REPORTAJ Cum funcționa în urmă cu cinci ani Afganistanul controlat de trupele aliate: frica de talibani era omniprezentă, cimitirele ”provizorii” împânzeau țara

Este aşteptat asaltul împotriva orașului Kabul, capitala Afganistanului, după ce talibanii au cucerit cele mai importante orașe din jur. Talibanii au cucerit în ultimele zile al doilea şi al treilea cel mai mare oraş din Afganistan. Un oficial guvernamental a confirmat vineri că oraşul Kandahar, centrul economic din sudul ţării, se află sub control taliban. Oraşul Herat, din vestul ţării, a căzut și el în faţa grupării islamiste dure. Afganistanul se întoarce în timp, în urmă cu 20 de ani.

Kandahar 2016. Frica de talibani

În urmă cu cinci ani, Afganistanul era controlat în totalitate de forțele guvernamentale, susținute puternic de militarii NATO, însă în realitate tuturor le era frică de talibani. În baza NATO din Kandahar erau câteva zeci de mii de soldați americani, români, canadieni, britanici, bulgari, însă ieșirile în teritoriul afgan, în patrulare sau pentru a pregăti militari afgani se făceau după ritualuri clare, de frica posibilelor ambuscade, atentate sau atacuri cu rachete. În ciuda baloanelor de supraveghere, a dronelor, a avioanelor care patrulau periodic întreaga zonă, a tancurilor, armelor grele, nimeni nu putea spune că se află într-o zonă sigură.

Orice apropiere de o localitate, oricât ar fi fost de mică, trebuia atent calculată și pregătită cu câteva zile înainte. Intrarea într-un simplu sat stătea la dispoziția malik-ului, șefului comunității, care putea anula totul la cel mai mic semn că ceva nu e în regulă. Tot el stabilea detaliile întâlnirii: dacă sunt permiși reporteri, dacă se poate filma ori fotografia, câți soldați vor ajunge, câte mașini. În plus, soldații erau însoțiți de aparatură de bruiaj, care făcea să dispară posibilitatea comunicării prin intermediul telefoanelor mobile pe o porțiune de câțiva kilometri. De această dată, frica era de partea soldaților NATO, care nu aveau încredere în locuitorii acestor locuri. Unul singur era de ajuns să alerteze o grupare talibană de prezența militarilor și se putea declanșa un atac.

”Ne putem apăra şi singuri”

Un astfel de atac desfășurat atunci de talibani a determinat forțele NATO să închidă un bazar din apropierea bazei din Kandahar. Insurgenții s-au amestecat printre comercianți și au încercat intrarea în unitate, iar forțele afgane au cerut acordul occidentalilor să intervină. În urma ripostei au rămas au murit câteva zeci de afgani, inclusiv civili.

„Noi ne putem apăra şi singuri, dar aveţi măcar grijă de cei de lângă voi”, le-a transmis atunci malik-ul din Landay Kalay, un sat de lângă Kandahar, militarilor români veniți să socializeze. Ca de fiecare dată, soldații promit ajutoare civililor, iar de data aceasta au venit cu rechizite pentru copii, urmând să mai aducă și altele. Întrebat câţi copii din sat merg la şcoală malik-ul răspunde sincer: „Vreo 14”. „Vrem să aducem zilele următoare caiete, pixuri, poate şi haine şi încălţăminte pentru copii”, anunță locotenentul român. Malikul primeşte informaţia sprijinit pe perne şi reacţionează brusc, rânjind până la urechi. „Atunci să ştiţi că avem peste 40 de şcolari”, şi râde, lovindu-l repetat pe cel de lângă el, până se porneşte şi acesta în hohot.

Se mai vorbeşte de-o posibilă pompă electrică pentru un puţ de apă şi lucrurile devin mai serioase. „Avem nevoie”, întăreşte malik-ul, însă știe că aceasta nu va ajunge prea devreme. Afganii sunt supărați pentru că știu cât costă o bombă, iar o amărâtă de pompă, care ar putea schimba radical viața din întregul sat, e promisă de mai bine de jumătate de an. La finalul vizitei, plecăm înconjuraţi de copiii care cer încontinuu orice. E ciudat, pentru că atunci când primesc o bomboană, un pix sau o doză de suc, o fac fără a schiţa vreun semn de fericire, iar după ce convoiul se pune în mişcare, scot pietre şi aruncă după noi.

Războiul, o industrie

După Landay Kalay, am ajuns după câteva zile şi în Da’i Kalay, un alt sat, ceva mai înstărit. Aici sunt şi câteva zone verzi, sunt şi copii încălţaţi, există şi o şcoală. Nu e însă altceva decât patru ziduri din chirpici cu pământ bătătorit pe jos. Nu are mai mult de trei pe cinci metri şi învaţă aici aproximativ 30 de copii, în două serii. Are un singur profesor, care predă doar patru materii: pashtu, matematică, desen şi caligrafie.

Militarii români împart rechizite, haine şi chiar o tablă. Nu există mese ori scaune, se stă pe jos și se scrie în poală. Copiii primesc darurile fără nicio emoţie şi cer în continuare „Pepsi” şi creioane. Ne întrebăm de întreabă de Pepsi Cola, atâta timp cât americanii nu au decât Coca Cola. Aflăm că o dată la câțiva ani se schimbă furnizorul, pentru ca toată lumea să fie mulțumită. Recent s-a făcut rocada, iar cei mai mici nu au prins încă nicio doză de Coca Cola. Se întâmplă la fel cu aparatura electronică, mașinile folosite în baze, inclusiv mobilierul. Războiul este până la urmă o industrie.

BBC a făcut un bilanț al cheltuielilor militare suportate de Statele Unite pentru intervenția în Afganistan. Au fost perioade în care SUA a cheltuit 100 de miliarde de dolari pe an în Afganistan, aproape jumătate din PIB-ul României. Totalul a fost estimat chiar președintele SUA, Joe Biden: „Am cheltuit peste 1.000 de miliarde de dolari în 20 de ani, am instruit şi echipat peste 300.000 de militari afgani”.

Lumea lui „naswār”

În Afganistan nu conta nici atunci cine eşti, dacă ştii să scrii sau dacă ai un acoperiş deasura capului. Sărăcia este atât de mare, încât diferenţa dintre un individ şi altul o face cantitatea de „naswār” pe care o are la el. „Naswār” e un drog uşor care arată ca iarba rumegată şi scuipată de o vacă. De un verde strident, e băgată în cutii mici şi purtată în cel mai sigur buzunar, la piept. Se linge un deget, se bagă în cutie, se ia puţină iarbă şi se spală cu ea pe dinţii din faţă. Ochii lucesc aproape instantaneu, apare şi zâmbetul tâmp şi oamenii devin brusc foarte relaxaţi. Undeva la 80% din populaţia masculină a Afganistanului foloseşte „naswār” în fiecare zi. Pasta se face prin turnarea apei într-o cavitate căptușită cu ciment, la care se adaugă var și tutun praf, uscat la soare. Se mai adaugă cenușă de ienupăr sau chiar narcotice. În 2011, naswar a fost inclus pe lista substanțelor narcotice și psihoactive fiind interzisă în mai multe state din Asia centrală.

Morții de la suprafață

Pe lângă autostradă, din loc în loc, apăreau ieşind din pământ beţe în vârful cărora fluturau cârpe sau pungi de plastic. Acolo e câte un cimitir. Cu graniţe vremelnice, pentru că în câteva săptămâni crengile dispar. Şi apar altele. Morţii sunt îngropaţi aproape de suprafaţă, de aici şi duhoarea care răzbate din loc în loc. „Nu te poţi apropia, e cumplit”, întăreşte impresia un soldat care ne însoţeşte într-o misiune de patrulare.

Drumul soldaţilor e deschis de o maşină care poate atenua suflul unei explozii, atunci când dă de-o mină îngropată. Cu un soi de plug cu roţi de cauciuc în faţă, maşina mătură tot. Testează terenul pentru restul maşinilor ce-o urmează. Din loc în loc, convoiul se opreşte, oamenii coboară şi verifică ce pare suspect. Un podeţ, o groapă proaspătă, o oaie moartă la marginea drumului, umflată de căldură. Orice ar putea ascunde o „petardă” ce-ar putea ucide jumătate din echipaj, într-o secundă. Talibanii erau și atunci peste tot, doar că invizibili.

După cinci ani personalului ambasadei SUA din Kabul îi este amintit de la Washington că au la dispoziție un incinerator pentru a distruge materiale, inclusiv documente și dispozitive electronice. În plus, câteva mii de soldați americani au fost trimiși pe cale aeriană spre Kabul pentru a evacua personalul diplomatic și alți civili din Kabul. Afganistanul a căzut din nou în mâinile talibanilor.