Restaurație sau democrație

Am fost surprins cât de puțini dintre cei care pretind că înțeleg, chiar înțeleg legătura dintre democrație și liberalismul clasic. Voi relua cândva acest subiect, pentru a arăta într-o perspectivă politică ceva ce deja am arătat dintr-o perspectivă economică, și anume că, în România, după decembrie 1989 nu s-a vorbit despre liberalism, ci doar despre democrație și că liberalismul a fost tacit privit ca inamicul numărul unu de către cei ce s-au constituit în noua clasă politică și de afaceri. Spus pe înțelesul tuturor, s-a dorit să avem alegeri libere, dar fără libertate economică. Această abordare explică rămânerea noastră în urmă față de alte țări și constituie garanția că așa vom rămâne.

Într-adevăr, suntem (încă) o democrație electorală, dar nu am fost și nu suntem o democrație liberală. Forțele politice care au deținut puterea în România au dorit o democrație electorală și atât. Ele au menținut idealul contraproductiv de egalitate economică moștenit din socialism, ca pe o formă de menținere a uniformismului în societate. Dar, în doar câteva rânduri, se poate arăta că nici alegerile libere nu mai pot avea loc dacă ar dispărea orice urmă de liberalism și suprimăm piețele libere, adică dacă s-ar institui egalitatea economică.

Din punct de vedere economic, o serie de măsuri, inclusiv cele foarte recente, au ca rezultat, intenționat sau nu, reinstituirea controalelor în economie asupra unor variabile al căror nivel corect îl pot stabili doar piețele, nu vreo administrație, mai nouă sau mai veche. Este vorba, de exemplu, de controlul prețurilor la capital. Câteva legi adoptate spre sfârșitul anului trecut au limitat variația dobânzilor, adică au suspendat în mare parte rolul pieței în stabilirea acestora. Idei de mercuriale au tot apărut în peisaj pentru a controla alte prețuri și în trecut și recent.

În plus, au început să fie tot mai răspândite idei de genul că tot ceea ce s-a făcut în sectorul privat este rezultatul furtului, că privatizările au fost doar niște jafuri de proporții și alte idei în aceeași cheie apar cu tot mai multă insistență și forță. Când le asculți, ai sentimentul că sunt vehiculate pentru a plasa subliminal ideea în mintea cât mai multor oameni că reîntoarcerea statului în deplin control al proprietății, al prețurilor pe piețele de bunuri, capital și forță de muncă este pe deplin justificată. De ce, dacă totul a fost un mare jaf, cum încearcă unii să ne lămurească în scris sau pe la diverse întâlniri, să nu resetăm jocul, eventual prin restaurație, adică prin resetarea jocului la niște condiții similare celor inițiale? În opinia mea, această idee există în mintea unor oameni puternici din această țară și are ca scop să sugrume piața liberă și să o substituie, treptat, cu controalele statului. Aceasta ar fi o restaurație.

Restaurația, dacă ar fi să se facă, ar avea nevoie, la rândul ei de câteva condiții. În primul rând, ar trebui să existe o majoritate politică parlamentară care să dorească să acționeze în acest sens. În al doilea rând, ar trebui ca ea să fie sigură că populația care a votat majoritatea politică respectivă, ar aproba această întoarcere în trecut. În fine, ar trebui ca apartenența noastră al NATO și UE să nu fie un obstacol.

Prima condiție este cel mai ușor de îndeplinit. Instituirea unor controale asupra prețurilor în sistemul bancar sunt dovezi că o majoritatea politică în favoarea unei restaurații, chiar și numai parțiale, există, chiar dacă, să presupunem, nu ar avea, la acest moment, conștiință de sine. Totuși, odată ce și-ar căpăta o astfel de conștiință, majoritatea respectivă ar putea considera că a venit timpul să instituie controale și pe alte piețe sau să conteste proprietatea privată ca fiind dobândită nelegitim. Cea de-a doua condiție, referitoare la acceptul controlului statului asupra economiei de către o mare parte a populației, este greu de detectat. De aceea se și insistă pe infuzarea în societate a ideilor că totul a fost dobândit în societate prin furt. Ca să se creeze ideea că restaurația ar fi morală. Această idee a moralității ar fi validă pentru cei care nu cred în liberalism, pentru cei care au pierdut mult în ultimii ani și cred că aceasta se datorează liberalismului. Această parte a populației este numeroasă.

În fine, apartenența la NATO și UE ar fi un obstacol în calea unei restaurații. De aceea, o serie de exponenți ai celor care cred în restaurație pregătesc terenul explicând că UE și NATO sunt, în esență, instituții la baza unui mecanism impersonal prin care străinii extrag resurse din România, fie pentru că ne obligă să cumpărăm armament, fie pentru că ne constrâng, cumva, să încheiem contracte care îi avantajează. Nu de puține ori am văzut la televizor sau cu diverse alte ocazii discursuri care afirmau că liberalizarea prețurilor, privatizările, apariția băncilor străine etc. au fost, în totalitate sau parțial, procese la care ne-au forțat alții, iar în acest proces, frauda a avut un loc special, direct sau indirect. Dar poporului român prea mult expus direct la comunism sau la formele sale de conservare din societate nu-i plac procesele impersonale. De aceea, UE și NATO sunt mai degrabă demonizate indirect, prin referire la Soros și multinaționale, care sunt, așa cum poate demonstra orice teorie serioasă a conspirației, în spatele instituțiilor respective. Astfel, nimic din ce merge rău nu are cauze interne, ci doar cauze externe. Când cei ce propovăduiesc aceste teorii vor reuși să se asigure că marea majoritate a populației a înțeles că răul nu vine decât din Occident, atunci le va fi foarte la îndemână să treacă de la testarea ideilor referitoare la ieșirii din UE și NATO, pe care o fac prin vocea câtorva vectori purtători, la asumarea în forță a unui proiect politic în acest sens.

Nu m-ar mira să văd din ce în ce mai mulți pași în această direcție. Numai că această strategie cere cu necesitate eliminarea democrației, pe care cea mai mare a publicului românesc cred că o iubește, deoarece îi satisface idealul corect de egalitate politică. Presupunând că ar exista o majoritate politică și parlamentară în favoarea restaurației, nu putem totuși presupune că o continuare a democrației electorale nu aduce la putere o altă majoritate care să reverseze restaurația. Astfel, devine evident că democrația electorală este în contradicție cu strategia restaurației prin care s-ar elimina orice umbră de liberalism.

În concluzie, dacă i-ar trece cumva prin cap cuiva să elimine liberalismul și să lase democrația electorală în pace, atunci asta s-ar putea întâmpla doar pentru că nu ar înțelege lucrurile. Iar dacă eliminarea democrației electorale ar fi pasul al doilea într-o strategie a restaurației, atunci restaurația ar fi pur și simplu completă, adică ne-am muta între extreme, de la democrație la autocrație, în termenii formelor politice, și de la diversitatea de opinii vecină cu anarhia, la totalitarism.

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile autorului nu implică poziția BNR. Articolul a fost publicat și pe blogul său