Rivalitatea China – Japonia: în timp ce Xi Jinping era primit cu mare pompă și ceremonie la Moscova, Fumio Kishida se afla la 800 de kilometri depărtare, la Kiev /  Contopirea unor rivalități geopolitice din Asia și Europa provoacă ecouri tulburătoare ale anilor ’30

Faptul că președintele Chinei și premierul Japoniei au făcut vizite simultane și concurente în capitala Rusiei, respectiv Ucrainei, evidențiază relevanța globală a războiului din Ucraina. Japonia și China sunt implicate într-o rivalitate acerbă în estul Asiei. Ambele sunt conștiente că înfruntarea lor va fi profund influențată de deznodământul conflictului din Europa, scrie The Financial Times, citată de Rador.

Săptămâna trecută, în timp ce Xi Jinping era primit cu mare pompă și ceremonie la Moscova, Fumio Kishida se afla la 800 de kilometri depărtare, la Kiev.

Acest meci de box discret dintre China și Japonia pe tema Ucrainei e parte a unei tendințe generale. Rivalitățile din regiunile euroatlantică și indo-pacifică se suprapun într-o măsură tot mai mare. Iar rezultatul e ceva ce aduce tot mai mult cu o singură luptă geopolitică.

Vizita lui Xi la Moscova a confirmat acel lucru numit de profesorul de la Harvard Graham Allison „cea mai influentă alianță nedeclarată din lume” – o axă ruso-chineză întinsă de-a lungul Eurasiei. Moscova și Beijing se apropie și de Iran, dar totodată susțin și „preocupările legitime și rezonabile” ale Coreei de Nord, conform declarației comune de săptămâna trecută.

Alianței ruso-chineze i se opune un grup de democrații strâns aliate cu SUA. O parte își au baza în NATO, în regiunea euroatlantică, o alta, din indo-pacific, în frunte cu Japonia, sunt legate de America prin alianțe bilaterale.

Administrația Biden încurajează strângerea legăturilor între aliații asiatici și europeni ai Americii. Anul trecut Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă au participat în premieră la o reuniune NATO la nivel înalt. O altă premieră la aceeași conferință a fost identificarea explicită de către NATO a Chinei drept o amenințare la adresa „intereselor, securității și valorilor” alianței. Aceleași patru țări din indo-pacific vor participa și la reuniunea NATO din iulie din Lituania.

Toate acestea au fost remarcate – cu neplăcere – și la Moscova și Beijing. Declarația ruso-chineză de săptămâna trecută exprima „îngrijorări serioase privind continua consolidare de către NATO a legăturilor de securitate militare cu țări din Asia-Pacific”. A condamnat totodată explicit AUKUS, noul pact de securitate dintre Australia, Regatul Unit și SUA.

Declarația atribuie vina pentru toate aceste inițiative „mentalității de război rece” a Americii. Însă înclinația lui Xi și Putin de a vedea SUA ca pe păpușarul din spatele a tot ce se întâmplă i-ar putea opri să vadă și modul în care propriile lor acțiuni au alarmat democrațiile din Europa și Asia.

Va urma curând o serie de vizite ale liderilor europeni la Beijing, în încercarea de a tatona și a afla care e poziția reală a Chinei în privința Ucrainei. Dar e improbabil ca Xi să le adreseze președinților Franței și Comisiei Europene altceva decât cuvinte politicoase.

Guvernul japonez consideră că asaltul lui Putin asupra Ucrainei e o dovadă că puterile autoritare au pornit deja în marș. El se teme că o victorie a Rusiei în Ucraina ar încuraja China să acționeze similar în propria-i regiune. După cum s-a exprimat Kishida cu ocazia unei vizite în Regatul Unit din mai 2022: „Ucraina ar putea fi mâine estul Asiei”.
Anul acesta Japonia a anunțat creșterea cheltuielilor militare cu 26,3%. Vizita lui Kishida în Ucraina constituie un gest dramatic pentru Tokyo: nu s-a mai întâmplat din 1945 ca un premier japonez să viziteze un teatru de război.

Afirmarea celor două blocuri globale rivale a declanșat inevitabil discuțiile despre un nou război rece. Există ecouri clare ale acelui conflict în noua confruntare dintre alianța ruso-chineză și o coaliție de democrații condusă de America – în vreme ce un mare număr de țări non-aliniate, etichetate de data aceasta „sudul global”, stau în expectativă pe margine.
Există însă o analogie istorică chiar mai sumbră, care mie mi se pare și mai convingătoare – și anume cu amplificarea tensiunilor internaționale în anii ’30 și ’40.

Atunci, ca și acum, două puteri autoritare – una în Europa, alta în Asia – erau profund nemulțumite de o ordine mondială pe care o considerau dominată pe nedrept de puterile anglo-americane. În anii ’30 țările nemulțumite erau Germania și Japonia. Ziarul Asahi rezuma foarte bine în 1941 viziunea oficială de la Tokyo atunci când se plângea că SUA și Regatul Unit impuneau un „sistem de dominație mondială bazat pe viziunile anglo-americane despre lume”. Versiuni contemporane ale acelei plângeri pot fi văzute acum cu regularitate la televiziunea de stat a Rusiei ori în publicația chineză Global Times.

În cartea sa „Fateful Choices” [„Opțiuni fatidice”], istoricul Ian Kershaw consemnează cum a reacționat Japonia imperială la izbucnirea războiului în Europa: „În urma uluitoarelor triumfuri militare ale lui Hitler în Europa de Vest a decis Japonia, căutând să exploateze slăbiciunea acelor țări, să se extindă în sud-estul Asiei”. Acea opțiune a împins rapid Japonia într-un război – dar nu numai cu Regatul Unit, Franța și Olanda, ci și cu SUA.

Dacă și Rusia lui Putin ar fi obținut un „uluitor triumf militar”, capturând Kievul în decurs de trei zile, Xi ar fi putut trage și el concluzii similare despre slăbiciunea puterii occidentale în Asia, hotărând că e momentul oportun pentru o schimbare radicală.

Dar pericolul unui derapaj într-un conflict global e departe de a se fi stins. Izbucnirea războiului în Europa, combinată cu accentuarea tensiunilor în estul Asiei – și conexiunile tot mai numeroase dintre cele două teatre -, încă mai produce ecouri clare ale anilor ’30. Toate părțile implicate au răspunderea să se asigure că, de data aceasta, rivalitățile interconectate din Europa și Asia nu vor mai culmina într-o tragedie globală.

Sursa: The Financial Times/ Rador/ Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba