Reportaj The Telegraph: Enclava din Transilvania dragă prinţului Charles, un echivalent atemporal al Toscanei/ Locurile sălbatice rămân neatinse de lumea modernă

După două zile petrecute la Malancrav, încep să savurez zgomotele dimineţii. Corul canin îndepărtat dinaintea zorilor nebuloase, semnalând că ciobăneştii de pe păşuni au simţit prezenţa unui urs, scrie The Telegraf, într-un reportaj semnat de Andrew Eames.

Apoi, odată ce lumina zilei se intensifică, pocnitura biciului văcarului – ca o împuşcătură – în timp ce el fluieră şi le strigă sătenilor să-şi deschidă porţile şi să dea drumul vitelor şi tropăitul din jurul orei 7 dimineaţa care anunţă caii şi căruţele care aduc bidoanele la punctul de colectare a laptelui.

După jumătate de oră se aud scârţâituri, pleoscăituri şi murmure în timp ce bidoanele sunt spălate la puţul de peste drum de casă.

Sunt inconfundabile strigătele vesele ale copiilor care pleacă la şcoală puţin după ora 8 am, sau scârţâitul porţii vechi a casei la sosirea Gabrielei cu pâine de cartofi proaspăt coaptă, cu brânză de capră, cu zacuscă şi gem de măceşe pentru micul dejun.

Dar când îmi fac apariţia, puţin după ora 9 am, bulevardul larg din Malancrav afişează un aer de inocenţă totală. Nici vehiculele şi nici oamenii nu se mişcă. Doar raţele, care se bucură de râul care secţionează satul, fericite că au mai trecut o noapte fără să fie mâncate de lupi.

Asta este Transilvania, un colţ bucolic al Europei, legănată în cotul Munţilor Carpaţi. Este un tărâm aproape mitic şi viaţa sa rurală a fost conservată graţie vicisitudinilor ultimilor 100 de ani.

Acesta este un an de referinţă pentru istoria teritoriului şi de aceea mă aflu aici. Este a 100-a aniversare a începutului Marii Uniri care a silit Imperiul austro-ungar să predea Transilvania României, ca preţ al înfrângerii în Primul război mondial.

Aceasta a culminat cu semnarea Tratatului de la Trianon în 4 iunie 1920. A închis ca într-o capcană două comunităţi foarte importante de localnici, în spatele unei noi frontiere: o populaţie amplă de unguri, din care vreo 1,6 milioane încă mai trăiesc în aceste văi, şi peste 350 de sate (inclusiv Malancrav) de saxoni vorbitori de germană, din care majoritatea au plecat între timp. Fiecare comunitate este ca o găluşcă de viaţă fosilizată şi planul meu este să ajung să le simt gustul ambelor.

Încep în Valea Zălanului, pe numele ei românesc, dar localnicii îi spun Zalanpatak. Doar unguri locuiesc aici, sus pe un drum cu hârtoape pe unde maşinile trec rareori. Căminul lor este un mozaic de căsuţe liniştite într-o vale zumzăind de albine şi plină de păsări, matlasată cu grădini de zarzavat şi flori şi încoronată cu păduri de alune şi fagi. Cei 100 de mici proprietari care obţin tot ce le trebuie în propria gospodărie aproape că nu au nevoie de bani şi practic au rămas neatinşi de lumea din afară, până la sosirea unui anumit prinţ britanic.

Prinţul de Wales a investit în proprietăţi din Zalanpatak cu mai mult de un deceniu în urmă, restaurând câteva căsuţe pentru a crea o casă de oaspeţi autentică – şi vine să stea aici cel puţin o dată pe an. În restul anului, o lasă deschisă, declarându-şi dorinţa sa (într-o notă personală către oaspeţi) de a „încuraja mai mulţi oameni să viziteze Transilvania şi astfel să promoveze dezvoltarea sustenabilă.”

O face. Sunt pentru a doua oară aici şi este limpede că pasiunea prinţului pentru acest loc atrage vizitatori.
În jurul mesei sunt britanici, români, un australian şi doi unguri, sporovăind ca la o petrecere elegantă dintr-o casă de la ţară de unde gazda este absentă dar prezentă în gândul tuturor. La sarmale – mâncarea este aici negreşit tradiţională – vorbesc cu orăşenii români, care recunosc singuri că prinţul le-a atras atenţia asupra frumuseţii propriei lor ţări. Ei folosesc chiar cuvântul „influencer”.

A doua zi ies în acea minunăţie cu ghidul local Csaba Marton, care îmi spune că pe pajiştile satului sunt vreo 60 de specii de flori sălbatice pe metru pătrat „deoarece pământul nu a fost niciodată fertilizat sau stropit”. În timp ce vorbim, menţionează exemplare similare cu trandafirul de piatră, salvia şi arbuştii de măceş.

Discuţia noastră ajunge inevitabil la centenarul de la Trianon şi chipul lui Csaba se întunecă; pentru el şi conaţionalii lui maghiari, tratatul a fost „un dezastru”, privându-i de statutul lor social şi transformându-i într-o minoritate care nu merita încrederea pe teritoriul care le-a aparţinut şi în cele din urmă, la venirea comunismului, confiscându-le şi proprietăţile.

Traversând terenul înalt de dincolo de pajişti, discutăm despre politică şi naţionalism pe larg, apoi Csaba întoarce pe lângă o stână. Câinii ciobanului sunt mari şi foarte agresivi, spune el, pentru a asigura paza împotriva prădătorilor mari; jumătate din numărul urşilor bruni din Europa colindă dealurile transilvănene.

Înapoi în sat, cobor în vale trecând pe lângă gospodarii care cosesc fânul, spre o tabără unde se arde cărbunele, dintr-un luminiş. Sunt întâmpinat de o scenă desprinsă parcă din Thomas Hardy: fum, funingine, oameni care îşi riscă viaţa şi şchiopătează deasupra unor uriaşe turnuri de lemn fumegânde acoperite cu pământ. O ardere poate să dureze până la două săptămâni, spun ei şi trebuie să o supravegheze 24 de ore din 24, urcând până sus pentru a nu permite o combustie prea rapidă. „Dar munca e muncă, nu putem să ne plângem.”

După două zile la Zalanpatak, afabilul meu şofer/ghid Giulio mă duce la două ore spre vest, pe pământul saşilor. Am ales Malancrav, sau Malmkrog cum i se spunea, pentru că am citit că din cei 1.000 de locuitori ai săi, peste 10% sunt saşi care au ales să rămână.

Satul este o împletitură de case îngrijite cu acoperiş ocru, ca şi când valea ar fi fost pardosită cu parchet. Modelul se vede distinct din turnul bisericii fortificate (aproape toate satele săseşti au bisericuţe asemănătoare unor fortăreţe; împăraţii habsburgi i-au invitat pe germanii din Mosella să se stabilească aici, cu peste 800 de ani în urmă, pentru a nu permite înaintarea turcilor.)

La nivelul străzii, se pot observa şi alte dovezi ale intenţiei de apărare. Casele sunt mari, cu faţadele zugrăvite în culori pastel şi deseori cu înflorituri, dar între ele se ridică ziduri înalte cu porţi redutabile, care protejează curtea mare unde se desfăşoară viaţa familiei. Stau într-una din ele, cu un interior de o simplitate aproape ‘amish’, cu vechi inscripţii în germană pe pereţi: „Mein trautes Heim, Herr, lass es gesegnet sein” – Casa mea dragă, Doamne, binecuvântată fie.

Multe din case sunt goale, proprietarii lor fiind la mare depărtare – mai ales în Germania, unii revenind în fiecare an ca „saşi pe timpul verii”. Majoritatea şi-au luat zborul spre sfârşitul perioadei comuniste, când Ceauşescu tot mai despotic şi-a declarat intenţia de a rade toate satele care creau probleme. Când Germania a fost de acord să-i primească pe saşi în anii ’70, marea majoritate au plecat.

Printre cei care nu au făcut-o se numără Katharina Theiss, de 82 de ani, care stă pe un scaun cu spătar drept, în faţa casei ei. Era mamă tânără când a apărut ocazia de a pleca şi şi-a făcut drum până în Germania, lăsând în urmă un copil de doi ani, să vadă cum e. La întoarcere, nu a suportat să mai plece de lângă el.

Încă mai există saşi în sat, spune ea, şi proprietarii caselor au de mâncare din plin, dar mulţi străini cumpără case vechi. Se uită la mine cu subînţeles: sunt şi eu dintre ei? Eu spun că nu am astfel de planuri, apoi îi spun la revedere. Mă aşteaptă o căruţă cu cal pentru o plimbare prin vii şi Gabriela a promis să pregătească vânat la cină, pe lângă palinca de casă şi vin de ţară.

Deci asta e Transilvania, la 100 de ani. Un echivalent atemporal al Toscanei, cu puţină istorie la fiecare colţ de stradă.

Sursa: The Telegraph/ Rador/ Traducerea: Adriana Buzoianu