The New York Times: Retorica lui Trump şi tăgada conservatorilor. Preşedintele nu poate fi absolvit de răspundere pentru incitarea urii care a dus la El Paso

Connor Betts, presupusul atacator din Dayton, avea vederi politice de stânga, credea în socialism, o susţinea pe Elizabeth Warren la preşedinţie şi se pronunţa regulat pe Twitter împotriva a diverse personaje de dreapta (între care, am descoperit, şi eu însumi). Acest lucru i-a determinat pe unii conservatori să ia foc, acuzând presa liberală că ignoră în mod convenabil ideologia progresistă a unui atentator, dezvoltând în schimb o adevărată obsesie pentru ideologia de extrema dreaptă a altuia – Patrick Crusius, care a postat un manifest anti-imigranţi cu scurt timp înainte de a omorî (cum afirmă poliţia) 22 de oameni într-un magazin Walmart din El Paso.

• Articol publicat în The New York Times de Bret L. Stephens (laureat Pulitzer în 2013 ca editorialist la The Wall Street Journal; fost redactor şef al The Jerusalem Post)

Îmi pare rău, dar comparaţie nu ţine. E idioată.

Victimele din Dayton nu corespund niciunui profil politic ori etnic: au fost şi albi şi negri, şi bărbaţi şi femei, un imigrant din Eritreea şi însăşi sora lui Betts. Victimele lui Crusius, în proporţie covârşitoare latino-americani, corespund: ele făceau obiectul furiei sale politice explicit declarate.

Ce s-a întâmplat în Ohio a fost o împuşcare în masă după tiparul masacrului din Las Vegas: victime aleatorii, motive necunoscute. Ce s-a întâmplat în Texas a fost un act de terorism rasist după tiparul de la Oslo, Charleston, Pittsburgh, Christchurch şi Poway.

Primul atac implică vag acea „forţă psihică întunecată” despre care vorbea Marianne Williamson la dezbaterile democrate de săptămâna trecută. Cel din urmă implică direct dreapta xenofobă denunţătoare de imigranţi, condusă de Donald Trump.

Acest lucru trebuie să fie afirmat nu pentru că n-ar fi evident, ci pentru că mult prea mulţi conservatori au încercat să nege evidenţa. Nu e vorba de ideologie, spun ei: e o chestiune de sănătate mintală. Dar acesta e fix acel gen de raţionament evaziv pe care mulţi dintre aceiaşi conservatori îl luau în râs în 2016, atunci când starea mentală şi orientarea sexuală a atacatorului de la clubul de noapte din Orlando, Omar Mateen, fusese pusă în discuţie de către unele voci din presă pentru a susţine că atacul lui nu fusese un autentic act terorist islamist.

Pe de altă parte, unii conservatori au mai invocat declinul societăţii civile, efectele dez-instituţionalizării bolnavilor psihici, insuficienţa rugăciunilor şi larga răspândire a jocurilor video violente – pe scurt, un colaps al „culturii” – drept explicaţii pentru împuşcările în masă. La nivelul dreptei, acesta e echivalentul ideii stângii cum că sărăcia şi schimbarea climei ar fi sursa terorismului: cauze atât de generale încât pot explica totul – şi, prin urmare, nimic. De ce n-am da vina şi pe Friedrich Nietzsche şi moartea lui Dumnezeu?

Să revenim cu picioarele pe pământ: tentativa dreptei de a minimaliza contextul ideologic specific al masacrului din El Paso este un efort vizibil egoist de a-l absolvi pe preşedinte de responsabilitatea morală pentru retorica lui demagogică. Nici asta n-ar trebui să ţină. Preşedintele se face vinovat, într-un sens larg, de o formă de incitare.

Nu, Trump nu a incitat anume pe cineva la violenţă, cum procedau odinioară personaje precum Yasser Arafat. („Spre Ierusalim mărşăluim, martiri cu milioanele!”) El nu va oferi recompense financiare, aşa cum mai fac încă liderii palestinieni, familiilor teroriştilor. Condamnarea lui de luni, după script, a supremaţiei albe a fost totuşi o condamnare.

Însă incitarea ia numeroase forme. În iunie 2018, Trump scria pe Twitter următoarele: „Democraţii sunt problema. Lor nu le pasă de criminalitate şi vor imigranţi ilegali, indiferent cât de răi ar fi ei, pentru a ne inunda şi infesta Ţara, ca MS-13 [bandă de infractori latino-americani – n.trad.]. Ei nu pot câştiga cu politicile lor groaznice, aşa că îi văd pe ei drept potenţiali alegători!”

Mesajul (remarcat şi de colegul meu Frank Bruni într-un editorial recent) este semnificativ tocmai pentru că este aproape uitat. Nu intră nici măcar în topul primelor 10 declaraţii scandaloase ale lui Trump. Şi totuşi, în el găsim tot: Le impută o rea credinţă adversarilor săi politici. Teoria conspiraţiei despre „potenţialii alegători”. Subtila contopire a imigranţilor ilegali cu membrii bandelor violente.

Şi termenul „infestare”. La începutul anilor ’90 propagandiştii Hutu din Rwanda se refereau la Tutsi cu termenul „gândaci”. Cuvântul a servit drept preambul al genocidului din 1994, în care au murit peste jumătate de milion de oameni. În America zilelor noastre, diseminarea acestei idei, de la amvonul de intimidare al preşedinţiei, cum că noi nu suntem doar presaţi ori puşi în dificultate de imigranţii ilegali, ci invadaţi şi infestaţi, a predicat masacrul din El Paso.

Merită remarcat că masacrul din Walmart este, din câte ştiu eu, primul atentat terorist de amploare împotriva latino-americanilor din istoria cunoscută a SUA. Ţinând cont de tendinţa actuală, nu va fi nici ultimul şi nici cel mai grav. Termenul de „infestare” sugerează inevitabil „soluţia” exterminării. Cât despre clişeul cum că oamenii sănătoşi la cap ar trebui să-l ia pe Trump în serios, dar nu literalmente, se pare că informaţia aceasta n-a mai ajuns şi la Patrick Crusius.

Principala sarcină a democraţilor în următoarele 15 luni nu va fi să-i convingă pe americani că mai au nevoie de încă o reinventare a asistenţei de sănătate sau că economia e varză ori că sistemul e măsluit sau că răspunsul corect la demagogia lui Trump despre imigraţie este o graniţă deschisă. Este cea de a-i convinge că preşedintele face de ruşine funcţia pe care o deţine, reprezintă o insultă la adresa demnităţii noastre, o ameninţare la adresa Uniunii noastre şi un pericol pentru siguranţa noastră.

Traducere: Andrei Suba (Rador)