REPORTAJ Cum am supraviețuit cu copii și job în pandemie. Un 1 iunie despre lockdown-ul mamelor în vremea COVID-19 (II)

• ”După câteva momente în care și eu am detestat ceea ce am putut spune, am simțit că e cazul să dau puțin înapoi. Am mai renunțat la exigențe, am mai ignorat praful din casă, am trecut cu vederea că cea mare a scris urât și m-am împăcat cu ideea că cei de la bistroul din cartier îmi furnizează mâncare mai des decât găteam eu/ Privind retrospectiv, mi-aș fi dorit să fiu mai blândă cu mine însămi și să nu pun atâta presiune”, (Lăcrămioara Munteanu, psiholog, 39 de ani, Constanța);
• ”Fără organizare, casa, afacerea și relația ar fi fost haos pur/ Pandemia a avut și niște consecințe benefice: o întreagă generație de părinți a stat acasă timp de un an de zile alături de copiii lor și da, le-a fost extrem de greu, dar s-au jucat, au citit și s-au iubit mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la serviciu”, (Cătălina Bucur, jurnalist, 36 de ani, București).

Lăcrămioara Munteanu și Cătălina Bucur sunt două dintre milioanele de mame care au traversat pandemia COVID-19 cu job, deadline-uri, oale pe foc, copii în spate și jucării peste tot, țintuite în casele din care au trebuit să facă și loc de muncă, și de joacă, și de toate celelalte activități pe care, într-o zi, au fost nevoite să le înghesuie între patru pereți.

Cum au arătat zilele lor în lockdown și cum au trecut de momentele de netrecut? Ce au făcut atunci când simțeau că ele sau copiii trebuie să dispară din casă?

Ce le-a lipsit cel mai mult în perioada pandemiei și la ce trebuie să se aștepte mamele pentru perioada post-COVID? Ce mai pot mamele atunci când nu mai pot? 

”Deseori am simțit că ne sufocăm unii pe ceilalți. În primul lockdown am mers cumva pe pilot automat, însă după jumătate de an, răbdarea mea se cam epuizase”

Lăcrămioara Munteanu este psiholog în Constanța și mama a doi copii, cu care a trecut printr-un lockdown și multe luni singură, cu puține resurse de ajutor și multe griji pentru cei dragi de teama îmbolnăvirii cu COVID-19. Toate, într-un apartament de două camere, unde singurătatea și epuizarea au devenit deseori copleșitoare: 

• ”Au fost multe aspecte dificile, începând cu lipsa timpului, epuizarea fizică și psihică, lipsa de intimitate (în cazul meu un apartament de două camere și doi copii de vârste diferite), dar mai ales teama de a nu ne îmbolnăvi noi sau cei dragi. Unul din aspectele bune a fost că fiind amândoi copii acasă simultan am putut face un program comun deși acest lucru a constituit și o provocare. Dimineața o ajutam pe fetiță să se conecteze online (lucru care nu a fost deloc simplu la început) și apoi o mai supravegheam. După vreo oră, îl conectam pe cel mic pe zoom să interacționeze cu educatoarea și colegii. Aici îmi permit să menționez că a conecta online copii preșcolari și a mai și face activități educative cu ei necesită mult efort, răbdare și nu strică să fi abilitat în tehnici de negociere (smile). Cel mic necesita ajutor permanent, să îi aduc materiale cu care să lucreze, să îi arăt cum se fac anumite activități și mai ales să am grijă să nu o deranjăm pe sora care lucra în camera de alături. Apoi constatam cu uimire că e deja prânzul, fie încropeam ceva rapid, dacă nu aveam deja pregătit, fie mai comandam – ceea ce realmente mi-a salvat timpul și sănătatea mintală de multe ori. Programul continua cu temele celei mari și câte un proiect de la grădi. După-amiaza încercam pe cât posibil să ieșim puțin la aer. Seara, după cină, copiii aveau acces la programul de tv/tabletă timp în care atunci reușeam să mai citesc, scriu câte ceva. Bineînțeles, printre pauzele copiilor mai efectuam și o curățenie rapidă sau alte treburi casnice pentru că în timp ce erau conectați online mergeam ca un ninja până la toaletă”, își amintește Lăcrămioara. 

Mama povestește că jobul său a avut de suferit în perioada pandemiei pentru că a evitat să apeleze la ajutor extern pentru supravegherea copiilor iar altfel n-ar fi putut să-și desfășoare ședințele de consiliere psihologică. În lipsa soțului a cărui muncă presupune plecarea din țară vreme îndelungată, Lăcrămioara și-a pus munca pe stand by în timpul lockdown-ului. S-a folosit de timp, însă, ca să își consolideze sau completeze cunoștințele cu workshopuri, formări sau alte studii: 

• ”Pentru mine planul profesional a avut de suferit în acestă perioadă. Sunt psiholog și munca mea presupune interacțiune unu la unu cu clientul (fie ea și online), într-un cadru intim și securizant. Deși am colegi care au făcut lucrul acesta, eu nu m-am putut număra printre ei. Jobul soțului presupune să fie plecat chiar și câte cinci luni și a apela la o persoană din afară nu a fost o variantă viabilă în acea perioadă. Pentru că formările mele s-au desfășurat online, de regulă în weekend, eu am folosit spațiul cabinetului ca să pot participa la formări, conferințe sau workshopuri. Atunci a fost bunica cea care a stat cu copiii. Nu pot prescrie vreo rețetă pentru lucrul de acasă cu copiii, căci mie nu prea mi-a ieșit, chiar și studiul a fost o provocare. O activitate pe care o desfășuram fără asistența copiilor venea cu un cost, ori depășirea timpului alocat ecranelor fie un haos generalizat. Pentru mine a făcut diferența perioada cât a fost și soțul acasă și ne împărțeam activitățile. Momentele în care am putut viziona un serial, când am putut să mă bucur de lectura unei cărți sau/și când puteam participa (tot online) la o sesiune de yoga sau pilates m-au ajutat enorm să îmi reîncarc bateriile”, explică Lăcrămioara. 

Mama a decis să dea înapoi și să se despovăreze de anumite exigențe în momentul în care a simțit că, din cauza epuizării, începe să spună anumite lucruri chiar dacă nu era de acord cu ele. Așa că a început să-și pună reminder cu motivele pentru care este recunoscătoare vieții și să-și ajute copiii la proiectele de la școală și grădiniță care implicau lucrul manual: 

• ”Deseori am simțit că ne sufocăm unii pe ceilalți. În primul lockdown am mers cumva pe pilot automat, însă după jumătate de an, răbdarea mea se cam epuizase. După câteva momente în care și eu am detestat ceea ce am putut spune, am simțit că e cazul să dau puțin înapoi. Am mai renunțat la exigențe, am mai ignorat praful din casă, am trecut cu vederea că cea mare a scris urât și m-am împăcat cu ideea că cei de la bistroul din cartier îmi furnizează mâncare mai des decât găteam eu. Și chiar aș spune că am fost o norocoasă în privința asta și sunt foarte recunoscătoare. Recunoștinta m-a ajutat cred de cele mai multe ori și speranța că lucrurile vor fi bine. Mi-am dat constant reminder cu motivele pentru care sunt recunoscătoare, că suntem sănătoși (cei din familia mea și cea extinsă), că ne avem unii pe ceilalți chiar și la distanță fizică, că nu ne lipsesc lucrurile de bază. Și un aspect mai profan, am avut și încă mai prin casă o mică parte dintr-un magazin de papetărie și bricolaj (smile). Copiii primeau proiecte din parte educatorilor și ajutându-i am descoperit cât de mult mă relaxează acest lucru. Au fost dăți în care m-am surprins continuând chiar și după ce tema copiilor se finaliza sau ei chiar se plictiseau”. 

Lăcrămioara Munteanu susține că expresia ”pot și când nu mai pot” vine ca o setare din fabrică pentru mame și nu își poate explica forța pe care a căpătat-o după ce a născut primul copil. Privind retrospectiv, tânăra mamă susține că în pandemie și-ar fi dorit să fie mai blândă cu ea și să nu-și fi pus atâtea poveri în spate: 

• ”Cred ca de cele mai multe ori chestiunea asta pot și când nu mai pot vine ca o setare din fabrică (smile). Personal în  momentul în care am devenit mama am căpătat și o forță de neimaginat, pe care sincer îmi este dificil să o explic, ca un soi de motivație superioară de departe celorlalți factori interni sau externi. Restrospectiv acum privind, mi-aș fi dorit să fiu mai blândă cu mine însămi și să nu pun atâta presiune, mai ales într-un context atât de special”. 

Din punctul de vedere al psihologului, Lăcrămioara susține că în perioada ce va veni îngrijitorii vor trebui să acorde o atenție sporită stării emoționale a copiilor și nevoii lor de relaționare cu alți copii: 

• ”Părinții, educatorii, îngrijitorii ar trebui să acorde o mai mare importanță stării emoționale a copiilor, să acorde atenție nevoii lor de relaționare cu alți copii în condiții de siguranță, bineînțeles. Poate acest lucru chiar să primeze în fața achizițiilor cognitive care cu siguranță au avut și ele de suferit. Comportamente ușor dezaptative pot fi sesizate și la adulți și la copiii, poate de aceea mai multă toleranță și susținere sunt mai mult decât binevenite. În continuare am aceleași obiective personale și profesionale doar că mi-am propus să nu ridic ștacheta foarte sus și mai ales prea rapid. Cred că orice perioadă nefastă este un context de creștere dar cred că  toți am fost și suntem afectați de acestă perioadă și cel mai bun lucru este să fim buni și răbdători cu noi înșine”. 

Ce le recomandă mamelor pentru perioada ce urmează? Acceptați să primiți ajutor, ajustați-vă așteptările, vorbiți despre ce vă supără și nu căutați pretexte pentru a evita lucrurile care vă plac: 

• ”Cred că a primi ajutor, fie el cât de mic este deosebit de important. Să poți profita când vecina este dispusă să îți supravegheze copiii zece minute ca să poți duce singură gunoiul sau să iei o pâine. Să îți ajustezi așteptările –  să nu te mai aștepti ca toate să îți iasă la fel de bine ca înainte (activități casnice sau chiar profesionale). Cu siguranță nu a fost perioada în care mamele, majoritatea, îmi permit să afirm, au fost în cel mai zen mood dar cred că este în regulă să le spunem copiilor și celor din jur sunt supărată/furioasă pentru că….sunt obosită pentru că… Nu sugerez aici să ne încărcăm copiii sau partenerii sau să deplasăm pe ei frustrările noastre, ci să fim autentice, să ne asumăm și vulnerabilitatea. Să facem un lucru ce ne aduce plăcere atâta timp cât este cu măsură și nu îi afectează pe ceilalți este binevenit – să citim câteva pagini, să mâncăm o ciocolată fie ea și pe ascuns în baie (smile), fiecare cu plăcerea ei vinovată. Și nu în ultimul rând să ne bucurăm pentru fiecare mică realizare”, a conchis Lăcrămioara Munteanu, psiholog și mama a doi copii, din Constanța. 

”Diferența dintre așteptări și realitate m-a lovit ca un tren de mare viteză și m-a năucit la începutul pandemiei”

Cătălina Bucur este jurnalist sunnysideup.ro și își amintește că diferența dintre așteptări și realitatea din timpul pandemiei a „lovit-o ca un tren de mare viteză”: În loc să mănânce  courgettes în Grecia și kebab în Istanbul, așa cum plănuise cu iubitul ei de bucurie că cel mic împlinise primul an de viață, au rămas între patru pereți, fără prieteni sau plimbări de câte 4 ore în parc. A simțit furie pentru că băiatul ei pierdea definitiv o felie de copilărie. 

• ”Prima parte a pandemiei m-a prins încă în Concediul de Creștere a Copilului, când nu munceam (am stat doi ani acasă cu băiețelul meu care acum are 2 ani și trei luni), iar provocarea cea mai mare în perioada aceea a fost: ok, cum mă descurc cu un copil pe care, brusc, nu îl mai pot scoate afară așa cum îl scoteam, nu îl mai pot socializa așa cum mi-aș fi dorit, nu îl mai pot lăsa în comunitate așa cum aș fi crezut. Până să înceapă pandemia eram obișnuită să ies cu cel mic afară zilnic, câte 3-4 ore – ne plimbam prin parc, ne vizitam prietenii, călătoream – așa că în primele luni de lockdown am simțit cu furie că mi se fură și i se fură o felie din copilărie pe care nu o s-o mai primim niciodată înapoi. Diferența dintre așteptări și realitate m-a lovit ca un tren de mare viteză și m-a năucit la începutul pandemiei. Eu credeam că vom colinda țara, continentul și poate chiar lumea cu flăcăul pe lângă noi, mai ales că împlinise un an, era măricel și rezistent, începuse să meargă, dormea bine, mânca bine și avea o rutină de masă și somn foarte riguroasă. Nouă ne trecuseră panica și stresul din primul an, ne simțeam încrezători, pusesem niște bani deoparte și ne gândeam că o să vizităm, o să explorăm, o să mergem cu mașina, cu trenul și cu avionul, o să-l ducem să mănânce courgettes în Grecia și kebab în Istanbul. Apoi a lovit pandemia și planurile noastre și-au cam luat-o în freză”, povestește Cătălina Bucur.

Tânăra este jurnalist freelancer de 6 ani de zile și era obișnuită cu munca de acasă, atât ea cât și partenerul ei. Doar că niciunul nu era obișnuit să muncească în același timp în care în casă cu ei este și ”un toddle energic și cu poftă de viață”. Ce i-a ajutat? ”Organizarea la sânge a fost cheia în cazul nostru”, își amintește tânăra:

• ”În a doua parte a pandemiei, provocările au fost de cu totul altă natură, pentru că am început munca. Sunt freelancer de 6 ani de zile, eu și iubitul meu am pornit o mică firmă de marketing și design, așa că nu munca de acasă ni s-a părut dificilă (facem asta din 2015), ci munca de acasă cu un toddler energic și cu poftă de viață pe lângă noi. Organizarea sarcinilor de serviciu, ale call-urilor cu clienții și bifarea taskurilor de zi cu zi era o treabă care îmi plăcea enorm înainte să devin mamă – întotdeauna am fost un pic cam workaholică și mi-au plăcut listele, managementul eficient al timpului, rigoarea unei zile de muncă. Haha, nice try cu păstrarea acestui ritm atunci când ești părinte și trebuie să faci toate aceste lucruri, dar în același timp să petreci timp alături de copilul tău, să îi gătești trei mese pe zi și două gustări, să te joci cu el, să îl scoți afară, să ai grijă de casă și de un labrador jucăuș care ni se împleticește printre picioare. Organizarea la sânge a fost cheia în cazul nostru – o organizare fără de care casa, afacerea și relația ni s-ar transforma în haos pur”. 

Ziua Cătălinei începe la ora 5 dimineața, când se strecoară pe lângă bebeluș, iar mica workaholică din ea se bucură de 2-3 ore de muncă neîntreruptă. După ce trece liniștea de dimineață, împreună cu partenerul trebuie să împartă cratița, mopul și coșul de rufe în funcție de cine are call-uri sau urgențe la muncă. Amândoi muncesc, amândoi trebuie să aibă grijă de copil, câine și casă: 

• ”Ziua mea începe de obicei la ora 5, când mă trezesc încetișor și mă strecor din patul unde fii-miu încă doarme împrăștiat pe saltea ca o steluță de mare, cu grijă să nu îl trezesc. Apoi mă duc în bucătărie, îmi fac cafea și timp de 2 ore și jumătate am timp să muncesc puțin – dacă credeați că acesta este momentul meu de zen, în care fac yoga și mănânc granola cu afine, v-ați înșelat, este practic unul dintre puținele momente în care pot prinde niște ore legate în care să pot munci neîntrerupt. La 7 și jumătate băiețelul meu se trezește, așa că eu am grijă de el în prima parte a zilei (preparăm micul dejun, mâncăm împreună și ne jucăm), în timp ce iubitul meu scoate câinele la plimbare și începe să muncească. Mircea nu merge încă la grădiniță, însă avem mare noroc și tatăl meu vine de 3 ori pe săptămână la noi acasă pe la 9 dimineața ca să îl scoată în parc 3-4 ore – este momentul zilei în care și eu, și Dorin ”băgăm ca migul” și intrăm într-o frenezie în care muncim, facem ordine prin casă, pregătim mâncare și punem rufe la spălat, fiecare în funcție de ce treabă are. Sunt zile în care eu am mai mult de lucru, așa că el face de toate prin casă, sau zile în care el are call-uri, iar eu trec la șmotru și cratiță. Am ajuns, în timp, să funcționăm ca o echipă foarte bine rodată, să ne împărțim sarcinile cu mult echilibru și atenție la celălalt (hei, nimănui nu-i place să tragă paiul scurt și să fie singurul care spală vasele și freacă veceul, nu-i așa?) și să înțelegem că dacă amândoi muncim, amândoi trebuie să avem grijă de copil, casă și câine. Când Mircea se întoarce din parc, mâncăm de prânz, iar apoi Dorin îl adoarme (spuneți-mi, vă rog, care este faza cu tații care reușesc să îi adoarmă pe toddleri în 3.7 minute, în timp ce noi, mamele, ne chinuim chiar și câte o oră). Cât cel mic doarme, noi mai muncim nițel, iar de când se trezește și până la ora culcării eu mă joc cu el prin casă, facem activități împreună, gătim, citim sau ieșim afară la explorat. Seara este rândul meu să îl culc și de multe ori adorm înaintea lui (nu mă întrebați cum și în ce fel adoarme, că mie mi se rupe filmul). Sunt zile în care îi las pe băieți acasă, iar eu plec să mă văd cu prietenele mele, sau zile în care, cât timp tatăl meu este cu Mircea în parc, ies cu Dorin să mâncăm o prăjitură sau un burger bun. În weekend încercăm să nu muncim și să stăm cât mai mult împreună, să ieșim afară, să mergem la tatăl meu la curte – într-un cuvânt, să ne bucurăm de viață”, povestește Cătălina. 

După 10 ani de presă, Cătălina și-a împlinit visul, e și șef, și angajat, o chestiune cu două tăișuri când vine vorba de cât timp liber îți aloci zilnic și cât de des îți iei concediu. Ce e cert însă este că munca tinerei mame înseamnă scris. S-a descurcat în pandemie doar cu o foarte bună organizare și cu împărțirea foarte atentă a sarcinilor: 

• ”Dificil și, după cum spuneam mai sus, ne-am descurcat doar cu o foarte bună organizare și cu un echilibru atent în împărțirea sarcinilor. Norocul meu – deși nu i-aș spune noroc, pentru că am lucrat înspre acest lucru toată viața – a fost că sunt propriul șef (și propriul angajat în același timp), dar mai ales că, după 10 ani de jurnalism, mi-am văzut visul cu ochii, iar astăzi munca mea este scrisul. Sunt content writer și scriu articole pentru diverși clienți, dar și pentru blogul meu, sunnysideup.ro, și contul de Instagram cu același nume, unde am strâns o comunitate empatică și unită de mame care simt că vor să crească altfel această nouă generație de copii. Dintotdeauna am fost absorbită de povești, mi-a plăcut mereu să le ascult, dar și să le scriu – de profesie sunt jurnalist și asta am făcut timp de 10 ani în televiziune, am ascultat, filmat și scris poveștile oamenilor din jurul meu. O dată cu maternitatea și lăuzia mi-am dat seama cât de mult vindecă poveștile – poveștile reale, autentice, poveștile scrise firesc și normal, nu poveștile romanțate și cusute cu fire diafane, frumos colorate – așa că am continuat să scriu pentru toate mamele din jurul meu care simt că au nevoie de vindecare. Și oh, câte dintre noi avem nevoie de vindecare!”.

În timpul lockdown-ului cel mai mult a ajutat-o construirea unei comunități online de mame. Și-a dat seama rapid că toate mamele se simt singure, copleșite, greșite și lipsite de sprijin și înțelegere, mai ales că aproape toate mamele intră în maternitate cu așteptări setate complet nerealist. Multe dintre mame își pierd echilibrul și liniștea când constată că, în realitate, viața cu un bebeluș nu e deloc ca în pozele pe Instagram:

• ”Cel mai mult am simțim că m-a ajutat construirea unei comunități online de mame – probabil că am simțit nevoia să construiesc ceva ce nu aveam, nu găsisem, acel Sat de care noi, părinții, avem atât de multă nevoie pentru sprijin, empatie și suport. La începutul pandemiei mi-am dat seama că în perioada aceasta atât de marcată de Social Media, când suntem parca mai apropiați ca oricând și avem acces la atâta informație la un click distanță, când avem grupuri de suport pe Facebook pentru orice, de la suport pentru iubitorii de ferigi până la suport pentru crescătorii de languste, ei bine mi-am dat seama că în această perioadă, un număr uriaș de mame se simt singure, greșite, lipsite de sprijinul și înțelegerea celor din jur. Un număr copleșitor de mame intră în maternitate cu așteptări setate complet nerealist, crezând că primele luni alături de bebeluș vor fi desprinse dintr-o fotografie cu filtre calde de pe Instagram, unde mama îmbrăcată în haine albe și perfecte își alăptează pruncul, complet effortless, în timp ce pe masă o așteaptă o cană elegantă, cu o cafea delicioasă, aburindă, și o farfurie cu un fursec home-made din făină integrala. Și din cauza asta, un număr uriaș de mame își pierd echilibrul și liniștea, se învinovățesc, își reproșează tot (de la praful din casă la faptul că nu toate hainele bebelușului lor sunt bio și din lână organică) și simt că doar ele sunt incapabile să gestioneze maternitatea așa cum cred că ar trebui, fiindcă așa (cred că) văd la altele. Pentru că, în viața reală, o mamă ajunge să bea cafeaua aia rece (sau reîncălzită de vreo 5 ori), și nu prea mai are nimeni timp de fursecuri din făină integrală home-made în primele săptămâni cu un nou-născut în casă”.

În pandemie, Cătălina a reușit să scrie o carte despre jocuri pentru părinții care se simt stingheri să se alăture puștilor când vine vorba de joacă. Tânăra crede că, în cele din urmă, lockdown-ul a adus și o parte pozitivă în viața familiilor, pentru că părinții au stat mai mult timp cu copiii lor:

• ”Văzând interesul crescut pe care părinții au început să îl aibă față de jocurile și activitățile pentru copii, aplecarea lor spre conceptul de ”playful parenting”, mi-am luat inima în dinți și am făcut ceea ce visam de mult, dar de care nu îndrăzneam să mă apuc. Am scris prima mea carte, care este în curs de apariție la Editura Curtea Veche Publishing, o carte despre jocuri și joacă pentru mamele și tații care se simt stingheri când vine vorba de… joaca alături de copiii lor. Felul în care eBook-ul pilot al acestei cărți (este disponibil pe Google Play și Apple Books) a fost primit mi-a arătat clar că pandemia a avut și niște consecințe benefice: o întreagă generație de părinți a stat acasă timp de un an de zile alături de copiii lor și da, le-a fost extrem de greu, dar s-au jucat, au citit și s-au iubit mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la serviciu”. 

Cătălina Bucur consideră toxică expresia ”Când nu mai pot, mamele mai pot un pic”, devenită populară pe grupurile de ”suport” pentru mame, pentru că încărcarea cu task după task și activitate după activitate duc încet, dar sigur, la epuizare și depresie: 

• ”Când nu mai pot, mamele mai pot un pic”, nu-i așa? Așa parcă se spune pe grupurile de suport de pe Facebook care au în denumire și cuvintele ”mămici”, ”burtici”, ”graviduțe”. Întotdeauna mi s-a părut foarte toxică expresia asta, pentru că da, noi mamele mai putem să mutăm încă un munte și un deal după ce am declarat că nu mai putem – dar este atât de periculos să facem asta. Încărcarea cu task după task și activitate după activitate, încărcătura mintală uriașă pe care o resimțim (acel celebru ”mental load” pe care mulți tați nu îl înțeleg) ne conduc încet, dar sigur, pe o pantă a stresului, epuizării și depresiei. Câteva dintre mesajele primite de la mamele din comunitatea mea de pe Instagram sună cam așa: ”Simt că nu-mi stă creierul niciodată în loc, că nu mă pot odihni mental niciodată, nu mă pot relaxa, destresa” • ”Când mă apuc de o treabă îmi dau seama că mai erau 400 de făcut în 30 de minute de somn” • ”Simt că am gândurile împrăștiate ca un morman de haine spălate și nearanjate” • ”Îl simt ca multe tab-uri deschise simultan, cu un deadline și o melodie fiecare”.

Așa că ce e de făcut mai departe, în bucata de viață post-COVID care va urma la un moment dat, dar nimeni nu știe când? Organizare, atenție, responsabilitate și vaccin, este îndemnul Cătălinei pentru mame și familiile lor: 

• ”Să fie în continuare atente și responsabile. A fost un an dificil în care am pierdut multe. Unii dintre noi au pierdut vacanțe, ieșiri în oraș și îmbrățișări strânse cu membrii familiei. Au fost norocoși. Alții au pierdut prieteni, părinți, bunici și colegi. Știu că tendința este să aruncăm măștile și să ieșim la prima terasă – hei, și eu tocmai am ieșit pentru prima oară la o terasă veselă cu prietena mea cea mai bună după un an întreg – dar aș îndemna la atenție, cumpătare și responsabilitate. La vaccinare și grijă. Nu vrem sub nicio formă să ajungem înapoi de unde am plecat acum un an.

• Să se organizeze cât mai bine, în feluri care le sunt cât mai accesibile și care funcționează pentru ele: să noteze task-urile zilei într-o agendă, să își lipească Meal Plannere de frigider, să își pună post-it-uri pe laptop sau remindere pe telefon – orice poate să le ajute să-și elibereze puțin mintea care probabil este la turație maximă.

• Să delege cât mai mult spre oricine se poate, iar dacă nu au ajutor din afară, să delege cât mai mult către partenerul de viață. Cifrele nu sunt de partea noastră: 69% dintre mamele care muncesc susțin că toate responsabilitățile care țin de casă și familie le provoacă o uriașă încărcătură mintală, 86% din mamele care muncesc spun că, în același timp, se ocupă de TOATE responsabilitățile care țin de casă și familie, 72% simt că este de datorita lor să fie cele care se ocupă de programul celor mici. Treburile de prin casă, gătitul, spălatul, programările, cumpărăturile, toate trebuie împărțite echitabil cu persoana cu care, de altfel, împărțim casa și căsnicia.

• Să se ajute cât mai mult de electronică – am simțit că programul mi se eliberează enorm de când am luat o mașină de spălat vase, o mașină de uscat și un multicooker pentru gătit sub presiune. De asemenea, am început să folosesc la potențial maxim congelatorul și să porționez, apoi să congelez mâncarea, ca să avem rapid, la îndemână, o cină sau o gustare pentru noi și pentru cel mic.

• Să nu mai încerce să le facă pe toate. Nu trebuie să avem întotdeauna case impecabile, copii cu haine strălucitoare și apretate, mâncare proaspătă zilnic, de 3 ori pe zi chiar. Nu moare nimeni dacă mormanul de haine spălate, care nu au ajuns încă în șifonier, crește și iar crește. Nu moare nimeni dacă ne culcăm cu chiuveta plină de vase nespălate. Nu moare nimeni dacă, vai, cel mic mănâncă la cină mămăligă cu brânză și smântână în seara asta pentru că nu am avut timp să gătim o cină care să conțină 5 grupe alimentare și quinoa. 

• Să se focuseze mereu pe lucrurile cu adevărat importante – și să descopere care sunt acestea, pentru că suntem diferite, iar ceea ce este important pentru tine poate că nu este la fel de important pentru vecina de la etajul 2. Pentru mine, important este timpul petrecut alături de copilul nostru și felul în care îl creștem, amintirile pe care le va avea peste ani, încrederea și iubirea pe care le sădim acum în el. Important este iubitul meu, de care nu vreau să mă îndepărtez și n-aș vrea să ne pierdem unul de celălalt pe cărările complicate ale primilor ani de parenting. Apoi urmează comunitatea de mame minunate care s-au strâns în jurul blogului meu. În toată această schemă, gătitul, curățenia și treburile casei sunt pe un plan foarte îndepărtat”, conchide Cătălina Bucur, jurnalist freelancer sunnysideup.ro. 

sursa foto: Arhivă personală/ Cătălina Bucur