România și protestele de azi. Cum a evoluat democrația falsificată

Lumea întreagă stă, în aceste zile, sub zodia protestului. Din Statele Unite pânâ în Japonia, în Marea Britanie, Franța sau Germania, oamenii ies pe străzi pentru a-și exprima furia față de uciderea afro-americanului George Floyd, pentru a condamna rasismul, inechitățile sociale, solidaritatea față de mișcarea Black Lives Matter etc.

Nu doar în Statele Unite, ci și în Europa, la Berlin, Bonn, Paris sau Londra, oamenii atacă simbolurile epocii coloniale, statui reprezentând diverși negustori, regi sau politicieni asociați cu exploatarea sălbatică, pentru a marca apăsat dorința de a o rupe cu un trecut considerat rușinos, vinovat de atrocități și crime, de pe urma cărora lumea occidentală, totuși, a prosperat. Numai că totul se răzbună în istorie, oricât de târziu.

Anarhiști, radicali de stânga, tineri, marii perdanți bulversați de epidemia de coronavirus, oameni de bună credință sau agitatori plătiți, cu toții compun în aceste zile peisajul pestriț, dar atât de viu în orice democrație: prostestul viguros, spiritul de revoltă care transformă, în cele din urmă, orice societate liberă.

Acolo unde manifestațiile degenerează, unde au joc distrugeri, jafuri și confruntări violente, forțele de ordine intervin. Au datoria să o facă, este însăși menirea lor. Însă manifestațiile pașnice sunt tratate de regulă cu respectul cuvenit în orice țară democratică în care oamenii ies pe străzi pentru a-și exprima o stare de nemulțumire, frustrare sau de revoltă. Oficiali de la Washington, primari ai marilor orașe din US, armata americană, șefi de stat și de guverne din UE s-au solidarizat cu spritul protestelor din aceste zile care a contaminat lumea occidentală.

Statele Unite se confruntă cu cea mai delicată perioadă din istoria ei recentă. Este pus în discuție cel mai valoros bun de export al acestei țări: modelul democrației imperfecte, dar puternice, vibrante, capabilă în cele din urmă să echilibreze derapajele inerente în raportul dintre cetățeni și stat. America, marea Americă, arată azi mai slăbită decât oricând.

Instituția protestului reprezintă, în cele din urmă, un bun indicator al stării democrației dintr-o țară. Când protestele pașnice, subliniez, protestele pașnice nu manifestările anarhiste, sunt reprimate în forță, democrația din țara respectivă se află în grav pericol. Se aprind toate becurile roșii, sună toate sirenele și alarmele care anunță riscul căderii în autoritarism sau chiar mai rău, dictatură.

Când vocea poporului este sugrumată brutal, democrația se stinge încet sub lovituri de ciomag. Așa s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani în România, în timpul mineriadei din 13 – 15 iunie. Un protest pașnic întins pe mai multe luni, cunoscut sub numele de fenomenul Piața Universității, a fost înăbușit cu bâtele minerilor, chemați de Ion Iliescu să facă ordine în Capitală. Protestul pașnic era văzut ca un act de dezordine.

Ca orice cripto-comunist, Iliescu avea oroare de instituții democratice, mai ales de proteste. Ele reprezentau o amenințare pentru stabilitatea regimului nou instalat prin confiscarea Revoluției din 89. Ultimul protest reprimat în forță, după modelul mineriadei din anii 90, a fost manifestația pașincă pro-justiție din 10 august 2018.

Altă instituție care indică gradul de sănătate al unei democrații este, fără îndoială, justiția. Or, procesul mineriadei din 1990, soldate cu 4 morți și peste 1300 de răniți, se judecă și azi, de la început. Un proces care, după 30 de ani, se află tot în stadiul de judecată spune totul despre funcționarea justiției dintr-o țară.

Poate că dosarul cu violențele jandarmeriei, manevrată politic de regimul Dragnea împotriva manifestanților din 10 august, va avea o soartă mai bună și nu vor trece alți 30 de ani până când vom afla cine a comandat violențele de acum doi ani împotriva unui protest pașnic. Deocamdată, cazul se află tot în stadiul de anchetă, la DIICOT. Șefii jandarmeriei sunt tot la stadiul de urmăriți penal, încă nu avem niciun inculpat în dosar.

Vestea bună, totuși, este că instituția protestului s-a dezvoltat și a evoluat în România în ultimii 10 ani. Cam din 2012 încoace, de la protestele anti-Roșia Montană, spiritul civic a crescut odată cu noua generație. Oamenii au ieșit pe străzi pentru a salva mediul, pădurile, DNA-ul, au ieșit pentru justiție sau pentru diferite cauze locale. Apogeul mișcărilor de stradă genuine a fost atins în ianuarie 2017, împotriva celebrei odonanțe 13 care l-ar fi scăpat pe fostul lider PSD, Liviu Dragnea, de închisoare.

Altfel spus, democrația românească de azi arată radical diferit de democrația falsificată, mimată de la începutul anilor 90 sau chiar de la începutul anilor 2000, când starea generală din țară era de ”liniște”, nu de protest. O liniște obținută, însă, după cum am văzut, cu forța, prin manipulare sau amenințare, control mediatic și alte metode de sorginte securistă.

Un alt semn de însănătoșire democratică l-am văzut în urmă cu câteva zile, când falsul protest anti-COVID patronat de Viorel Cataramă n-a reușit să adune decât o mână de pensionari bine îmbrăcați în fața Guvernului, care și-au montat rapid măștile pe figură după ce au părăsit în pluton organizat Piața Victoriei.

Este cumva simbolic că la 30 de ani de la mineriadă, unul ca Viorel Cataramă, în cazul căruia CNSAS a stabilit anul trecut că a fost o sursă a fostei Securități, nu mai are audiență și capacitate de a bulversa societatea românească așa cum s-a întâmplat în urmă cu trei decenii. Vremea lor, generația celor care aplaudă sau protesteză la comandă, a trecut. Generația fără idealuri, obișnuită să lupte doar pentru propria supraviețuire, e pe ducă, deși a lăsat destui discipoli în urma ei.

Totuși, masa critică în societate nu mai este  formată din ei, foștii. Următoarele bătălii politice vor avea ca miză preluarea puterii de către generația protestului pur, autentic. Cei care cred cu adevărat în ceva n-au ajuns, încă, la decizie sau sunt foarte slab reprezentați la putere. Ruperea totală de trecut, în cazul României, se va face când politicienii ”true belivers”, de stânga sau de dreapta, care luptă pentru o cauză, alta decât cea personală, și pentru binele comun, vor câștiga voturi și vor influența decizia.

Contestatarii autentici n-au ajuns încă la putere. Câtă vreme joacă pe tușa politicii, sistemul se perpetuează, cu mici ajustări, dar modul de exercitare a puterii nu se schimbă. Până atunci, vom rămâne o semi-democrație, categoric mai evoluată decât acum 30 de ani, dar tot falsificată, în care protestul este văzut mai degrabă ca o amenințare la adresa perpetuării sistemului, nu ca un drept esențial, ca un semn de normalitate și, în cele din urmă, ca esența democrației.