Rolul psihicului în transplantul de organe: Pacientul are un organ nou. Dar apar alte temeri: Oare îmi va accepta corpul noul organ sau îl va respinge? Fără terapie se poate ajunge la depresie

În politica germană are loc o dezbatere cu privire la reglementarea donării de organe. Dincolo de chestiunile de natură etică de partea donatorului, un transplant poate fi greu de acceptat și de către primitor, scrie postul de radio Deutsche Welle.

În principiu, fiecare donator trebuie să fie înregistrat oficial, începând cu vârsta de 16 ani. Așa vede lucrurile un grup parlamentar format din mai multe partide germane. Acesta a prezentat un proiect de lege care ar presupune ca fiecare cetățean să devină automat donator, dacă nu contestă în scris acest lucru: pe scurt, soluția pe bază de contestație.

Un alt grup parlamentar refuză acest proiect de lege. În schimb, dorește menținerea legislației actuale, prin care fiecare cetățean se poate înregistra voluntar pe listele de donatori, existând însă registrul donatorilor pe o platformă online la nivel național. De ani de zile, Germania are o problemă cu numărul prea mic de donatori. În momentul de față, cam 9.400 de pacienți așteaptă să li se doneze organe. Dar anul trecut, de pildă, numai 955 de oameni au consimțit să-și doneze organele după deces.

Dificultăți de natură psihologică

Psihicul joacă un rol important în această decizie. Pentru că, și dacă se ajunge la un transplant reușit de inimă, rinichi sau plămâni, rămân multe întrebări fără răspuns: cui i-a aparținut acea inimă care ține acum în viață noul pacient? E posibil ca primitorul să ”moștenească” trăsături de caracter ale donatorului sau chiar să dobândească anumite amintiri ale acelei persoane?

Mulți pacienți își pun aceste întrebări, confirmă Katharina Tiggers-Limmer, șefa Departamentului de Psihologie Medicală din cadrul Centrului de Cardiologie și Diabet din Bad Oeyenhausen. Pacienții primitori sunt conștienți că noua lor inimă a aparținut unei persoane decedate. ”Noul capitol al vieții mele se sprijină pe moarte”, explică psiholoaga, reiterând gândurile pacienților cu transplant. ”Însemnătatea psihosomatică în cazul inimii este diferită față de transplantul altor organe, aducând după sine o greutate emoțională semnificativă”, spune Tiggers-Limmer.

Numărul transplanturilor de organe în Germania în perioada 2012 – 2017:

Teamă permanentă

”Sper ca inima să fie disponibilă în timp util. Oare mai trăiesc până la transplant? Sper să iasă totul bine, fără complicații.” Timpul lung de așteptare, uneori de luni întregi, îi destabilizează emoțional enorm pe pacienți. Gândurile și temerile tuturor pacienților sunt asemănătoare, spune Tiggers-Limmer. ”Sunt plecat de acasă săptămâni întregi. Trebuie să merg mai departe. Oare cum se vor descurca copiii fără mine?” Aceste gânduri și întrebări domină viața celor de pe listele de așteptare. Iar nesiguranța este permanentă.

Psiholoaga explică faptul că stresul emoțional este cel mai puternic înainte de operație. Imediat după operație, teama continuă. Dar, ulterior, apar în prim-plan alte temeri. ”Le oferim pacienților posibilitatea de a intra într-o transă prin care să ureze ”Bun venit” noii inimi, astfel încât succesul să nu fie unul exclusiv somatic. Deseori, pacienții au nevoie să realizeze o legătură emoțională cu noua inimă”.

Pacientul are un organ nou. Funcționează, medicii sunt mulțumiți. Dar apar alte temeri: ”Oare îmi va accepta corpul noul organ sau îl va respinge? Pentru fiecare pacient care a primit un nou organ, e nevoie de terapie individuală. Pentru că se poate ajunge la depresie. Și nu este valabil numai în cazurile de transplant de inimă. În Germania au fost realizate anul trecut 316 transplanturi de inimă”.

Operație reușită, pacient depresiv

O operație reușită nu înseamnă automat că pacientului îi merge bine din punct de vedere psihic. ”Pacienții sunt bolnavi cronic, în ciuda transplantului reușit, și trebuie să facă tot posibilul ca, în urma operației, corpul să nu respingă organul”, explică Martina de Zwaan. Este directoarea Clinicii pentru Psihosomatică și Psihoterapie din cadrul Universității de Medicină din Hanovra. Situația este aceeași în cazul transplanturilor de inimă, ca în al celor de plămâni sau rinichi. Depresia are o influență majoră asupra evoluției pacientului.

În urma transplantului se schimbă câte ceva și din punct de vedere biologic, explică Zwaan. ”Studiile arată că, dacă pacientul suferă de depresie, iar aceasta nu este tratată, crește riscul respingerii organului de către corp”. În plus, după transplant, pacientul nu este sănătos, adaugă Zwaan. ”Este în continuare bolnav cronic, trebuie să ia în mod regulat și cu mare disciplină diferite medicamente”. În cea mai mare parte imunosupresive, care să prevină respingerea organului de către corp.

O legătură pe viață

Cel mai des se realizează transplanturi de rinichi: în Germania, în 2017, au fost făcute 1.360 de astfel de operații. Până la transplant, pacienții sunt supuși dializei. Uneori, în cazuri extreme, pacienții așteaptă și zece ani un organ pentru transplant. După rinichi, cel mai des se fac transplanturi de ficat, inimă și plămâni. O treime din rinichii transplantați vine de la donatori în viață. Aici, timpul de așteptare nu este atât de mare. Unii primesc rinichi chiar înainte de a intra la dializă.

Dar există neplăceri și pentru donatori. ”Lipsa unui rinichi are urmări naturale asupra corpului. Donatorilor trebuie să li se facă analize complexe”, explică Zwaan. Sigur că nu dorim să creăm probleme donatorilor sănătoși și să menținem reacțiile adverse în limite cât mai reduse.

”Nu am lua niciodată organe de la un tânăr sănătos de 25 de ani cu un serviciu care presupune multă muncă fizică sau de la o femeie de 25 de ani care planifică să aibă copii. Cu un singur rinichi, crește riscul complicațiilor la naștere”, adaugă Zwaan.

Donatorul trebuie să fie 100% sănătos fizic. Se iau în considerare numai donatori care cunosc bine pacientul. Trebuie să existe o legătură emoțională puternică între cei doi. ”Cei mai mulți donatori la noi sunt fie părinți, fie parteneri de viață”, spune Zwaan. Dar și aici se poate ajunge la probleme, deseori de natură psihică. ”Doi parteneri se despart, iar unul poartă rinichiul celuilalt. Sau un părinte donează rinichiul copilului, iar corpul acestuia îl respinge”. Dacă primitorul nu se simte bine, nu-i va merge bine nici donatorului. Dar cei mai mulți donatori ar face-o din nou. Un studiu realizat pe 400 de donatori arată că 90 la sută dintre ei ar dona din nou.

La revedere de la a doua ”familie”

De obicei, după un transplant, există o fază care seamănă cu o ”lună de miere”, mai ales când pacientul primește un rinichi. După ani de zile în care li s-a făcut dializă de trei ori pe săptămână, pacienții sunt deodată liberi. Dar, în tot acest timp, s-au format legături emoționale. Pacienții ajung să cunoască bine medicul și pe ceilalți suferinzi. ”După ani de zile, se formează un fel de familie”.

Cel căruia i s-a făcut transplantul nu mai are nevoie de dializă, dacă totul funcționează bine. Viața care s-a conturat în perioada de dinainte dispare dintr-o dată. Zwaan a constatat că la anumiți pacienți apare un gol emoțional. Unii continuă să vină în vizită. Pentru că e necesară o recalibrare totală a stilului de viață. Zwaan consideră că ar fi necesară o terapie psiho-socială atât pentru donatori, cât și pentru primitori, înainte și după transplant.

Sursa Foto: Pixabay.com