Revoluţia tuk-tuk. Cum înfruntă protestatarii din Irak violenţa statului

O flotă de taxiuri pe trei roţi formează coloana vertebrală a protestelor antiguvernamentale de la Bagdad. Ele aduc provizii pe linia frontului şi se întorc cu răniţii. E un joc periculos, dar unul pe care sunt hotărâţi să-l câştige, scrie Der Spiegel, citată de Rador.

Ameninţările cu moartea îi parveneau de obicei prin telefon, dar duşmanii lui Abu Tiba nu l-au mai putut contacta. Îşi pierduse telefonul cu câtva zile înainte, când s-a deschis focul asupra lui în timp ce încerca să tragă afară din zona de conflict un bărbat grav rănit. Aşa că a primit o ameninţare de modă veche, un bilet strecurat pe sub uşă care-i transmitea că-l vor ucide dacă nu se potoleşte.

Abu Tiba, un bărbat impozant dar predispus la melancolie, se mulţumeşte să-şi înalţe umerii tatuaţi: „Lasă-i să vină să încerce”. Tată cu trei copii la 34 de ani, el face parte din probabil cel mai neobişnuit grup implicat în protestele de masă care au zguduit Bagdadul şi alte mari oraşe irakiene în ultima lună şi jumătate. E şofer de tuk-tuk, unul dintre miile din cartierele sărace ale Bagdadului, transportând oameni prin capitala irakiană în vehiculul său motorizat pe trei roţi.

Sau cel puţin cu asta se ocupau până în octombrie, atunci când sute de mii de oameni au început să iasă în stradă, mai întâi la Bagdad, apoi în zeci de oraşe. Furioşi pe lăcomia neruşinată a conducătorilor lor, ei protestează împotriva faptului că sunt nevoiţi să trăiască într-un stat corupt, în care guvernul câştigă miliarde de dolari din exportul de petrol în vreme ce masele trăiesc în sărăcie.

Lipsită de lideri, mişcarea a dezvoltat totuşi un nivel de coeziune care altcândva era de neconceput. Tinerii protestează alături de tinere, studenţii alături de şomeri, funcţionarii publici alături de soldaţi în haine civile şi mame, săracii alături de lideri tribali în veşminte dichisite, asistente medicale neînfricate alături de tinere purtând măşti de gaze şi căşti de protecţie galbene peste vălul complet.

Şi, în mijlocul tuturor, şoferii de tuk-tuk. Formează roiuri întregi în pieţele, parcurile şi pe podurile ocupate de protestatari. Ei aduc răniţii din prima linie la spitalele improvizate în spatele frontului, iar apoi se întorc cu apă şi blocuri de beton pentru baricade.

Acolo unde stau cei neînfricaţi

Micuţe, cu acceleraţie rapidă şi extrem de manevrabile, tuk-tuk-urile pot fi văzute uneori gonind pe străzi şi câte patru într-un rând. Alteori virează pe alei înguste, în şir indian, evacuând cât ai clipi o piaţă imediat ce temutele forţe de securitate încep să tragă cu muniţie de război în mulţime.

Acum aproape două săptămâni Comitetul pentru Drepturile Omului al parlamentului irakian a declarat că de la începutul protestelor, în octombrie, au fost ucişi 319 oameni, însă cifre oficiale nu există. Medicii spun că ministerul sănătăţii le-a interzis spitalelor de stat să ofere informaţii. Dar, aproape în fiecare zi, sunt protestatari care îşi pierd viaţa la Bagdad, Kerbala, Basra sau Nasiriyah.

Însă oamenii tot nu se dau bătuţi. În fiecare după-amiază la Bagdad, zeci de mii de oameni se strâng în Piaţa Tahrir, situată în inima oraşului, iar întregul district din jurul pieţei s-a transformat într-un oraş de corturi al insurgenţilor. Cei mai temerari protestatari stau în faţă, la baricadele de beton, în ciuda potopului neîntrerupt de cartuşe cu gaz lacrimogen.

Seara mulţimile încep să cânte: „Mor zece, mor o sută, noi mergem înainte pentru patrie!” Un bătrân stătea de mai multe ore urcat pe o cutie, la nici 70 de metri de forţele de securitate, fluturând un steag irakian gigantic.
„Nu”, spune el într-un moment de linişte. „Mi-a fost frică toată viaţa, dar nu-ţi poţi trăi viaţa aşa.” Zice că acum nu-i mai este frică. „Să-i dea drumul, să tragă.”

Indiferent cine a fost premier în ultimul deceniu şi jumătate, nu s-a făcut nimic pentru a opri dezintegrarea graduală a statului. Fiecare semnătură din labirintul birocratic trebuie cumpărată, spitalele nu au medicamente, absolvenţii de facultate nu au unde să muncească, iar invalizii sunt lăsaţi în voia sorţii. Familiile celor încarceraţi de ani de zile fără proces trebuie să plătească toate medicamentele şi hainele acelor rude.

„Asta nu e închisoare, e plan de afaceri”, se plânge mama unuia dintre dispăruţi. Proteste izbucniseră la Basra încă din vara lui 2018, deoarece apa de la robinete era atât de poluată încât mii de oameni au ajuns la spital.

„Cavalerii Revoluţiei”

„Ce ne-au dat liderii noştri politici?”, întreabă un medic tânăr, care nu-şi dă numele de teamă. Şi-şi răspunde singur imediat: „Religiozitate tulbure şi ură îndreptată spre toţi aceia care nu sunt musulmani şiiţi. Ei se poartă de parcă ar fi aleşii Domnului pentru a ne secătui de sânge. Ne-am săturat! Şi nici nu mai vrem să fim trataţi ca o colonie de către Iran! Vrem o ţară unită pentru toţi irakienii, indiferent dacă sunt sunniţi, şiiţi sau creştini.”

Încă de la răsturnarea fostului dictator Saddam Hussein, un sunnit, ţara s-a aflat sub controlul majorităţii şiite şi a fost dominat atât politic cât şi militar de republica şiită vecină, Iranul.

Dintr-un anumit punct de vedere, tuk-tuk-urile – care provin din India şi şi-au făcut prima dată apariţia pe străzile irakiene acum patru sau cinci ani – simbolizează declinul lent al Irakului spre statutul de ţară în curs de dezvoltare, un loc în care numai bogaţii îşi permit vehicule cu aer condiţionat, în vreme ce plebea se deplasează cu tuk-tuk-urile. Iar acum, aceste taxiuri ale săracilor s-au transformat în „cavaleri ai revoluţiei” – după cum proclamă şi un graffiti din Piaţa Tahrir, însoţit de imaginea unui tuk-tuk înaripat. Chiar şi ziarul scos de cei care au ocupat piaţa de numeşte „Tuk Tuk”.

În decurs de numai câteva săptămâni şi într-o zonă de câţiva kilometri pătraţi, protestatarii au fost capabili să creeze un lucru pe care guvernul irakian nu a reuşit să-l facă pentru ţară în ani: o comunitate extrem de bine organizată, cu tot soiul de comitete care se ocupă de diverse nevoi, cum ar fi curent electric, apă potabilă, alimente, toalete. Există oameni de ordine care delimitează cu frânghii traseele pentru evacuarea răniţilor, în vreme ce într-un bloc abandonat – din care au fost alungaţi la sfârşitul lui octombrie lunetiştii guvernamentali – s-au improvizat camere de dormit, o bibliotecă şi o moschee.

Dacă tuk-tuk-urile sunt unităţile motorizate ale Revoluţiei Irakiene din Octombrie – cum le place activiştilor s-o numească -, atunci Abu Tiba este vârful lor de lance. Tot vehiculul său, cu excepţia banchetei pentru pasageri, e acoperit cu plăci de metal luate de la un negustor de fier vechi. În locul parbrizului spulberat de gloanţe şi-a improvizat o protecţie din plasă metalică şi partea din spate a unui frigider. E perfect pentru respingerea cartuşelor cu gaz lacrimogen.

El se află în centrul acţiunii noapte de noapte, hurducăind prin întunericul zgomotos spre prima linie, care poate fi observată de departe numai datorită jocului verde al indicatoarelor cu laser ale protestatarilor.

„Mi-a ajuns”

Tiba nu este prea surprins că ajuns ţinta ameninţărilor cu moartea. A fost ani de zile luptător într-un conglomerat de miliţii controlat de Iran. Cunoscut drept „Unităţile Populare de Mobilizare”, el s-a înfiinţat în 2014 ca răspuns la panica generală provocată de expansiunea ISIS. Însă statutul lui era problematic de la bun început. Statul irakian le plătea solda şi le conferea legitimitate, dar miliţiile erau sub controlul Teheranului.

Şi tocmai membrii acestor miliţii mascate – şi fără însemne distinctive – au fost cei care au răspândit moartea şi teroarea în rândurile manifestanţilor, trăgând în mulţime. „Mie mi-a ajuns”, a spus Abu Tiba, afirmând că a decis la un moment dat să treacă în tabăra cealaltă.

Chiar şi după săptămâni de proteste, guvernul nu are nimic a le oferi manifestanţilor în afară de insulte şi violenţă. La scurt timp după apariţia mişcării, premierul Adil Abd al-Mahdi a dispus să fie blocat internetul în întreaga ţară.

Ulterior a pretins că forţele de securitate n-ar fi deschis vreodată focul asupra manifestanţilor, în ciuda existenţei a peste 100 de cadavre care probează contrariul. Într-un final guvernul a promis că nu va mai folosi „arme letale”. Dar de atunci forţele de securitate au început să utilizeze cartuşe de 40 de milimetri cu gaz lacrimogen, cu mult mai grele decât cele normale. Şi, în loc să le tragă în aer, ţintesc deliberat capetele sau piepturile protestatarilor.

Sunt în circulaţie filmări apocaliptice cu oameni muribunzi. Ele arată ce se întâmplă când un om e împuşcat în cap de aproape cu un astfel de cartuş din metal, cum i se revarsă de sub scalp gazul lacrimogen. Conform datelor pe care au reuşit să le adune câţiva medici de la spitalele din oraş, 31 de oameni au fost ucişi în mai puţin de două săptămâni cu astfel de cartuşe.

Încălcând linia

Statul va fi mereu în avantaj în ce priveşte forţa pe care o poate folosi împotriva manifestanţilor. Dar, fără ca ei s-o realizeze, conducătorii Irakului sunt pe cale să piardă o altă bătălie, cea privind semnificaţia simbolurilor. Pe stradă au ajuns să fie arestaţi oameni pentru simplul motiv că poartă un steag irakian.

Miturile religioase, poveştile despre suferinţele îndurate de imamii şiiţi care luptau contra tiraniei acum 1.400 de ani, sunt adoptate de către protestatari şi reinterpretate ca fiind ale lor.

Până şi acuzaţia premierului Abd al-Mahdi cum că tinerii demonstranţi n-ar face altceva decât să transpună în stradă acţiunea unui popular joc video online, „PlayerUnknown’s Battlegrounds”, a fost folosită ca muniţie pentru ridiculizarea guvernului. Unii protestatari au început să se costumeze în personaje din joc, rătăcind la Bagdad prin norii de gaz lacrimogen în robe lungi, în calitate de autoproclamaţi „zombi” – traversând practic dintr-o lume fictivă în realitate.

Pentru că în această realitate există şi unii interesaţi să-şi apere puterea şi veniturile lor de miliarde, acum două săptămâni politicieni de seamă şi unul dintre cei mai influenţi clerici şiiţi s-au întâlnit cu cel care face şi desface guverne irakiene: Qassem Soleimani, şeful Forţei Quds iraniene şi stăpânul miliţiilor din Irak. El voia să se asigure că toată lumea încă i se mai supune – şi, mai precis, că protestele vor fi înăbuşite prin orice mijloace.

În cursul acelei întâlniri numai Haider al-Abadi, fostul premier răsturnat anul trecut de la putere, şi-a exprima făţiş opoziţia faţă de această abordare. Totuşi, principala întrebare care se va pune curând este dacă strategia de reprimare brutală chiar funcţionează. Sau dacă nu cumva va transforma protestele într-o mişcare de rezistenţă violentă.

Abu Tiba, temerarul şofer de tuk-tuk, nu crede că există prea multe şanse pentru o soluţie rezonabilă. Deşi, pentru el, cea mai presantă întrebare a momentului este alta: anume cum să achite factura de spitalizare a fetiţei sale de doi ani. „Nu mi-am plătit încă nici ultimele trei rate pentru tuk-tuk, 75.000 de dinari”, spune el (echivalentul a 570 de euro). Zâmbeşte scurt şi neajutorat – şi apoi pleacă din nou hurducăind spre baricade.

Sursa: Der Spiegel/ Rador/ Traducerea: Andrei Suba/ Sursa Foto: Der Spiegel