REPORTAJ Patru Români in Elveția. O diasporă între Campari Bar, politică în exil și stres cu autorități

Săptămânalul elvețian de mare tiraj “Die Wochenzeitung” publică un reportaj amplu despre diaspora română din Elveția, unul dintre rarele texte în care românii apar într-o lumină pozitivă. Redăm mai jos integral reportajul.

”Românii din Elveția: În percepția publică, aceștia sunt, în principal, protagoniști ai titlurilor despre traficanți de droguri, spărgători, îngrijitoare și lucrătoare din agricultură. Dar cum arată realitatea celor aproximativ 12.000 de români care trăiesc aici? „Într-un astfel de pachețel ajunge cocaina în Elveția“,, „Un hoț confundă Catedrala Basel cu o vilă“, „300 kilograme de varză acră de contrabandă din Elveția“. Acestea sunt așadar primele rezultate atunci când cineva tastează “Români” în câmpul de căutare al site-ului de știri 20min.ch.

În elegantul bar Campari din Basel, astfel de asocieri sunt absurde: „Paharul de Vorbă“ se numește ieșirea lejeră de seară sub egida căreia se întâlnesc românii care trăiesc în Elveția, printre altele în Zürich, Lausanne și Berna.

Astăzi, s-au adunat în jur de douăzeci de persoane din tot nord-vestul Elveției. Aproape toți au studiat; mulți dintre ei lucrează la Roche sau Novartis. Acest lucru se datorează și alocării rigide a permiselor de muncă: Începând cu iunie 2017, se aplică clauza de salvgardare. În fiecare an, numai 996 de români și bulgari primesc un permis B. Înainte de aceasta, au beneficiat de libertate de mișcare – dar numai pentru un an. Consiliul Federal mai poate reglementa astfel imigrația din cele două țări pentru încă un an. Dar există deja în Elveția o diasporă românească mare și bine organizată. Mai mult de 12.000 de utilizatori de Facebook sunt membri ai grupului închis „Români in Elvetia”. În 2014, în Elveția locuiau 11500 de români. De atunci, probabil că sunt mai mulți. Cine sunt ei?

Felsenegg: Mihnea Mihai

„L-am citit pe Hayek și mi-a plăcut, dacă asta vrei să spui”, răspunde Mihnea Mihai când este întrebat dacă se consideră liberal. Suntem la terasa restaurantului Felsenegg, deasupra orașului Adliswil, unde locuiește Mihai. Mihai se bucură de mustul din cană, de priveliștea Alpilor și a Lacului Zürich. Toate acestea nu-l împiedică însă să se uite la interlocutorul său timp de trei ore aproape non-stop și să povestească în ritm constant. Matematicianul înalt și chel, care lucrează în departamentul de management al riscului al Zürcher Kantonalbank, își întrerupe discursul doar atunci când este amuzat de una dintre poveștile sale. De exemplu, când vorbește despre cum, în anii ’90, el a descoperit muzica celor de la “Black Sabbath” în paralel cu credința creștină.

Debitul cu care vorbește Mihai nu este întrerupt nici în Sihltalbahn, unde vorbește despre viața cotidiană a bancherului. Nici chiar în telecabină, atunci când copiii unor turiști indieni se învârt printre picioarele noastre. Acum vorbește despre lunetiștii care au împușcat de la geamuri protestatarii din București în 1989. Experiența dictaturii lui Ceaușescu și schimbarea de departe incompletă de după căderea acestuia, l-au marcat. Pentru Mihai, comunismul și totalitarismul coincid.

În vârstă de 42 de ani, trăiește deja de jumătate de viață în străinătate; de șase ani în Elveția. Adliswil, deschiderea Zürichului urban și mustul dulce: Elveția este „aproape casa lui”. El, care vorbește germana din timpul școlii făcute în România, are mulți elvețieni printre cunoscuți. Mihai nu este un expat și nici un neoliberal.

„Dacă citești Milton Friedman, presupui că și Hayek are viziuni economice extrem de prietenoase mediului de afaceri, dar Hayek nu ar fi sugerat niciodată privatizarea tuturor serviciilor publice”, continuă Mihai. Pensii decente, un bun sistem de sănătate și oportunități egale în educație nu ar putea fi niciodată finanțate numai de economie. Ceea ce aduce conversația înapoi la condițiile din România: infrastructura școlilor publice este astăzi atât de proastă, încât deschide ușa spre oportunități de dezvoltare și carieră numai celor care își permit meditații în privat. De vină sunt corupția și lipsa unei schimbări reale a establishmentului după dictatură.

Basel, «Pahar de Vorbă»

În ziua următoare, Mihnea Mihai participă la “Paharul de vorbă” în barul Campari din Basel. A venit împreună cu un activist din partea francofonă a Elveției ca să strângă semnături pentru o schimbare a Constituției României. Scopul inițiativei: persoanele condamnate penal să nu mai poată fi alese în funcții publice în România. Inițiativa cetățenească vizează politicienii corupți. Aproape toți participanții la întâlnirea din barul Campari își scot buletinele și semnează. În jurul lui Mihai se formează mici ciorchini de oameni.

Mihnea Mihai este unul dintre criticii cei mai activi ai guvernării României în diaspora elvețiană. Pe lângă serviciu, el dedică două ore pe zi activității politice. Ca președinte al #RezistZürich- o asociație a românilor critici față de guvernul lor – coordonează și activitatea media.
“Căpșuni”: Așa s-au numit Mihai și alți activiști la începutul anului în cadrul unei acțiuni politice de amploare. Autoarea elvețiană de origine română, Dana Grigorcea, a scris despre acțiune într-un material pentru postul de  radio Deutsche Welle: căpșuna este un simbol al solidarității cu românii care lucrează în Spania în condiții groaznice, la culesul căpșunilor. Zece milioane de români trăiesc în total în diaspora european, mai mult de jumătate din numărul românilor care locuiesc în România.

Oricât ar filtra Elveția după forță de muncă și interese ale companiilor: 9 franci pentru o halbă de bere ca în barul Campari, nu-și poate permite majoritatea românilor din grupul Români în Elveția. Cele 996 de permise B sunt acordate anual, conform secretariatului de stat pentru migrație (SEM) după principiul “primul venit, primul servit”. Companiile mari ca Roche au – și datorită secțiilor de resurse umane – posibilități pentru a le asigura angajaților permise de rezidență. Și pentru organizatorul “Paharului de vorbă ” din Basel este evident că numai români cu calificări înalte pot lucra fără probleme în Elveția. În anul 2017 au fost alocate mai mult de un sfert de permise de rezidență pentru domeniile planificare, consultanță, informatică și numai 78 în agricultură.

Basel, centru: Valeria Mateescu

La punctul de contact Sans-Papiers din Basel se cunosc și alte realități. La ei vin românii care caută o muncă în sectorul de curățenie sau în îngrijirea copiilor. „Permisele de rezidență sunt acordate persoanelor cu înaltă calificare”, spune Olivia Jost de la punctul de contact. Jost a constatat că biroul de migrație cantonală nu tratează în mod egal toți cetățenii UE: „Mulți oameni din Europa de Est ne spun că sunt refuzați la biroul de migrație și nu sunt informați corespunzător cu privire la opțiunile lor. Este greu de imaginat că așa se procedează în cazul unei persoane din Europa de Vest. »

Valeria Mateescu, de exemplu, a întrebat timp de opt ani în restaurante, hoteluri și spitale: voia doar să curețe. Nu era acceptată pentru că nu avea permis. Deoarece trăiește numai cu permisul L de 12 luni (ce poate fi prelungit), nu dorește să-i apară numele real în ziar. „Ai nevoie fie de un permis, fie de un contract de muncă. Este un … „, spune ea și formează cercul vicios cu mâinile. „Mama mea este moartă, nimic nu mă mai ține în România”, spune ea. Și totuși: „Viața mea aici este ce mi se potrivește.”

De Elveția o leagă și fiul ei. S-a integrat repede aici și pentru că vorbește germană încă de la grădinița din România. În Elveția a luat lecții de instrumente și a câștigat turnee de tenis. Dar, când economiile cu care Mateescu venise la Basel s-au terminat, s-a terminat și tenisul și lecțiile de muzică.
„În România mi s-a spus că am putea găsi de muncă cu ușurință în Europa de Vest. Mass-media formează această imagine „, spune Mateescu. Ea s-a aranjat aici la marginea societății și a rămas activă ca voluntar. La punctul de contact Sans Papiers  și în Biserica Catolică. Deși Mateescu este de religie ortodoxă, cea mai apropiată comunitate ortodoxă românească este în Münchenstein. Biletul de tramvai până în comunitatea din periferie este prea scump pentru ea.

Lui Mateescu îi plac elvețienii: „Când eram nou veniți, fiul meu chiar se distra pe seama câinilor din Elveția pentru că sunt atât de liniștiți. Elvețienii sunt foarte liniștiți. Te lasă în pace – dar nici nu te ajută. ” Există și excepții: în parohia catolică, cineva a luptat pentru Mateescu. „O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Timp de mai multe luni, femeia i-a cerut șefului ei un loc de muncă pentru mine „, spune ea. De aproximativ un an, Mateescu are un loc de muncă cu fracțiune de normă în curățenie: cu contract de muncă – de aceea a primit permisul L.
Mateescu este o persoană mulțumită – cel mai important lucru este viitorul fiului ei. Dar nu îi este mereu ușor: „M-buget, marca de casă a magazinelor Migros, mi-o pot permite, produse bio, nu în acest moment.” O halbă de la „Paharul de Vorbă” din Basel costă cât 10,5 kilograme de paste M-buget. Nu o deranjează că nu cunoaște alți români în Elveția. Cu românii bine situați de la „Paharul de Vorbă” are un singur lucru în comun : furia pe politica românească. Corupția este principala problemă și: Ministrul Educației nu prea vorbește corect limba română.

Ca limbă de origine latină, limba română le sună familiar multor elvețieni. Mici fragmente pot fi înțelese de câtre elvețieni. Oricine vorbește Rumantsch, limba retoromană, poate să se înțeleagă fluent cu românii: VPOD, sindicatul angajaților din sectorul public, din cantonul Grubünden știe că există migranți sezonieri români care lucrează în zona de limbă retoromană datorită acestui avantaj lingvistic. Migrația sezonieră schimbă ritmul vieții: Mulți români lucrează aici timp de trei luni, de exemplu, în îngrijirea bătrânilor, se întorc în țara lor de origine pentru trei luni – și apoi se întorc la lucru încă trei luni aici. Elveția a emis mai mult de 4.000 de permise de scurtă ședere pentru români în 2017, majoritatea în industria ospitalității.

Berna, cartier elegant de locuințe: Bianka Fehér

„Păstrați-vă pantofii în picioare. Eu decid, pentru că eu curăț aici „, spune Bianka Fehér în loc de bun venit. Fehér vorbește – spre deosebire de Ministrul Educației din România – o română corectă, deși nu este limba ei maternă. Și germana ei este, de asemenea, imaculată. A învățat-o într-o școală maghiară: Fehér este una dintre cele 1,2 milioane de oameni care compun minoritatea maghiară din România. Acesta este și motivul pentru care nu dorește să apară în ziar cu numele real. România este casa ei, dar să vorbești despre România ca maghiar? Delicat.

Cât de mare este resentimentul față de maghiari se deduce, de exemplu, din faptul că Guvernul român – la fel ca cel maghiar – răspândește teorii ale conspirației cu privire la miliardarul maghiar-american George Soroș. În România, el nu este ilustrat ca dușman pentru că este evreu, ci pentru că este maghiar.

De un an și jumătate, viața lui Fehér se desfășoară în intervale de trei luni: mai puțină responsabilitate în Elveția – dar, în schimb, nicio oportunitate de a fi singur; mai multă responsabilitate în România – dar mai mult spațiu de retragere. În România, Fehér lucrează ca asistent social pentru omologul local al Spitex – în Elveția, zi și noapte ca îngrijitor la Spitex.

De când Fehér, în vârstă de 33 de ani, este în Elveția, preferă să se plimbe singură prin Berna. Îi place mai ales grădina de trandafiri. Activitatea ei în Elveția este coordonată de un program de îngrijire echitabilă, Caritas. Puțini imigranți navetiști au condiții de muncă echitabile. Acesta este motivul pentru care pentru Fehér, nu este nimic mai important decât să clarifice faptul că îi merge bine cu acest model de viață.

Abia în timpul conversației își dă Fehér seama de faptul că este aici deja pentru a șasea oară  și că a petrecut, în total, optsprezece luni în Berna. Dar să se mute de tot în Elveția? Nu, e prea în vârstă ca să emigreze. Dacă ea caută prieteni elvețieni? Acest lucru ar avea puțin sens, dar asta nu înseamnă că are ceva împotriva elvețienilor. Contacte cu români sau cu maghiari? „Nu, nu am nevoie de contact cu cineva, doar pentru că este maghiar.” O dată a fost aici în Berna la slujba maghiară – „și am plecat imediat după liturghie”, spune Fehér. Familia ei și mediul în care trăiește în România sunt cele mai importante pentru ea, în rest se simte bine de una singură.

Dar de ce a hotărât Fehér să trăiască o viață de navetist între România și Elveția la fiecare trei luni, dacă are o slujbă bună în România? „Pentru a-mi asigura stabilitate socială”, spune Fehér. „Atâta timp cât politica din România rămâne instabilă, trebuie să îmi văd de mine.” Dacă s-ar întâmpla să se îmbolnăvească, ar trebui să preia ea costurile și să pună și bani deoparte pentru bătrânețe.

Fehér este – o spune ea din nou și cu entuziasm – fericită că poate lucra în condiții echitabile în Elveția: „Există multe prejudecăți. Nu m-au deranjat niciodată pentru că știu că eu nu sunt o hoață. Dar, tocmai pentru că există aceste prejudecăți, sunt fericită că pot să lucrez aici în mod legal.” Din regiunea ei de origine din România, pleacă mulți în străinătate, deoarece pleacă de la ipoteza că ar fi de lucru pentru toți acolo, mai ales pentru compatrioții fără bacalaureat, fără de care cu greu ai o șansă în România. „Aceștia ajung să fie muncitori la negru în agricultură”, spune Fehér. Și în Elveția? Da, spune ea.

Aproape 800 de români au lucrat cu un permis de muncă de scurtă durată în agricultura elvețiană în 2017. Multe dintre aceste permise sunt furnizate de Agrimpuls, o divizie a asociației fermierilor. Numărul de români care lucrează la negru în Elveția poate fi doar ghicit. Nici o întrebare adresată unei agenții dubioase de intermediere nu aruncă lumină asupra problemei – ea rămâne fără răspuns. Că agricultura elvețiană are încă o problemă cu munca la negru este evident: Secretariatul de Stat pentru Economie (Seco) a confirmat în raportul său privind lupta împotriva muncii nedeclarate că, în agricultură, controalele sunt aproape inexistente. Doar 5,4 la mie din întreprinderile agricole au fost controlate în 2016. Fiecare a treia persoană controlată a fost angajată la negru – și, prin urmare, fără asigurare de sănătate și de accident. Sindicatul Unia socotește că ar fi circa 8000 de angajați fără acte, în agricultură.

Gempen SO: Petronela Piticari

Petronela Piticari a fost, de asemenea, la „Paharul de Vorbă“ din Basel pentru prima dată și este singura care nu are o profesie tehnică sau de științe naturale. Lucrează ca educator curativ într-o școală primară. Gempen din Cantonul Solothurn este un sat foarte mic, dar nu atât de conservator – SP, partidul social-democrat, este reprezentat în consiliul comunal. Piticari trăiește cu familia în centrul satului, pe strada principală.

Pe fereastra mare din camera de zi se vede centrul satului. „Un astfel de sat este o reflectare bună a elvețianului: puteți trăi, puteți face, veți fi salutați cu căldură. Mai mult nu este.” spune ea. „În Italia sau în România sunteți imediat invitați din toate părțile „. Și a continuat: „Ce cred ei pentru ei înșiși, este altceva, dar în întâlnirea cu străinii arată respect elvețian.“ Acest respect nu are nicio dimensiune politică, nu are nimic de a face cu o viziune politică. Se referă la experiențele ei pe stradă, subliniază Piticari. Dar partea întunecată a acestui aspect este distanța.

Că are totuși prieteni buni, foarte apropiați, elvețieni, a fost o binecuvântare. Datorită educației sale, care este recunoscută și în Elveția, Piticari poate să urmeze o profesie de care este pasionată. Acest lucru are un impact enorm asupra vieții sociale locale: „Experimentezi în timpul lucrului ceva și așa poți ajunge la un alt nivel de relaționare”.

Piticari, care a venit în Elveția acum zece ani pentru o relație, este conștientă de situația ei privilegiată. Ea reflectă asta chiar și atunci când vorbește. Piticari îmbină această introspecție a sentimentelor și experiențelor sale, cu conștiința ei politică. Și ea vorbește despre corupție și școlile dărăpănate din România. Și despre societatea civilă trezită. De faptul că sute de mii au ieșit pe străzi la începutul anului 2017, iar protestele nu au fost întrerupte de atunci. Piticari este membru al unui partid de trei săptămâni , ceva ce abia și-a putut imagina până acum. Partidul său este USR, Uniunea Salvați România. Mihnea Mihai este de asemenea acolo. USR sprijină separarea puterilor în stat și este singurul partid din România care susține drepturile LGBT. El unește mai mulți democrați, atât de stânga cât și de dreapta – și se bazează în mare măsură pe diaspora.

În ciuda entuziasmului: Piticari privește USR și cu ochi critici. „Dictatura a adus în România un intelectualism uscat. Acest lucru s-a extins astăzi în toate partidele și este sesizabil chiar și în USR. Se concentrează foarte mult pe elita societății.”

Piticari este cu atât mai entuziasmată de sistemul politic din Elveția, unde chiar și un electrician poate candida pentru o funcție publică. Calitatea și poziția socială a pregătirii profesionale neacademice sunt printre lucrurile pe care Piticari le apreciază în mod special în această țară. Conținuturile politice sunt un alt subiect – dar structurile politice sunt oricum impresionante: „Adesea rămân fără cuvinte. Interesele și puterea sunt atât de echilibrat împărțite. De la megastructuri, la comune. Nu există modificări haotice de guvern.”

Și totuși, Piticari este din ce în ce mai preocupată de o întoarcere. Nu de dor, ci pentru că vrea să transmită ceva: poate și în politică. Dar, mai presus de toate, o interesează educația. Piticari vrea să facă ceva în legătură cu școlile dărăpănate și cu principiile pedagogice învechite. În primul rând, copiii mai mari trebuie să devină independenți, apoi ar dori să se confrunte cu realitatea: să afle dacă există un proiect sau o responsabilitate pe care și-ar putea-o asuma, astfel încât să contribuie cu ceva la dezvoltarea societății românești. „Românii din străinătate au mai multă conștiință de sine pentru că a trebuit să-și definească identitatea într-o societate străină”, rezumă Piticari.

Mihnea Mihai, Valeria Mateescu, Bianka Fehér, Petronela Piticari. Ce îi leagă pe acești oameni? Mai întâi de toate, că ei nu fac contrabandă cu cocaină sau varză. Că toți au crescut într-o dictatură. Că toți sunt nemulțumiți de politica românească. Dar mai presus de toate: că toți – cel puțin temporar – locuiesc în Elveția.

Mihnea Mihai a găsit aici, după mulți ani, „aproape casa lui”, Bianka Fehér a optat pentru o viață în cicluri de trei luni între cele două țări. Petronela Piticari subliniază importanța muncii și norocul de a fi capabil de a practica profesia ei aici, în timp ce Valeria Mateescu a trebuit să lupte ani de zile pentru permisul de muncă și simțit duritatea rigidă a autorităților elvețiene. Cu toate acestea, și ea vede societatea elvețiană pozitiv. Sunt patru din 12.000 de romani din Elveția, care nu au apărut niciodată în „20 de minute”, ziarul gratuit din transportul în comun, sau în alte titluri din presă.

(Foto: Facebook)