Reportaj în presa britanică: România doreşte să devină o naţiune modernă, dar atâta timp cât populaţia continuă să o părăsească nu are nicio şansă

Publicția britanică New Statesman publică un amplu reportaj despre România, preluat de Rador, sub titlul ”România, ţara fără întoarcere. Cunoscută pentru corupţie, orfani şi Dracula, România doreşte să devină o naţiune modernă, dar atâta timp cât populaţia sa continuă să o părăsească, nu are nicio şansă”. Redăm mai jos textul, semnat de jurnalistul Matthew Engel.

”Eroul acestei poveşti a fost numit Viktor în ediţie, totuşi, indiferent de numele lui real, „Viktor” poate fi exclus. El a condus un mic autoturism vechi de la casa sa din România până în Portugalia: 4.000 de kilometri în 50 de ore, incluzând un somn de trei ore. Apoi, o oprire de zece ore, şi iar acasă. Apoi, înapoi. „Este mai mult decât un şofer de autobuz”, a scris Juan Moreno în revista germană Der Spiegel, după ce a făcut călătoria cu Viktor, în 2015. „El este, de asemenea, un expeditor, un curier de bani, un mesager şi un contrabandist, într-unul singur. A transportat țigări est-europene ieftine, a evitat drumurile cu taxă, a evitat poliţiştii care nu iau mită şi i-a plătit pe cei coruptibili. Operând la limita legii, el a întruchipat realităţile gri ale UE moderne. Dar, de asemenea, Viktor poate fi văzut ca o întruchipare a „celor patru libertăţi” ale UE: circulaţiabunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. Şi a transportat cel mai mult persoane, români. Cu bilete doar dus.

Când dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost ucis în mod cvasi-judiciar în ziua de Crăciun 1989, populaţia României era de aproximativ 23,5 milioane. Oficial, acum este de 19,5 milioane, o scădere de aproape o cincime. Dar este probabil mai mică de atât; unele estimări dau cu un milion sau două mai puţin.

O rată lentă a natalităţii este un motiv; mult iubita liberă circulaţie a persoanelor în UE, e cel mai important motiv. România are aproape aceeaşi dimensiune ca Marea Britanie; se goleşte mult mai repede decât a fost umplută Marea Britanie. Românii sunt peste tot. „Dacă nu erau românii”, a scris Moreno, „proprietarii de abatoare ar fi cufundaţi până la gât în jumătăţi de porc. Fără ei, dezvoltatorii imobiliari ar putea uita de boom-ul glorios al construcţiilor din Germania. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru sparanghel şi pentru recoltele de cartofi.  El a spus povestea lui Viktor cu afecţiune şi empatie. El a spus altceva mai comun: „Există ţări în Europa cu o reputaţie proastă, cele cu o reputaţie foarte proastă, şi apoi există România”.

Vechea clasă conducătoare a României, boierii, s-a mutat spre vest devenind proprietari absenţi, cu secole în urmă, manifestând o indiferenţă faţă de iobagii de acasă, care făceau nobilimea ţaristă să pară o convocare a sfinţilor. Aceşti itineranţi mai avansaţi au fost consideraţi ca oportunişti convinşi. „De unde e?”, întreba un personaj într-o piesă de dinainte de război a lui Rodney Ackland.

„Asta nu este o naţionalitate, este o profesie”

Ţara însăşi a fost un dicton pentru haos, brutalitate şi corupţie. „Ei bine, într-adevăr! Aceasta ar putea fi România!” – a exclamat Regina Mamă în timpul crizei abdicării. Războiul României a fost neeroic şi dezastruos: a fost un aliat nazist până când asta a părut o idee proastă, după care a ajuns sub Stalin. A existat o pâlpâire de optimism în 1965, când un tânăr lider deschis spre reformă a preluat controlul asupra Partidului Comunist. Numele lui era Nicolae Ceauşescu.

„Pentru ce este cunoscută România?”, a întrebat Dan Brett, specialist în România, la University College London. „Corupţia, orfanii, Dracula şi Ceauşescu. Nu este o listă grozavă”. Şi totuşi, deşi ţara nu este doar depopulată, ci şi disfuncţională şi inferioară multora din liga UE (inclusiv, conform lui Moreno, pentru utilizarea pastei de dinţi), ea a avut succese surprinzătoare, pe care Brett le-a enumerat.

„Unu: în ciuda faptului că este extrem de eterogen, nu s-a divizat ca Iugoslavia. Doi: statele estice care au fost mari speranţe democratice – polonezii, cehii, maghiarii – s-au întors toate spre autoritarism. Asta nu s-a întâmplat încă în România. Trei: România a ales ca preşedinte un german etnic; nu veţi vedea un etnic turc ales drept preşedinte al Bulgariei. Patru: în ciuda corupţiei generalizate, România a închis politicieni ai tuturor partidelor”. (Guvernul încearcă acum să evite încarcerarea propriilor oameni).

Aceasta nu este o ţară în frică, cum ar fi Ungaria; guvernul, social-democrat după nume, dar nu prin natură, este mai mult o glumă proastă decât o neplăcere, scopul său principal fiind auto-îmbogăţirea, nu dictatura. Cea mai mare parte a furiei este resimţită de exilaţi, cei rămaşi în urmă recurg la proteste ocazionale, dar mai mult la a ridica din umeri cu apatie. Premierul Viorica Dăncilă este considerată o marionetă, la mâna cunoscutului broker de putere al partidului, Liviu Dragnea.

Ţara moşteneşte multe tradiţii, şi nici una dintre ele nu implică o guvernare cinstită. Infrastructura este îngrozitoare: mai multe surse spun despre comisarul european pentru politica regională, Corina Creţu, care este româncă, cum că ar fi disperată să transfere bani pentru a îmbunătăţi drumurile şi căile ferate. Dar guvernul, care ar trebui să plătească o cotă minoră, preferă să ofere angajatorilor de stat plăţi mai mari pentru a le cumpăra loialitatea politică: sectorul public îşi plăteşte angajaţii mult mai bine decât cel privat.

De asemenea, România are cele mai mari rate de proprietari din UE şi, probabil, din lume: aproximativ 95%. (Unele liste plasează Mauritius înainte). Casele sunt ieftine, dar rareori palate: de asemenea, se presupune că au cele mai multe supraaglomerări. Ţine minte, toate statisticile de aici sunt suspecte.

Dan Niţă, primarul oraşului Miroslava, o suburbie prosperă din Iaşi, mi-a spus că o casă avea 70 de locatari oficiali, toţi din ţara vecină care nu este în UE, Moldova, nici unul dintre ei prezent, de fapt, ci toţi disperaţi să deţină paşapoarte UE . Acesta este un loc ciudat şi fascinant, complet sui generis, plin de întunecate vechi nemulţumiri. Limba e romanică; creştinismul ortodox e luat foarte în serios. „Gândiţi-vă la România”, mi-a spus un oficial guvernamental. „Un popor care a trebuit să supravieţuiască în trei imperii încercând să îl înghită: rus, otoman, austro-ungar. Gândiţi-vă ce înseamnă asta pentru limba, tradiţia, religia lor. Cum te descurci în situaţia asta? Devii şiret. Devii foarte inteligent”.

„Deci este o tehnică de supravieţuire?”, întreb.

„Nu una care poate fi construită pentru a crea o viaţă stabilă într-un climat prosper. Va fi nevoie de multe generaţii”.

Cu toate acestea, mulţi români nu sunt doar inteligenţi. Sunt, de asemenea, fermecători, pline de resurse, pregătiţi pentru secolul al XXI-lea: uneori urbani, ca Viktor, uneori mai mult de atât. Microsoft şi alte firme mari de tehnologie recrutează direct din universităţile din România.

Bucureştiul este plin de vigoare şi de râsete, clădiri derutante: hoteluri strălucitoare şi blocuri comuniste, ambasade şi cluburi de noapte, toate amestecate. Viaţa este ieftină şi unii tineri sunt plini de optimism. Paul Andrei Lungu tocmai s-a întors de la Londra, pentru a conduce o companie de producţie de televiziune. „Din cei pe care i-am întâlnit în străinătate aproape jumătate ar vrea să se întoarcă”, a spus el. Poţi obţine salarii decente în Bucureşti şi cu 20.000 de euro pe an este destul de bine”. Da, lucrurile ar putea fi mai rele. Şi au fost: mult, mult mai rele.

Ceauşescu şi soţia lui Elena sunt morţi de aproape 30 de ani, dar umbra lor cade încă peste Bucureşti – literalmente. Palatul Parlamentului a fost planificat, în parte, ca locuinţă pentru vârsta lor înaintată. În acest caz, palat este o subevaluare. Faţa sa actuală nu este mult mai nebunească decât norma comunistă sau chiar hotelul Marriott. Volumul lui este copleşitor.

Tururile cu ghid sunt atracţia numarul unu pe itinerariul turistic slab al Bucureştiului. Poate că toate clădirile mari ale lumii sunt opera unor maniaci, de la St Paul până la Taj Mahal. Dar de asta m-am plictisit repede. Ca aproape orice altceva în Bucureşti, nu este frumos – nici nu este îngrozitor de urât. A fost ca şi cum aş fi vizitat un centru de bancheri, încercând să decid care dintre cele 1.100 de camere ar fi cele mai potrivite pentru dansul anual al Clubului Rotary.

Era construcţiei (împreună cu estimările a 3.000 de decese printre constructori) a fost una crudă. Ceauşescu devenise o figură vag eroică în Occident, din cauza opoziţiei sale faţă de invazia sovietică a Cehoslovaciei, în 1968. Dar în timp ce în altă parte a Europei de Est comunismul a dispărut paşnic, printr-o combinaţie de scleroză şi demenţă, în România a existat un amurg al zeilor aprins.

Comunismul a salvat România de analfabetism. „Educaţia a fost marea realizare”, spune istoricul şi radiodifuzorul Tessa Dunlop. „N-aveai de gând să găseşti istorici care să îşi asume riscuri. Dar, trecând prin cele 3 R-uri (reading, writing and arithmetic/cititul, scrisul şi socotitul), comunismul a făcut asta”. Şi în timp ce restul Blocului Estic se îndrepta spre uitare, Ceauşescu continua să aibă idei noi. Din nefericire, au fost din ce în ce mai demente.

Din primele sale zile, convins că România are nevoie de mai mulţi oameni, a interzis avortul şi contracepţia, legi aplicate brutal. În 1971 a vizitat China şi Coreea de Nord şi s-a îndrăgostit de coregrafia Pyongyangului. La începutul anilor optzeci, a decis că principala prioritate a ţării era să îşi plătească datoriile. Toate resursele au fost redirecţionate spre acest proiect şi spre proiectul său de construcţie.

Produsele alimentare erau exportate, lăsând oamenii să moară de foame. Ceauşescu a devenit simultan Papa, Kim Il-Sung, Ramesses al II-lea şi George Osborne pe steroizi. Mulţi dintre copiii nedoriţi au fost plasaţi în orfelinate care, după căderea regimului, au devenit notorii la nivel global. Dunlop a fost una dintre tinerii britanici care au mers acolo pentru a ajuta la îngrijirea copiilor abandonaţi, la începutul anilor nouăzeci. S-a îndrăgostit iremediabil de România şi de un român.

M-am întrebat dacă orfelinatele spuneau ceva teribil despre ţară în ansamblu. „Românii sunt obsedaţi de copii”, a spus ea. „Dar erau examene ginecologice pentru a se asigura că încercau să nască prunci pentru patrie. A devenit un simbol al rezistenţei la avort. Mai mult decât orice, interferenţa în centrul vieţii a lovit dur. Şi apoi nu era mâncare. Nu cred că poate începe să înţeleagă cineva impactul combinaţiei de a nu avea suficientă hrană sau lapte sau căldură pentru a avea grijă de bebeluşi, dar să fie forţat să îi aibă”.

Cum rămâne cu tratamentul în orfelinate? „Erau asistente medicale care aveau în grijă 30 de copii fiecare. Ce poţi să faci, dacă nu să devii insensibil?” E greu de evaluat amploarea traumatismului de durată. „Discutăm despre acea perioadă cu elevii, dar unii dintre ei nu au habar”, a declarat Claudiu Tufiş, profesor de politică la Universitatea Bucureşti. „Parţial, pentru că nu este niciodată discutată acasă, parţial pentru că nu este predată. În şcoală, istoria României este în principal o memorare a datelor”. Între timp, Ceauşescu a ieşit pe locul al 11-lea la un sondaj tv pentru primii 100 de mari români. Păcat că ţara duce o asemenea lipsă de eroi.

Şi totuşi, peisajul este uimitor. În ultimul timp a atras atenţia prinţului de Wales, care s-a îndrăgostit de mediul rural din Transilvania. Românii sunt cu totul recunoscători: nu poate dăuna comerţului turistic. Observatorii din afară sunt mult mai reţinuţi. „Pentru Prinţul Charles este aproape un tărâm al fanteziei”, a spus Dan Brett. „Ţăranii care trăiesc acum aşa ar vrea el să trăiască ţăranii, cu cai şi boi – nu este minunat?”

„Există locuri unde oamenii trăiesc o viaţă aproape pre-renascentistă”, mi-a spus cineva. „Oamenii străbat distanţe lungi până la piaţă pentru a vinde câteva mere. E ca Jack şi Vrejul de Fasole. Este un paradis al etnografilor, dar nu este un paradis pentru cei care locuiesc acolo”. Din Iaşi, nu e mult până să găseşti ţărani circulând cu căruţe, sau căsuţe frumoase, cu balcoane ornamentale şi acoperişuri de tablă – încinse vara, reci, iarna.

Mergând spre Transilvania, începi să vezi ţi agricultura medievală, care a dispărut practic din Marea Britanie, de mult timp, la fel ca satele fără acces la cadre didactice şi medici.

Iar aici nu există tineri – cu excepţia copiilor rămaşi în urmă cu bunicii, lăsaţi de părinţii lor emigranţi. Ei pot locui în case noi, finanţate prin remitenţe, dar nu este o modalitate de a construi o ţară. Cu câţiva ani în urmă, au existat trei tipuri comune de emigraţie. Există acum mai puţini absolvenţi care culeg căpşuni în Marea Britanie pentru un sezon sau două pentru a-şi finanţa propriile case în ţară. Dar absolvenţii de vârf pleacă încă din România, de obicei pentru totdeauna.

La fel ca şi oamenii de la ţară, milioane de oameni, pleacă să eviscereze găini occidentale sau să cureţe toalete mai ales în Spania şi Italia. „Ei sunt încă devotaţi ţării lor”, spune Lucian Dirdala, care preda politică la Universitatea din Iaşi, „şi spun că se vor întoarce. Dar este greu de pus în practică. Există riscul ca noi să devenim o ţară-sanatoriu, ca Moldova. Nu este un proces inevitabil, dar răul a fost făcut. Am pierdut multă energie şi competenţă civică”.

Când am început această serie, în 2016, eram la graniţa nord-estică a UE, unde Estonia se întâlneşte cu Rusia, şi scriam că Brexit părea de acolo o crimă împotriva umanităţii. Încă mai cred asta. A fi în UE înseamnă mult pentru estonieni pe mai multe niveluri. Cu unsprezece ţări mai târziu, în apropierea graniţei sud-estice, unde ameninţarea cu invazia este mult mai îndepărtată, vezi cealaltă parte a imaginii.

Ieşirea nu se află nici pe agenda românească, dar aici relaţia este mai tranzacţională şi cinică. Aderarea lor nu se referă la construirea naţiunii. În 1941, Franklin Roosevelt a inventat expresia „Patru Libertăţi” (libertatea de exprimare, de cult, de dorinţă, de frică). Cred că obsesia Bruxelles-ului cu propriile sale „patru libertăţi” – pe un continent cu disparităţi uriaşe în standardele de viaţă şi în culturile politice – pune în pericol viziunea mult mai importantă a lui Roosevelt. Şi asta este o crimă împotriva umanităţii. Ea opreşte România să devină o naţiune modernă şi o transformă într-un simplu exportator de forţă de muncă: o ţară permanent dependentă de remitenţe. Viktorii încă se simt ca rataţi.

Sursa: Newstatesman.com/ Preluare Rador/ Sursa Foto: New Statesman