Rețeaua și Revoluția: Cum au fost ascunși criminalii

De 31 de ani faptele revoluției se află în lucru la procurori și începerea procesului s-a amânat pentru la anul. Adevărul juridic întârzie să se suprapună peste cel istoric și să-i acopere golurile, scrie jurnalista Sabina Fati într-un comentariu publicat de Deutsche Welle.

„Ignorarea deliberată a trecutului antrenează falsificarea prezentului”, scria filosoful francez Jean-Francois Revel referindu-se la funcția tabuului, de ascundere a adevărului (Cunoașterea inutilă, Humanitas, 1993, București, traducere de Dan C. Mihăilescu).

Asigurarea secretului a funcționat pe termen lung, pentru apărarea celor care au pus la cale scenariul sângeros de după 22 decembrie 1989, după ce soții Ceaușescu fugiseră deja și totuși peste 1000 de oameni au murit în diversiunile comandate de cei care urmau să se instaleze la conducerea României.

Nici acum nu e clar „cine-a tras în noi după 22”, cu toate că există un document oficial care încearcă să demonstreze cum a fost orchestrată lovitura de stat din decembrie 1989: rechizitoriul Dosarului Revoluției, de 250 de pagini, finalizat în aprilie 2019, după 30 de ani, prin trimiterea în judecată a celor bănuiți că au plănuit preluarea puterii cu rămânerea pe orbita sovietică: primul pe listă, Ion Iliescu, 90 de ani.

Acum două luni însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis dosarul înapoi la procurorii militari pentru a remedia așa numitele „vicii ascunse”.

Fatalitatea istoriei oprește din nou acest proces, despre care unii magistrați cred că nu se va termina câtă vreme Ion Iliescu e în viață. Tabuul care l-a protejat 30 de ani, funcționează. Există încă în sistem oameni care au grijă de el și îl apără: un soi de ștafetă murdară predată din generație în generație funcționează în favoarea fostului preșdinte, în așa fel încât să nu poată fi aflate amănuntele cele mai importante din decembrie 1989. Cum spunea cu aroganță generalul Iulian Vlad, ultimul șef al Securității în februarie 1994, la Comisia Senatorială pentru ancheta evenimentelor din decembrie 1989, „despre Revoluție nu veţi reuşi să aflați adevărul decât foarte puţin şi vag”.

O rețea extinsă la nivelul întregii țări formată din oameni ca Iulian Vlad, care au avut funcții în aparatul regimului comunist, s-a constituit la nivel politic, apoi mai ales în domeniul economic, fiindcă resursele erau ușor de accesat pentru cei care cunoșteau harta benefiiciilor. Influența profesioniștilor care veneau din frigul comunist a crescut odată cu preluarea de către ei a întreprinderilor rentabile. Există studii extinse despre fenomene similare petrecute în Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, doar că acolo, rețelele foștilor securiști și nomenclaturiști nu erau strâns unite pentru apărarea unor crime care au adus la putere noul regim.

Prima generație de capitaliști pe speze publice și-a inclus ulterior copiii în afaceri și a continuat să se lărgească întinzându-și umbra peste justiție, încercând să o controleze, cum a fost cazul senatorului PSD, Cătălin Voicu, care intermedia mită între oameni de afaceri și judecători de la Înalta Curte.

Rețeaua celor care împărtășesc secrete vechi sau biografii controversate este unită de frică și de tendințele criminale ale membrilor ei.

Ion Iliescu a putut fi ales de trei ori președinte, fiindcă magistrații nu au vrut să afle cum au murit 1000 de oameni după ce, în locul lui Ceaușescu, ordinele au fost date de Iliescu. Ajuns în primă instanță cu peste 80% din voturile exprimate, fără să priceapă că și Uniunea Sovietică va cădea, Iliescu semna în 1991 cu Gorbaciov un tratat bilateral prin care România se angaja să nu intre în NATO.

Abolirea în etape succesive a adevărului a avut multe efecte. A ținut România pe loc ani de zile și, poate, ar fi rămas în permanentul spațiu gri dintre Est și Vest, dacă nu ar fi existat câteva oportunități venite din afară, de pildă atacurile de la 11 septembrie 2001, care au dus la invazia Irakului și la nevoia americanilor de noi puncte strategice în zona Mării Negre.

Tabuul originar a format „capitalismul de cumetrie”, cum l-a numit chiar Ion Iliescu, nervos că premierul său, Adrian Năstase și ceilalți din jur, se îmbogățeau fără măsură. Cei care dețineau secretele Revoluției și averile făcute în ambiguitatea tranziției știau că trebuie să facă scut în jurul lui Iliescu și al altora, care ar fi fost amenințați.

Influența lor a dus la tergiversarea cercetărilor. În mod surprinzător, Dan Voinea, procurorul de caz în procesul soților Ceaușescu, a ajuns să se ocupe ani de zile chiar de Dosarul Revoluției. Despre această situație stranie nu există trimiteri în rechizitoriul procurorilor militari: în 1989, Voinea era maior, avea 39 de ani și voia să se afirme așa că a acceptat rolul vieții lui, cel de acuzator al președintelui Ceaușescu și al soției acestuia. Pe baza rechizitoriului său superficial, cei doi au fost condamnați la moarte și lichidați imediat, în așa fel încât să nu existe pericolul unor declarații care să-i pună în dificultate pe noii lideri ai puterii de la București.

De 31 de ani faptele revoluției se află în lucru la procurori și începerea procesului s-a amânat pentru la anul. Adevărul juridic întârzie să se suprapună peste cel istoric și să-i acopere golurile.

Trecutul poate fi ghicit, dar cum să fie înțeles, dacă adevărul rămâne necunoscut?