Revanșa postumă a lui Eduard Limonov asupra lui Vladimir Putin la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Decizia CEDO de a condamna Federația Rusă pentru încălcarea dreptului la asociere în legătură cu scoaterea în afara legii a Partidului Național Bolșevic (PNB) l-ar fi încântat fără îndoială pe co-fondatorul partidului, Eduard Limonov, decedat la Moscova la vârsta de 77 de ani pe 17 martie 2020.

Limonov a înființat PNB în 1993 împreună cu un anume Alexander Dughin, la care mă voi referi ceva mai încolo. Deși nu a fost niciodată un partid major, PNB a reprezentat o tentativă de fuziune a trecutului sovietic cu naționalismul rusesc, într-o perioadă de pronunțată criză a Rusiei în ultimul deceniu al secolului XX, iar Limonov a fost una dintre figurile charismatice care au făcut să se vorbească de acest curent, mai ales pe plan internațional.

Născut pe 22 februarie 1943 la Dzerjinsk în partea central vestică a Rusiei, Eduard Veniaminovici Savenko era fiul unui ofițer de rang inferior al NKVD, ceea ce însă nu l-a făcut un favorizat și nici un entuziast al regimului sovietic, dimpotrivă.

În anii adolescenței, la Harkov, în estul Ucrainei Sovietice, unde se mutase familia Savenko, tânărul Eduard își manifestă primele tendințe rebele și este arestat de mai multe ori pentru delicte minore, dar scapă de închisoare datorită tatălui său, un om respectat în oraș.

Odată ajuns adult, tânărul Eduard și-a găsit vocația: scrisul. Încurajat de prieteni, începe să publice poeme, influențat de dizidenți ca Ana Ahmatova și Iosef Brodsky (care va deveni marele său rival) și, în mod inevitabil, intră în conflict cu regimul sovietic, care îl “invită” să emigreze (sau mai bine zis îl expulzează) în 1974. Adică exact anul în care a fost expulzat marele scriitor anti-comunist și supraviețuitor al Gulagului, Alexandr Soljenițîn.

Ca și deja faimosul său contemporan, Eduard (care și-a luat pseudonimul Limonov) se stabilește în Statele Unite. Spre deosebire de Soljenițîn Limonov nu avea să devină niciodată un mare scriitor rus în exil. La New York el este un marginal, unde reușește să publice un roman cu tentă auto-biografică, Sunt eu, Edi, plin de obscenități și pornografie.

În 1980 se mută în Franța unde începe să-și definească sinteza roșie-brună (comunist-fascistă) care avea să-l ducă în 1993 la fondarea PNB. Colaborează cu oficiosul Partidului Comunist Francez, L’Humanite, cu publicația de extremă dreaptă Le Choc du mois (Șocul lunii) și mai ales L’Idiot International (Idiotul Internațional), o revistă renumită pentru amalgamul extremismelor și provocarea permanentă.

Critic vehement al ultimului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, el revine pentru scurt timp în URSS, pe care o părăsește la scurt timp, după care șochează Occidentul cu sprijinul acordat sârbilor bosniaci și liderului acestora Radovan Karadzic, în plină acțiune de masacrare a musulmanilor bosniaci.

Un Gică Contra al politicii rusești

Urmează revenirea în Rusia și alianța politică cu Dughin, cu care devine inamic după scindarea PNB, când între partizanii celor doi lideri au loc chiar ciocniri violente.

Dughin devine un sprijinitor al lui Putin după alegerea sa ca președinte în 2000 și face figură de ideolog al unui nou imperiu euro-asiatic al Rusiei, în fapt o refacere a URSS sau a Imperiului Țarist, în timp ce Limonov ia tot mai insistent calea extremismului și a opoziției.

În 2001 este condamnat la patru ani închisoare pentru trafic de arme într-o tentativă de lovitură de stat în Kazahstan, dar ispășește numai doi ani, ajutat de presiunile internaționale ale prietenilor pe care și-i făcuse în timpul exilului său în Occident.

După interzicerea definitivă a PNB în 2007, Limonov face un viraj politic surprinzător și se apropie de opozanții liberali ai lui Putin, văzând în Gari Kasparov un posibil contra-candidat al opoziției la președinție. Dar după arestarea sa și detenția timp de patru zile în 2011, Kasparov s-a retras din viața politică, iar Limonov s-a declarat dezamăgit.

El a continuat lupta politică de unul singur, încercând să candideze la președinție în 2012, dar a fost descalificat prin obișnuitele pretexte judiciare pe care Kremlinul le găsește atunci când e vorba de opozanți incomozi.

Până la sfârșitul vieții, Limonov a rămas opozantul prin excelență, deși a sprijinit anexarea Crimeii de către Rusia în 2014, ca și formarea unor republici separatiste în estul Ucrainei la Donețk și Lugansk.

Un adept al neo-imperialismului rusesc propovăduit de fostul său partener politic Dughin și aplicat în practică sub o formă mai mult sau mai puțin mascată de Putin, Limonov, un fel de Gică Contra prin excelență, nu s-a încurcat niciodată cu considerente tactice, politicianiste, care să stea în calea utopiei sale revoluționare comunist-fasciste. Iar regimul Putin este unul anti-revoluționar prin excelență și oricine îi stă în cale suportă consecințele.

Este de aceea ironic că la un an și jumătate după moartea sa, CEDO, o instituție tipică Occidentului în care a trăit atâția ani Limonov, dar pe care îl disprețuia, a condamnat Rusia lui Putin pentru scoaterea în afara legii a PNB, el însuși un simbol al anti-democratismului ca sinteză între fascism și comunism.

De unde este acum, Limonov ricanează probabil după această victorie morală, fără prea mari implicații pentru un stat care merge înainte ca un buldozer și strivește orice opoziție, fie și una care, ca în cazul defunctului provocator fascist/comunist, împărtășește obiectivele strategice ale liderului de la Kremlin.