Republica Moldova – 32 de ani de la declararea independenței – o cronologie personală

Am ajuns în Republica Moldova pentru prima oară în august 1995, în trecere către Ucraina unde am realizat un reportaj pentru BBC în regiunea Odesa. Am intrat prin punctul de trecere a frontierei Oancea – Cahul și am străbătut sudul țării, care părea pustiu și-mi aduc aminte când am trecut prin Vulcănești, în Găgăuzia, absolut toate inscripțiile erau în rusă.

În 1996 am revenit pentru acoperirea alegerilor prezidențiale în care primul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, era concurat, între alții, de președintele parlamentului, Petru Lucinshi, prim-ministrul Andrei Sangheli, liderul Partidului Comuniștilor Vladimir Voronin și liderul Partidului Forțelor Democratice (PFD), Valeriu Matei.

A fost primul meu contact real cu această fostă republică sovietică în care elementul românesc îmi părea aproape complet obturat de influența rusească: limba română vorbită de cei mai mulți oameni era de fapt rusă tradusă în românește, așa numita limbă moldovenească. Am găsit acolo o sărăcie lucie, cu salarii și pensii neplătite cu lunile sau plătite în natură, de pildă în sticle de votcă sau lemne de foc.

Am ajuns atunci pentru prima dată în Transnistria, la Tiraspol, unde Uniunea Sovietică era prezervată perfect. L-am intervievat pe Grigore Mărăcuță, președintele Sovietului Suprem al auto-proclamatei Republici Moldovenești Nistrene, regiune separatistă care supraviețuiește cu ajutor masiv, inclusiv militar, din partea Federației Ruse. Am dat peste un exemplu reprezentativ al spălării pe creier de tip sovietic.

În turul al doilea al prezidențialelor s-au înfruntat Snegur și Lucinschi, cel din urmă, ultimul fost prim-secretar comunist din perioada URSS fiind ales cu sprijinul lui Sangheli și Voronin. Amintirea cea mai plăcută a acestei călătorii în Republica Moldova a fost prietenia înnodată cu Alexandru “Sandu” Canțîr, corespondentul BBC la Chișinău, de care mă leagă atâtea lucruri din jurnalism și din afara sa.

Am revenit în 1997 la Chișinău unde prin coincidență avea loc premiera piesei Medeea maghiară, a dramaturgului Arpad Goncz, la acea vreme președinte al Ungariei în vizită la Chișinău, prilej cu care i-am luat un scurt interviu, ca și președintelui Lucinschi, prezent la premieră, cu toată opoziția gorilelor prezidențiale care mă țineau la distanță.

În 1998 am fost în Republica Moldova de două ori: pentru prima oară la alegerile parlamentare unde Comuniștii lui Voronin (PCRM) s-au clasat pe primul loc, dar au fost nevoiți să rămână în opoziție după formarea unei coaliții între Convenția Democrată a lui Snegur și Iurie Roșca, Blocului pentru o Moldovă Democrată și Prosperă (pro-Lucinschi) și PFD-ul lui Matei. Îmi aduc aminte de o deplasare în Găgăuzia când am luat în mașină un tânăr autostopist găgăuz care mi-a explicat de ce a votat pentru PCRM.

Cu acel prilej am inaugurat biroul BBC la Chișinău, inițial într-o garsonieră din blocul unde locuia Sandu Canțîr. Și tot atunci am angajat-o pe tânăra și talentata reporteră de 18 ani, Liliana Vițu, proaspăta absolventă a cursului de jurnalism BBC de la București, azi președinta Consiliului Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova.

În cursul acelei deplasări am adunat mărturii de la supraviețuitori ai Holocaustului, care mi-au povestit despre bestialitatea militarilor și a jandarmilor români care au ucis evrei cu sânge rece în Basarabia și Transnistria în perioada 1941- 1943, dar și despre unele fapte de eroism ale unor români basarabeni care au salvat evrei din ghearele ucigașilor în uniformă militară românească.

Am revenit în decembrie 1998 și atunci mi s-a părut cel mai deprimant: am sosit exact în ziua în care la Chișinău era disponibilă pentru prima oară apa caldă în blocuri.

Anul următor, 1999, a fost cel al alegerilor locale, dominate de alianța comuniștilor, socialiștilor și agrarienilor. Cu acea ocazie președintele Lucinschi a convocat un referendum privind trecerea la un sistem prezidențial. Electoratul a votat în majoritate pentru propunere, dar participarea la vot nu a fost suficientă și în anul următor avea să aibă un efect de bumerang. Tot atunci am asistat la vizita la Chișinău a prim ministrului României, Radu Vasile, întâmpinat de omologul său Ion Sturza, pe atunci o tânără speranță a politicii moldovenești.

În vara anului 2000 am regăsit la Chișinău o atmosferă fin-de-règne, cu un al treilea prim ministru al lui Lucinschi, Dumitru Braghiș, lipsit de majoritate în parlament care a votat cu 90 de voturi din 101 amendarea Constituției și introducerea alegerii președintelui de către legislativ. Când am revenit în decembrie, parlamentul a eșuat în tentativa de alegere a unui nou șef al statului, obligându-l pe președintele Lucinschi să convoace alegeri legislative anticipate. În februarie 2001 PCRM a câștigat o majoritate uriașă, 50% din voturi și 71 de mandate din 101, cu Voronin ales președinte.

Am revenit în Republica Moldova în iarna lui 2003, când Voronin și PCRM se răfuiau cu adversarii politici. Sărăcia a început însă să se atenueze pe măsură ce tot mai mulți moldoveni plecau în străinătate să lucreze și trimiteau bani acasă. Remitențele au ajuns să reprezinte circa un sfert din Produsul Inter Brut al țării.

Cu un an înainte, Liliana Vițu a plecat la Londra la un masterat și a fost înlocuită ca reporter la BBC de Lilia Cojocaru, care l rândul ei avea să se căsătorească cu un francez și să-și întemeieze o familie în Franța. În acea perioadă, unul dintre corespondenții BBC era Nicu Popescu, actualul ministru de externe, care studia la Moscova și a acoperit atacul terorist de la teatrul Nord Ost din 2002 și replica autorităților, unul din primele acte de brutalitate ale regimului Putin.

În 2004 am călătorit la Chișinău cu noul șef al redacției române, prietenul meu Răzvan Scorțea și am recrutat-o pe Maia Metaxa, o iscusită realizatoare de reportaje, în locul Liliei Cojocaru. Îmi aduc aminte cu plăcere de vizita la Mileștii Mici, orașul vinicol subteran cu galerii de 200 kilometri, o adevărată minune și atracție turistică.

În 2005 am fost de trei ori în Republica Moldova. Prima oară în iarnă la vizita proaspăt alesului președinte al României, Traian Băsescu, și “luna sa de miere” cu președintele Voronin, ale cărui relații cu Rusia se deteriorau rapid. Am revenit apoi la alegerile parlamentare din martie, când PCRM a fost reales cu o majoritate redusă, de 56 de mandate din 101.

Îmi aduc aminte că în ziua alegerilor eram la secția de votare de la Varnița, în Transnistria, în enclava de pe malul de est al Nistrului controlată de Chișinău, când am primit un telefon de la președinție să ne prezentăm la palatul prezidențial unde Voronin era gata să acorde un interviu la BBC. Am gonit cu mașina condusă de Sandu Canțîr și am fost primit de un președinte bine dispus care știa că victoria îi era asigurată. Seara, după închiderea urnelor am avut o dezbatere în direct în studioul BBC cu reprezentanții opoziției, Blocul Moldova Democrată – care avea să obțină 34 de mandate – și Partidul Popular Creștin Democrat cu 11 mandate.

Tot în 2005 am fost implicat în proiectul de amenajare a unui nou birou BBC la Chișinău, cu dotare ultra-modernă, care avea să fie inaugurat în anul următor.

Anul 2006 a fost, din punctul meu de vedere cel mai de succes pentru BBC în Republica Moldova. Am colaborat cu colegul meu Yuri Goligorsky (ai cărui părinți erau originari din Chișinău, deportați de Stalin în Siberia, unde s-a născut Yuri) și am reușit să inaugurăm o frecvență FM proprie, care emitea 24 de ore pe zi în patru limbi: română, rusă, engleză și ucraineană.

Atunci am realizat un interviu cu Voronin în română, difuzat pe 27 august la 15 ani de la declararea independenței, iar președintele a participat la o emisiune în direct la care a răspuns în rusă ascultătorilor BBC din lumea întreagă. Emisiunea moderată de Yuri din studioul BBC a fost prima de acest fel realizată din alt loc decât sediul BBC World Service din Londra.

Îmi aduc aminte că după emisiune am stat de vorbă cu Voronin în biroul lui Sandu Canțîr, redactor șef al BBC Chișinău. Discuția s-a prelungit timp de o oră, Voronin nu mai pleca și noi ne foiam pentru că trebuia să ajungem la Ambasada Marii Britanii, unde era organizată o recepție în onoarea BBC.

O altă realizare a mea este introducerea începând cu 27 august 2006 unei emisiuni zilnice de 15 minute de la ora 20:00, specială pentru Republica Moldova, cu materiale realizate exclusiv de echipa de la Chișinău: Sandu Canțîr, Maia Metaxa, Cornelui Rusnac, Marin Turea și Sașa Cliuicov.

În sfârșit, anul 2006 a marcat alte două călătorii ale mele în Transnistria: una în martie și alta în septembrie. Atunci am avut prilejul să stau de vorbă cu jurnaliști de la secția “moldovenească” de la Radio Tiraspol, dar mai ales să iau contact cu oameni de rând de pe malul stâng al Nistrului. Îmi aduc aminte un moment deloc plăcut când am fost interpelat agresiv de un grup de femei la Pervomaisc, la frontiera cu Ucraina, care protestau împotriva blocadei impuse tranzitului de mărfuri la cererea Chișinăului. A intervenit însă Moscova, care a restricționat importul de vinuri moldovenești și accesul de independență al lui Voronin s-a temperat.

Anul 2007 a fost unul bun pentru România, care a aderat la Uniunea Europeană, și unul foarte bun pentru BBC în Republica Moldova, unde audiența s-a dublat pe parcursul unui singur an, de la 3% la 6% grație frecvenței FM care permitea o audiere în cele mai bune condiții, inclusiv în centrul Tiraspolului.

În acel an am acoperit alegerile locale și-mi aduc aminte de o deplasare memorabilă în Găgăuzia, unde buletinul de vot pentru consiliul local Comrat – “capitala” Autonomiei Găgăuze – avea un metru lungime. La Taraclia, raionul majoritar bulgăresc al Republicii Moldova, am asistat la scene de groază în blocuri unde ascensoarele nu mai funcționau, cu landouri cu copii cărate de oameni până la etajul 10 sau un tânăr cu handicap fiind dus în brațe pe scări.

Acesta avea să fie însă ultimul an când veneam în Republica Moldova în calitate de jurnalist BBC. Intrarea României în UE și declinul audienței în această țară a însemnat și apropiatul sfârșit al redacției române BBC World Service, care s-a produs pe 1 august 2008. Știind de inevitabilitatea acestei închideri am decis să plec din BBC, după 17 ani de activitate acolo, pe 1 aprilie 2008 și de atunci practic jurnalismul freelance. Trist este faptul că odată cu închiderea redacției române a dispărut și biroul BBC de la Chișinău, ultimul oraș unde se mai putea auzi BBC în limba rusă în fosta URSS.

În acel an am revenit la Chișinău unde am predat timp de o săptămână cursul de jurnalism radio la Școala de Sudii Avansate în Jurnalism (SSAJ). Am ajuns acolo într-o perioadă de paranoia totală a regimului Voronin (care avea să cadă în anul următor), marcată de o românofobie galopantă. Au fost introduse vizele pentru cetățenii români și autoritățile au început să efectueze arestări aberante (un măgar îmbrăcat în polițist, un porc care purta o pancartă pe care scria “porcuror” și chiar un brad pe care primarul Dorin Chirtoacă, din opoziție, voia să-l instaleze în Piața Marii Adunări Naționale pe 25 decembrie, Crăciunul pe stil nou și pe 7 ianuarie, data pe stil vechi agreată de autoritățile regimului pro-moscovit.

În anul următor, 2009, am ajuns la Chișinău după “revoluția din 7 aprilie”, cu protestele de masă împotriva acuzației la adresa PCRM că ar fi măsluit alegerile parlamentare. În orice caz, comuniștii lui Voronin au obținut doar 60 de mandate din 101, cu unul mai puțin decât era necesar pentru a alege un nou președinte și astfel s-a ajuns la alegeri repetate, câștigate de opoziție.

Pe o notă mai personală, am fost invitat la nunta Lilianei Vițu cu sociologul Mircea Eșanu, un cuplu de “aur” în Republica Moldova, care în timpul scurs de atunci și-au dedicat inteligența și tenacitatea efortului de europenizare a fostei gubernii țariste și republici sovietice, crescând în același timp doi copii.

În 2010 am venit în Republica Moldova pentru proiectarea unui curs de reportaje radio finanțat de Fundația Konrad Adenauer. Am găsit o atmosferă schimbată sub noul guvern de coaliție condus de Vladimir Filat, în care presa  a putut să iasă de sub presiunea exercitată de regimul Voronin.

Foștii mei colegi de la BBC au găsit repede noi poziții: Sanu Canțîr la Radio Europa Liberă, Liliana Vițu la Televiziunea Națională, Maia Metaxa la Publica TV și Corneliu Rusnac la Radio Chișinău.

Îmi aduc aminte de o deplasare la Soroca unde am stat de vorbă cu editorul publicației locale, Observatorul de Nord, am urcat până la Lumânarea Recunoștinței, monumentul inițiat de scriitorul Ion Druță de unde e o vedere superbă a Nistrului și am fost pe deal în cartierul romilor, cu palatele lor în stil kitsch. Nu pot uita însă o masă la restaurant cu, între alții, Sandu Canțîr și Yuri Goligosrsky.

Am revenit în februarie 2011 la Chișinău când am ținut cursul de reportaje pentru radio, dar în memorie mi-a rămas călătoria în Transnistria unde l-am intervievat pe Valerian Tulgara, președintele Uniunii Moldovenilor, un alt exemplu de spălare pe creier, dar și pe un localnic din satul Mălăiești pe malul stâng al Nistrului, care mi-a confirmat faptul că o bună parte a moldovenilor din Transnistria nu sunt prea fericiți sub regimul separatist, dar se tem de represalii în caz că protestează.

În noiembrie 2011 am ținut cursul de jurnalism online la SSAJ, pe care l-am început la monumentul lui Lenin din Chișinău, unde Voronin și PCRM au marcat ziua puciului bolșevic din 7 noiembrie ca pe vremurile sovietice, cu depunere de coroane de flori, Un prilej foarte bun pentru cursanți să-și exerseze aptitudinile.

În decembrie 2012 am ținut un nou curs de jurnalism online și l-am intervievat pe Valeriu Matei, retras din politică și proaspăt numit director al Institutului Cultural Român din Chișinău, o numire destul de controversată, dat fiind trecutul său politic.

 

Am stat de vorbă și cu preotul ortodox Anatolie Cibric, cel care cu trei ani înainte condusese un grup de credincioși care au răsturnat Hanukia, simbolul iudaic cu opt brațe instalat lângă statuia lui Ștefan cel Mare cu prilejul sărbătorii Hanuka. În 2012 primăria nu a mai permis instalarea Hanukiei și preotul Cibric era categoric.

„Hanukiah înseamnă iluminare, noi am fost iluminați de lumina lui Hristos și nu avem nevoie să fim iluminați de alte religii. Ei pot să-și instaleze simbolurile în afara sediilor lor, dar să instaleze acest simbol într-o piață publică care poartă numele Sfântului Ștefan cel Mare este ca o invazie”, a spus el. De asemenea, el a negat orice acuzație de antisemitism: „Este ca și cum un steag ar fi plantat pe Reichstag, asta este Hanukiah în capitala unui stat. Acuzația de antisemitism este un proiect de afaceri al evreilor. Eu neg această acuzație de antisemitism, nu protestez împotriva evreilor, ci împotriva simbolurilor care ne sunt impuse” mi-a spus preotul Cibric în 2012.

Dar cea mai plăcută amintire de atunci a fost întâlnirea cu foștii colegi de la BBC la restaurantul La Plăcinte din Chișinău unde ne-am simțit (aproape) ca altădată. Trebuie să menționez că Maia Metaxa este acum directoarea Școlii de Jurnalism din Moldova (fostă SSAJ) și duce mai departe jurnalismul independent deprins de la BBC.

A urmat o pauză de patru ani până când am revenit la Chișinău în 2016, cu ocazia aniversării a 10 ani de la înființarea SSAJ, a Zilei Vinului și a primului tur al alegerilor prezidențiale, revenite la scrutinul direct, în care liderul Partidului Socialiștilor, pro-moscovitul Igor Dodon, a învins-o pe candidata pro-europeană Maia Sandu, care însă avea să se revanșeze peste patru ani.

Am fost din nou în Găgăuzia unde în secția de votare de la Sovietul Suprem, la statuia lui Lenin, am stat de vorbă cu votanții care îl plebiscitaseră pe Dodon cu peste 90% (la al doilea tur în Găgăuzia Dodon a obținut aproape 99% din sufragii). Găgăuzii, de etnie turcică și de religie creștin-ortodoxă, sunt loiali până la fanatism Rusiei care i-a colonizat în sudul Basarabiei după anexarea din 1812 și chiar și acțiunea ca reabilitarea șoselei care leagă Comrat de Chișinău cu bani de la Uniunea Europeană îi lasă insensibili. Nu mai vorbesc de banii care vin din Turcia și care de asemenea nu au niciun efect.

Atunci s-a întrerupt perioada de 20 de ani în care am fost de peste 20 de ori în Republica Moldova. Sper să revin anul viitor, poate cu prilejul alegerilor prezidențiale. Am avut multe satisfacții profesionale în Moldova, am învățat multe lucruri, dar mai ales am rămas cu prietenii strânse cu niște oameni minunați, care trăiesc în continuare în această cea mai săracă țară a Europei, dominată de multă vreme de Rusia și care acum este sub o amenințare enormă din cauza agresiunii rusești împotriva Ucrainei.