REPORTAJ Voluntari pe viață. Eroii necunoscuți de la frontiera cu Ucraina

Câțiva oameni adunați din toate colțurile țării și din străinătate fac adevărate minuni la frontiera României cu Ucraina.  Uniți pentru o cauză nobilă, ajutorarea refugiaților, ei îi întâmpină zilnic în Vama Sighet pe cei ce fug din calea războiului și reușesc, cumva, să le dea speranță.

Din luna februarie, de când a început războiul în Ucraina, ei au transportat în Europa peste 27.000 de refugiați, cei mai mulți femei și copii. Le oferă cazare, transport, masă sau medicamente, în funcție de nevoie.

Alexandrina (33 de ani) a intrat în țară cu cei doi copii. Își găsește puterea să zâmbească deși drumul a fost lung și obositor. Vine dintr-un orășel din apropierea Kievului și va pleca în Germania împreună cu Sasha (8 ani) și Viktor (10 ani).

„Când îi văd pe acești oameni care vor mereu să te ajute, îmi vine să plâng mai tare decât atunci când au început să lovească rachetele rusești”, spune femeia. Are două geamantane, tot ce-a putut să ia pe drum. Strictul necesar pentru ea și copii. Haine, câteva jucării și mâncare. Va urca într-un microbuz și va părăsi România. Zilnic, de aici pleacă spre Occident zeci de refugiați cu autocare și microbuze puse la dispoziție de voluntari.

Vasile Vlașin e în vama Sighet de când au început să intre în România primii refugiați, din luna februarie. El conduce asociația Părinți Salvatori. De aici, din Nordul României, bărbatul și voluntarii din asociație au transportat în toată Europa peste 27.000 de refugiați. Le-au oferit mâncare, cazare și transport gratuit.  Unii au plecat în Germania, alții în Polonia, Italia, Spania.

 

Vasile Vlașin spune că cel mai greu e atunci când îi privești pe oameni în ochi.

„Fiecare are povestea lui. Privirea acestor oameni te sfâșie în bucăți. Dacă te pricepi doar puțin la oameni, îți dai seama cât sunt de speriați, de bulversați, speriați de ce lasă în urmă, sperați de ziua de mâine. Dar am observat o schimbare, să știți. Tot mai mulți ucraineni vin și rămân în România. La început ei nu știau prea multe despre noi, despre țara noastră, dar vorbesc între ei. Au văzut că românii îi ajută, că nu îi lasă nimeni pe stradă, că se îngrijesc de ei, că sunt empatici, că vor să îi ajute.”

Voluntari din toate colțurile lumii

În Vama Sighet sunt voluntari de diverse naționalități.

Alex Onik nu a fost niciodată în România până de curând. Născut în Georgia, a emigrat în anii 90 în Statele Unite, unde a făcut carieră în IT.  E cetățean american. Din Boston, după un drum „infinit”, a ajuns la Sighet.

„Am un prieten din copilărie, care era în Odesa. Eu l-am sunat și-am vrut să mă duc la el, la familia lui, să îl ajut. Ei plecaseră la Chișinău. Eu am venit în Europa, apoi am zburat la București, iar din București aveam de gând să merg la Chișinău. <<Noi nu avem nevoie de nimic, suntem bine, ne descurcăm>>, mi-a spus. Am rămas prin București, dar voiam cumva să ajut pe cineva. Am închiriat un microbuz cu opt locuri și am zis că merg la Iași,  iar de acolo la vamă. Am fost, dar nu aveau nevoie de oameni, apoi mi-a spus altcineva să sun pe un anume Vasile din Sighet, că poate au ei nevoie la vama Sighet. Așa am ajuns aici”

Alex a preluat mai mulți refugiați. Merge să ducă câțiva la Praga. Apoi va merge la Dresda, la Berlin, la Cracovia, în Polonia. Pe unii îi va duce la Cluj sau în alte locuri din România.

„E tot ce putem face noi, ca oameni. Adică să ajutăm. Noi suntem beneficiari ai sorții. Trăim în casele noastre, în liniștea noastră, în distracțiile noastre zilnice, în confortul nostru. Ei sunt… nici nu am cuvinte. Tocmai am dus o mamă cu o fetiță de câțiva anișori… Fata a stat două săptămâni într-o pivniță. Ele nu mai au nimic. Ceea ce mi se pare fantastic este faptul că uneori acești oameni găsesc în ei o putere și mă fac pe mine să mă simt mai bine. Eram la un moment dat atât de trist, de deprimat, dar o familie a început să glumească, să mă încurajeze, când, de fapt, invers ar fi trebuit să fie.”

În perioada următoare, la Sighet sunt așteptați voluntari din Africa de Sud și din Coreea de Sud.

„Am avut și din Spania și din Canada, din SUA, din Portugalia. Ne găsesc de pe diverse grupuri și sunt obișnuiți cu actele de caritate. Cei care vin, cei care sunt aici, au antecedente pe palierul acesta, să-i spunem așa. Sunt voluntari care au participat și la catastrofele din Grecia, la acele incendii devastatoare, alții au fost în Africa, în diverse zone cu probleme mari”, explică Vasile Vlașin.

Telefonul îi sună neîntrerupt. Acum tocmai a vorbit cu cineva de la un service auto, unde a reușit să le repare mașina unor ucraineni sosiți în Sighet. Îl întreb ce au pățit cu mașina.

„E un caz mai special. E un cuplu cu un copil de doi ani și jumătate. El a trecut ilegal granița, pe râu, și a fost prins la noi. A riscat foarte mult, fiindcă dacă era prins acolo, de ucraineni, putea fi condamnat la moarte fiindcă a dezertat. Nu avea voie să plece. Doar noi, aici, știm de cel puțin șase bărbați care au fost împușcați de ucraineni, când încercau să treacă ilegal granița. În sfârșit, a fost prins la noi, dus apoi la amprentat și așa mai departe. Femeia a rămas singură în mașină cu copilul și când trecut vama și a văzut oameni cu arme, căci aici sunt și forțe de ordine și așa mai departe, a făcut un atac de panică, a accelerat și-a intrat în prima mașină din fața ei. Era atât de speriată, încât s-a pierdut. E greu să înțelegi tot, să vezi prin ce au trecut unii. Sunt care stau în pivnițe și beciuri săptămâni la rând și apoi vă dați seama ce traume rămân. Între timp s-au reunit și ei și din ce știu, vor pleca la cineva în Olanda.”

Nu toate poveștile au un final fericit.  O altă refugiată urmează să fie verificată de autorități,  iar copiii vor fi evaluați de asistenți sociali și de psihologi. Irina a stat trei săptămâni într-un buncăr, după care a reușit să fugă în România cu doi copii, unul de trei ani jumate și unul de 9 luni.

„Trebuie să vină protecția copilului. Nu știm ce traume se ascund aici, dar și-a bătut copilul. Își pierde cumpătul și îi lovește”, explică Vasile Vlașin.

Din vama Sighet tocmai pleacă un nou transport. Un vârstnic cu un picior amputat e ajutat să se urce în mașină. Primește un pachet cu mâncare și câteva încurajări.  Cât mai stați aici?, îl întreb pe Vasile Vlașin.

 

„Atâta timp cât voi simți că pot ajuta. Atâta timp cât va fi nevoie. Atâta timp cât vor veni oameni care au nevoie de ajutor.”

Anastasia 

Fiecare persoană duce în spate, pe lângă o valiză sau câteva sacoșe, un car de emoții contrastante. Bucăți de amintiri care le oferă pentru câteva secunde un dram de bucurie – o masă în familie, o ieșire în parc, un banc spus de un prieten – fărâmițate imediat de traumele cauzate de pierderea cuiva drag, a casei făcute scrum, a orașului distrus, a prietenilor care nu mai sunt.

Dar unii refugiați nu își permit nici un moment luxul de a se pierde.

Tot prin vama Sighet a intrat în România și Anastasia, în vârstă de 30 de ani.

Însărcinată în 36 de săptămâni și cu un alt copil de 5 ani, a intrat în travaliu la scurt timp și a născut la maternitatea spitalului din Sighet. Băiatul se numește Taras.

Va ști întotdeauna că s-a născut pe timp de război și în România.

„Cei pe care i-am întâlnit aici au făcut totul pentru mine, pentru copiii mei. Am născut în siguranță. M-au făcut toți să mă simt în siguranță. Cu încurajările lor, cu zâmbetele lor, cu grija lor nemărginită pentru o străină venită într-o țară străină”, spune tânăra mamă.

A locuit în Sighet până după naștere, într-o casă închiriată, iar apoi s-a mutat în Cluj, la sugestia unui prieten.

Anastasia nu are de gând să părăsească cel puțin în viitorul apropiat noua ei țară.

E aici cu cei doi copii ai săi, cu mama ei, cu fratele în vârstă de 14 ani și cumnata cu cei doi copii, de 7 și 8 ani.

Au plecat din Kiev în zorii zilei de 24 februarie, când Rusia a început oficial invazia.

„Ne-am trezit din cauza sunetelor exploziilor, am împachetat rapid și am plecat în vestul Ucrainei. În acel moment, bănuiam deja că are loc o invazie. Tot cu o zi înainte, fratele soțului meu a venit la noi cu soția și cei doi copii și am plecat împreună din Kiev. Ne-am petrecut noaptea la rude în regiunea Ternopil. Apoi am petrecut o zi la coadă la granița Solotvyno-Sighet. Pe 26 ne-am despărțit de soții noștri, ei s-au întors la Kiev, iar eu și cumnata mea am trecut granița cu copiii. Aici erau mulți voluntari care ofereau ajutor celor aflați în nevoie. Niște oameni extraordinari. Au zâmbit, ne-au așteptat, e formidabil. Știți cum e să pleci, să lași totul în urmă, să nu ai nici o idee despre locul în care te duci, dar când ajungi să te întâmpine niște oameni pe care nu îi cunoști, dar care vor doar să ajute? E un sentiment… Nu se poate descrie.

Când am intrat în România eram însărcinată în 36 de săptămâni. Următoarele zile au însemnat doar așteptare. Am așteptat să ni se spună să ne întoarcem acasă. Nu îi venea nimănui să creadă că a început un război, că are loc, efectiv, un război. Plus că urma să nasc și nu avusesem niciodată de gând să o fac în altă parte decât în Ucraina.

Cei care ne-au închiriat casa în Sighet locuiau chiar alături și în fiecare zi ne ajutau cu câte ceva. Ne aduceau mâncare, le aduceau jucării copiilor, îi pe chemau pe copii în curtea lor să se joace. Eram, cumva, jenați, ne simțeam prost fiindcă primeam tot acest ajutor în timp ce alți ucraineni își pierdeau casele și familiile în Ucraina.

În primele săptămâni mă durea sufletul, aveam mustrări de conștiință fiindcă eram în siguranță, în timp ce părinții și soții noștri erau în mijlocul războiului. Părinții soțului sunt medici militari, vă dați seama ce înseamnă asta. Mă temeam pentru copilul pe care urma să îl nasc. Principala mea grijă era să păstrez sericina, dar era imposibil să nu citesc știrile. Pe 16 martie a venit pe lume Taras. S-a născut în siguranță, fără complicații. Am mai rămas în spital pentru a rezolva problema cu certificatul de naștere. A și venit un notar, de altfel, pentru a certifica documentele.

Nu am decât recunoștință pentru toți pe care i-am întâlnit, medici, asistente, personalul din spital. Turele se schimbau zi de zi. Eu am stat o săptămână și în fiecare zi, în fiecare moment, fiecare persoană m-a ajutat într-un fel sau altul. Vorbeam cu asistentele și medicii în engleză, ucraineană, rusă, dar și în română uneori, cu ajutorul unui interpret.

Un prieten de-al soțului meu are familie în România și ne-a ajutat cu casa, cu contractele, cu tot și nici nu știu cum să îi mulțumesc pe deplin. El ne-a recomandat să ne mutăm din Sighet la Cluj și am făcut-o. Am găsit aici o casă, ne va expira contractul în luna mai, dar vom lua alta pe o perioadă lungă de timp. Nu avem de gând să plecăm, nu acum.

Sunt eu cu mama, cu cei doi copii, cu fratele meu minor, cu cumnata mea și cei doi copii ai săi. Periodic, ne ducem copiii la cursurile organizate de voluntari. Încercăm să învățăm toți limba română, măcar atât să putem face pentru România, să îi învățăm limba. Consider că e un semn de respect pentru voi toți, pentru toată lumea care ne-a ajutat și ne-a primit cu atât de multă căldură. Știți, la început am fost foarte supărată pe mine însămi fiindcă eram în siguranță. Că din cauza sarcinii trebuie să-ți părăsești casa, să te desparți de persoana iubită. Dar acum, uitându-mă la atrocitățile inimaginabile ale Rusiei, ceea ce le fac femeilor și copiilor…. Mi se pare că moartea din cauza unei explozii sau a unui glonț nu este atât de teribilă ca ceea ce au făcut acești câini-porci la Bucea, la Irpin și în alte orașe. Cum au fost abuzați și uciși copiii în fața mamelor lor.

Ne dorim foarte mult să ne întoarcem acasă, dar o vom face atunci când militarii noștri ne vor curăța pământurile de aceste animale.

Deocamdată suntem aici. România ne-a oferit siguranță, ajutor, căldură, speranță. Ne-a devenit casă. Mulțumim, România!”