lucru pe calculator în programe de proiectare, am avut mici dificultăți pe partea tehnică, dar care s-au rezolvat. A fost greu să găsesc mereu altceva care să țină copilul ocupat mai mult de 30 minute. La finalul zilei eram epuizată și mai aveam de făcut mâncare. Dacă reușeam, în pauza de masă puteam să pun la spălat rufe, dar și rufele nu mai erau așa multe pentru că nu mai ieșeam. M-am bucurat că nu mi-am mai făcut griji legat de haine și burtica care creștea”, își amintește Otilia. 

Tânăra spune că, în mod ironic, a fost ajutată psihic de faptul că inclusiv cei care nu cred în existența COVID-19 trebuie să respecte restricțiile și să stea în case. Cu toate astea, pentru a-și proteja copilul și bebelușul care urma să vină susține că efortul de a sta în casă nu a fost de nesuportat:

• ”A ajutat gândul că și cei care nu cred în pandemie trebuie să respecte legea și să stea în casă. Mulți oameni din jur bârfeau că poate nu există virusul. Mi-am spus din start că este o situație excepțională și că trebuie să facem un efort, să ne ferim de o infecție pentru a proteja bebelușul din burtică. Mi s-a părut un sacrificiu mic statul în casă (…)”, explică Otilia Agrigoroaei.

Susține că cel mai greu a fost să gestioneze situații care altădată nu existau sau erau banale. Un control medical la care înainte putea merge singură sau bunicii copiilor care puteau veni uneori să o ajute, iar acum niciuna dintre aceste situații nu mai era posibilă. Apoi, persoanele infectate cu care soțul intra în contact la serviciu sau frica de socializare (atunci când acest lucru a redevenit posibil) au pus presiune extra pe tânăra mamă. 

”Mulți nervi și multă ciocolată”, așa pare că a trecut mai ușor toată perioada pentru tânăra din București. A ascultat știri, podcasturi, muzică, în funcție de starea de spirit:

• ”A fost și o perioadă foarte schimbătoare, cu venirea unui bebeluș în casă, copilul de 5 ani a avut multe frustrări, cumva cred că a ajutat să fim mai mult timp aproape, am făcut mai multe activități împreună, am inventat jocuri sau creaturi din hârtie (…) Mamele pot sacrifica din timpul lor, pot da mai multă energie decât au. Nu știu de unde vine atâta energie, dar mereu am o motivație, poate este doar obsesia că își propun să facă lucrul X și lucrul Y”, spune Otilia. 

Ar fi ajutat-o nespus dacă în toată perioada de pandemie nu ar fi existat fake-news-uri, conspirații sau anti-vacciniști. Spre deosebire de ei, Otiliei îi este greu și acum să se relaxeze:

• ”Toți vor normalitate, eu sunt mai reticentă. Văd cum mulți s-au relaxat, dar eu nu pot. Mă aștept să nu renunț la mască, să evit în continuare părculețul de joacă, să ne spălăm des pe mâini, să evit zonele aglomerate sau evenimente care nu sunt importante. Noi ne-am vaccinat, dar copiii sunt prea mici și încă se pot infecta. Există cazuri rare de complicații la copii după infectarea cu COVID-19, dar prefer să nu risc. Mai am de stat un an acasă cu al doilea bebeluș. Când mă întorc la job, va fi o fugă nesfârșită între muncă, creșă și școala celui mare. Bunicii s-au vaccinat și îi voi chema în ajutor când vor răci copiii, dar tot va fi greu”, povestește Otilia, care le recomandă mamelor să facă o listă de activități pentru a le fi la îndemână în ”negocierile” cu copiii și să discute, discute, discute cu ei:
• ”Să facă o listă de activități din care să poată alege repede împreună cu copilul. Să discute cât mai des cu copiii, să le explice de ce există regulile și de ce este bine să le respectăm. Să discute cu copiii și să facă reguli (dacă sunt mari). Să își programeze zi de relaxare. Să organizeze cât mai simplu partea de gătit și curățenie, ca să nu se epuizeze”, a conchis Otilia Agrigoroaei.