REPORTAJ Geamăna, satul fericit din Apuseni, devorat de un iaz de steril. Ce a rămas dintr-o comunitate de 1.000 de oameni, după ”industrializarea” munților

Turla bisericii fostului sat Geamăna din Munții Apuseni se îneacă în marea de steril nămolos de o culoare incertă, care se întinde pe aproximativ 150 de hectare.

Amplasată pe o colină, biserica era altă dată cel mai înalt punct al satului, dar a rămas acum ultimul semn că acolo au trăit oameni. Zeci de ani i-a luat mixului toxic, rezultat în urma prelucrării cuprului la Abrud, să înghită casă cu casă, toată localitatea.

Oamenii au plecat pe rând. Unii s-au întors după ani, doar pentru a le arăta membrilor mai tineri ai familiei, locul aproximativ unde a fost casa bunicilor.

Pe dealurile din apropiere se văd noaptea câteva luminițe îndepărtate, la sute de metri una de cealaltă. Sunt ultimii oameni alungați din vatra satului, care au decis să rămână în zonă.

Într-un cătun aflat nu departe de iazul de decantare, locuiește familia Roșca. Capul familiei, Emil Roșca, își amintește bine comunitatea ”fericită” de la Geamăna, dar și momentul în care comuniștii au ales, dintre toate văile Munților Apuseni, unul dintre locurile în care oamenii își duceau traiul cu ”dragoste și patimă”.

”Gospodăria ta, s-o lași acolo și să îți iei cât poți să duci… Ce Dumnezo să duci? Era o viață întreagă de om acolo. Plus că omul era legat de glia aia, cum suntem toți. Crede-mă că să îmi deie tri apartamente în București, în buricul Bucureștiului, nu m-aș duce. Nu! Aici te leagă ceva și așa au fost și oamenii ăia… Atâta dragoste și patimă, că de-aia erau și petrecănași așa…” spune Emil Roșca, din Pârâu Cărbunari, un cătun aparținând de comuna Lupșa, alflat la mică distanță de fosta vatră a satului Geamăna.

Gemănarii erau oameni veseli, cântau chiar și când se întorceau obosiți de la câmp, își amintește acesta. Când a crescut, a devenit unul dintre scripcarii zonei și participa la toate evenimentele lor. Între timp, oamenii au plecat, iar el și-a pierdut degetele de la o mână, așa că nu mai poate cânta decât două-trei melodii.

Amintirile sale sunt încă vii și chiar a scris mai multe cărți în care spune povestea micilor comunități de moți, vorbește despre sărbătorile anuale și despre tradițiile minerilor din subteran, dar și despre degradarea adusă de industrializarea forțată a zonei.

Nu a uitat că, spre deosebire de alți locuitori ai Apusenilor, oamenii din Geamăna aveau terenuri mai mari și mai bogate pe fundul văii și agricultura era importantă pentru ei.

”Când te uiți pe Muncelu erau holde. Când da vântu ăla și vedeai holdele ca valurile mării trecând, galbănă holda… Ș-api când venea toamna, la seceratul grâului se făceau clăci și mergeau toți în clacă și își petreceau și cântau. Eram de 5-6 ani și mergeam aici și se auzeau cum veneau cântând de acolo fetele, ficiorii, ceterașu uiind, după ce gătau holda. Asta era distracția oamenilor”, își amintește Emil Roșca.

”Tătă lumea muncea, dar nu se tânguia nime, că-i greu, că-i rău… Și n-ar fi plecat nime. Le-o dat banii. I-o chemat în 78 la primărie… O fost o comisie care o analizat. Erau trei categorii: sărăcuți, mai bogătuți și înstăriți. La ceia înstăriți le-o dat 35, la ceia 30 și la ceia 25, la săraci. Unde să meargă omul în lumea asta? Unde să te duci? Când vineau hunii îți luai totul și fujeai din calea lor”, spune omul.

A rămas ”ca o tragedie, treaba asta, ruperea asta”. ”După aia veneau și se uitau acolo la tău: mă, cam p-acolo. Vedeai doi bătrâni uscați, amărâți, năcăjiți… pe colo ni o fost… baba… ba pe colo ni… moșu. Îi vedeai stând și uitându-se pe unde le-o fost casa, plângând. Le era mai bine acolo.”

Și acum mai sunt oameni care vin să vadă meleagurile pe care au copilărit, în suflet cu amintirea grea a unei fericiri dispărute.

Nu au plecat toți deodată. Au plecat în 20-30 de ani, pe măsură ce iazul de steril a crescut. Când ajungea la casa lui, omul trebuia să plece.

Mult timp, nu și-au găsti locul prin noile comunități pe unde s-au mutat.

Nicolae Ceauşescu a vrut să facă la Roşia Poieni cea mai mare exploatare de cupru din Europa de la acea veme. Exploatarea zăcământului a început în anul 1978, iar producţia de cupru în 1983. Iazul principal a fost amplasat în Valea Șesei, sau a Seșii, cum spun localnicii.

Geamăna era un sat mare, cu șapte cătune. Aproape 1.000 de oameni trăiau acolo. Unii au plecat imediat, iar alții au rămas pentru a fi martorii dispariției satului. S-au mutat, în final, și ei. Doar câțiva oameni mai trăiesc în câteva case răsfirate pe dealurile din jurul iazului.

În prezent, nivelul sterilului crește în continuare. Zilnic acolo se deversează candități impresionane de deșeuri aduse de la Cupru Min Abrud, companie de stat.

Anul trecut, o biserică din satul Vința, situat în apropiere, a fost demontată și mutată la Muzeul Astra de la Sibiu. Era veche de 250 de ani.

Recuperarea bisericii (Foto) a fost posibilă ca urmare a unui acord încheiat între Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Cupru Min Abrud (administratorul barajului) şi Fundaţia ”ProPatrimonio” prezidată de arhitectul Şerban Sturdza.

Locuitorii statului din comuna Lupşa ar fi dorit ca biserica să fie strămutată în sat, însă în lipsa unui teren disponibil, acest lucru nu a mai fost posibil. Conducerea muzeului ASTRA a finanţat parţial strămutarea bisericii la Sibiu, iar restul resurselor au fost asigurate de compania ”Cupru Min”.

Sursă video: Alba24.ro