Românii, ungurii, rușii și Transilvania. Cum este să fii prezentat ca risc la adresa securității naționale / O perspectivă din interiorul comunității maghiare

În România, periodic, se intensifică un mesaj, un discurs public care vizează etichetarea minorității maghiare ca fiind un factor de risc la adresa securității naționale. Când nu asistăm la un astfel de vârf, rolul de pericol al maghiarilor din România este menținut latent în mentalul majorității române.

Pe de alte parte, și unii maghiari (atât cei din Ungaria, cât și cei din România) trăiesc, câteodată, într-un trecut istoric pentru care caută veșnic răspunsuri și un panaceu, trezind fiori și neliniște vecinilor.

Românii și maghiarii și-au alimentat și își alimentează reciproc prejudecăți și frici unii față de ceilalți, conviețuind inevitabil de a lungul istoriei.

Percepții și frici construite în zeci, poate sute de ani, care ne otrăvesc viața cotidiană, la care unii nu ezită să apeleze pentru a obține sau menține puterea, respectiv atunci când urmăresc scopuri oculte.

La baza regimului ceaușist a stat național comunismul în care dușmanul pentru integritatea și suveranitatea statului socialist român erau maghiarii și rușii (URSS la momentul respectiv). Maghiarii erau parte a națiunilor conlocuitoare.

Am avut experiența de viață a național-comunismului, cum e să fii un pericol, chiar și în calitate de copil, doar pentru că erai maghiar, atunci când la finalul zilei, și cel mai bun prieten român îți reproșa, adresându-ți întrebarea: așa-i că vreți Transilvania? Când câștigai o competiție sportivă, individual sau cu echipa, deveneai subit bozgor pentru cei care nu știau să piardă.

Când la școală clasa de la secția maghiară juca cu cea română în campionatul intern de fotbal, totul se transforma într-un meci pe viață și pe moarte între România-Ungaria. Nici noi nu eram îngeri, utilizam și noi calificative, ca “büdös oláhok sau bocskorosok”. Și noi, maghiarii, aveam un sentiment de nedreptate privind Trianonul, în timp ce eram supuși unor politici de asimilare din partea regimului comunist (nu caut scuze, dar așa era atmosfera).

Recuzita verbală și simbolistică era variată de ambele părți. În rest, eram condamnați să trăim împreună, zilele erau frumoase, cum puteau să fie în comunism, conviețuiam, aveam bucurii și supărări comune, ne ajutam reciproc și rămâneam cu opiniile noastre diferite despre istorie. Generalizările nu sunt sănătoase, totuși, în foarte multe situații, acele experiențe frumoase din copilărie au reușit să stingă fricile dintre noi. Conviețuirea și respectul reciproc au creat prietenii pentru o viață și aceste câștiguri rămân.

Revoluția din 1989 ne-a adus multe speranțe, pentru câteva zile au dispărut temerile induse. Doar pentru câteva zile, după care unii au apelat la fricile construite de naționalism comunism. De la construirea de tranșee pentru că vin ungurii să ne ocupe, până la intervenția rusă.

Și a venit martie negru 1990, scenariul conflictului interetnic pus la cale de securiști, care aveau nevoie de un pericol pentru a reveni la butoane. Nici acum nu există o interpretare consensuală a evenimentelor din martie 1990 din Târgu Mureș.

Sub apăsarea moștenirii național comunismului, accentuată la maxim de evenimentele de la Revoluție și de conflictul interetnic regizat de la Târgu Mureș, a început un dialog interetnic timid, sub oblăduirea puterilor Occidentale, înțeleg aici SUA. Liderii celor două comunități s-au întâlnit inițial în străinătate, era mai greu, aproape imposibil în România. Oricine era dispus la dialog, risca să fie catalogat trădător. Pericolul maghiar se juca la alegeri ca factor de mobilizare a românilor, așa cum și românii îi “mobilizau” pe maghiari.

Lumea s-a schimbat, prejudecățile și fricile reciproce au rămas, în alt context, cu diferite intensități și interpretări. Orice demers privind drepturile și protecția minorităților naționale era însoțit expres sau tacit de pericolul maghiar. Chiar și unele reforme erau însoțite și ulterior împiedicate de pericolul maghiar.

Totuși, cei care și-au asumat dialogul interetnic constructiv, chiar și în acele condiții de risc, au recunoscut nevoia de a împinge România spre integrarea în Occident. Și în acest parcurs al României, dialogul interetnic, asigurarea drepturilor și protecția minorităților naționale au fost decisive.

Nimeni nu integra un stat în structurile Occidentale cu potențial de conflicte interetnice. Nimeni nu primea state în structurile euroatlantice dacă nu erau în stare de bună vecinătate. Perioada 1989-1996 a fost una dură în relația interetnică româno-maghiară, dar chiar și în aceste condiții, a fost și o perioadă a tatonărilor, a dialogului.

Aveam și avem un triunghi în relațiile româno-maghiare: București – maghiarii din Transilvania și Budapesta. O relație între: statul de cetățenie – minoritatea sa etnică – și statul de rudenie (în denumirea dreptului internațional public), sau “țara mamă”, cum o numim noi.

Toamna anului 1996 reprezintă un moment de cotitură în relația triunghiulară româno-maghiară:

• în 16 septembrie se semnează la Timișoara Tratatul de înțelegere, cooperare și buna vecinătate între România şi Republica Ungară, și
• intrarea la guvernare pentru prima oară a UDMR, după câștigarea alegerilor parlamentare de către CDR și cele prezidențiale de Emil Constantinescu.

Au fost două momente decisive în parcursul euroatlantic a celor două state, iar faptul că la 25 de ani de la aniversarea lor nu a existat nicio dezbatere sau vreun eveniment cu această temă, exprimă doar nivelul la care se află relația româno-maghiară.

După căderea blocului comunist, cel mai important proiect comun, după mine singurul, al României și Ungariei, via maghiarii din Transilvania a fost integrarea celor două state în structurile euroatlantice: NATO și UE.

A fost un proiect de țară în fiecare stat, a fost și un proiect de stabilizare a regiunii și a fost și un deziderat, o perspectivă dorită a minorității maghiare din România. De ce? Pentru maghiarii din Transilvania integrarea României în NATO și UE a reprezentat garanția existenței unui regim democratic în care se aplică principiile statului de drept și se asigură drepturile și protecția minorităților etnice și, desigur, creșterea nivelului de viață.

Dar maghiarii mai aveau un deziderat: nu doreau o nouă cortină între comunitate și “țara mamă”, doreau ca România să fie în același bloc Vestic cu Ungaria, astfel dispăreau granițele în sens simbolic și avea loc, tot simbolic, o reunificare cu “țara mamă”.

În realizarea acestui proiect comun, părțile au fost interdependente, condițiile de aderarea euroatlantică le-a obligat, presat să stea la aceeași masă, și nu doar să stea, ci și să găsească soluții, garanții reciproce, pe care ulterior a trebuit să le explice și să le facă acceptate în fiecare comunitate. Nu a fost un proces facil și nici perfect, dar a fost un succes.

Odată cu epuizarea acestui proiect comun, România și Ungaria, via maghiarii din Transilvania nu au mai reușit să genereze alte proiecte comune de anvergură care să fi menținut un dialog real și constructiv.

A început însă altceva: fiecare stat a demarat politici accentuate privind conaționalii din afara granițelor sale.

La cererea președintelui Traian Băsescu (2007), România a simplificat condițiile de acordare a cetățeniei române pentru etnicii români din afara granițelor României și a demarat o politică externă activă în relația cu românii din Moldova. În anii 2000, România s-a opus și a criticat vehement Ungaria pentru intenția sa de a acorda cetățenie maghiarilor din afara granițelor sale, ca după integrarea în UE să adopte același instrument în politica sa națională.

La revenirea la putere, Orbán Viktor nu a mai avut nicio piedică juridică din partea Bucureștiului (spre deosebire de Slovacia și Ucraina) de a acorda cetățenia ungară maghiarilor din România, Budapesta nu a făcut altceva decât să urmeze modelul românesc.

Ungaria a adoptat o strategie coerentă în 2011, cuprins într-un document votat de parlamentul de la Budapesta și intitulat „Politica națională maghiară – Cadrul strategic al politicii naționale”. Scopul strategiei este reunificarea și reconstrucția națiunii maghiare din Bazinul Carpatic.

Ungaria a oferit un proiect, o viziune pentru minoritatea maghiară din Transilvania, un proiect, o viziune pe care statul român nu a reușit să-l identifice și să-l ofere după integrarea în NATO și UE, nu doar comunității maghiare, ci nici majorității române.

Cele două state au rescris în practică standardele internaționale privind relația statului de rudenie cu minoritatea națională din afara granițelor.

Demararea politicii naționale a Ungariei coincide și cu începutul perioadei în care în România UDMR a intrat într-o lungă perioadă de opoziție, aproape 10 ani. Prezența la guvernare a formațiunii este una benefică relațiilor bilaterale și interetnice, dar faptul că UDMR se află în opoziție este rezultatul alegerilor și al negocierilor politice.

Eroarea statului român este că nu a făcut și nu face o distincție minimă între UDMR și comunitatea maghiară din România din perspectiva obligațiilor și responsabilităților pe care le are față de o minoritate etnică.

Nu este nicio problemă ca UDMR să fie în opoziție și să fie tratată ca atare, problema este că în această situație, statul român tratează întreaga comunitate de 1,2 milioane de maghiari ca fiind în opoziție. Or, statul român nu-și permite așa ceva, pentru că responsabilitatea primară pentru minoritatea națională de 1,2 milioane de oameni, pentru un dialog interetnic constructiv și pozitiv este a sa, a statului român.

Pentru statul român este un lux, o eroare fundamentală să trateze minoritatea națională maghiară ca fiind în opoziție. O minoritate națională nu poate să fie niciodată în opoziție cu statul în care membrii săi trăiesc și ai cărui cetățeni sunt.

Prin tratamentul aplicat comunității maghiare din România după integrarea în UE (și în special după 2011), statul român nu a făcut altceva decât să-i împingă pe aceștia în brațele Budapestei, tocmai în perioada în care Ungaria a venit cu nouă perspectivă, viziune pentru maghiarii din Bazinul Carpatic, alocând și resursele necesare strategiei în cauză.

Și la acest context se mai adaugă liniile diferite de politică externă din ultimii 12 ani ale celor două capitale, care au totuși o bază comună: apartenența la NATO și UE.

Politica de deschidere către Est a Budapestei a trezit rezerve și suspiciuni nu doar la București, ci și în alte capitale Occidentale. Ungaria a mizat pe dezvoltarea relației cu Moscova având în vedere strategia Germaniei sub Angela Merkel de a integra Rusia într-un parteneriat constructiv cu UE, ce ar fi generat o schimbare geostrategică, caz în care Orbán Viktor ar fi fost în poziția de beneficiar al relațiilor economice.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Rusia nu s-a dovedit a fi un partener onest, în loc de parteneriat a dezvoltat un război hibrid împotriva Vestului, context în care Ungaria a fost mai mult decât vulnerabilă.

Războiul din Ucraina a pus capăt, cel puțin pe termen scurt și mediu șansei unui parteneriat UE – Rusia și va conduce la reconfigurare geopolitică regională și globală, cu un rezultat încă necunoscut. Agresiunea militară a Rusiei în Ucraina a pus capăt perioadei post Război rece, deschizând o nouă etapă în relațiile internaționale.

Ungaria a fost prinsă în plină campanie electorală a alegerilor parlamentare de războiul din Ucraina, care a spulberat toate strategiile de campanie, avantajându-l pe Orbán Viktor, premier în funcție, într-un sistem și o competiție electorală calificate de analiști ca fiind inechitabile, dar și cu un FIDESZ extrem de profesionist și disciplinat.

Orbán Viktor câștigă alegerile a patra oară consecutiv cu o majoritate calificată de două treimi și cu sprijinul a 94% din cei 220 de mii de maghiari cu dublă cetățenie care și-au exprimat votul, din care 55 de mii de voturi au fost anulate. În România avem aproximativ 1.150.000 de maghiari (după estimările pre recensământ), din care 900 de mii cu drept de vot, aproximativ 550 de mii și cu cetățenie maghiară.

Deși liderii maghiarilor din România au fost fermi în a condamna agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, în public au reapărut temerile pericolului maghiar în contextul agresiunii militare a Rusiei, având în vedere relația dintre Budapesta și Moscova.

Minoritatea maghiară din România a devenit din nou risc la adresa securității naționale. Oricât de atent și-ar alege cuvintele comunicatorii, oricât de justificate ar fi criticile față de regimul din Ungaria (de relația acesteia cu Rusia, de poziția ei față de războiul din Ucraina și de relația acesteia cu maghiarii din România) subiectul plonjează pe un teren fertil în mentalul majorității române, orice cercetare sociologică relevând faptul că românii percep Rusia și Ungaria ca pericole la adresa României. Pericolul maghiar este și în cultura organizațională a unor entități publice, care îl promovează ori de câte ori au interesul și posibilitatea.

Cui îi folosește această abordare? Cum putem risipi aceste aluzii, acuzații? Ipotetic, și subliniez o ipoteză imposibilă, o simplă analiză a cifrelor privind ponderea populației din Transilvania pe apartenență etnică ar fi suficientă pentru a închide discuția. În orice reconfigurare geopolitică, populația majoritară în Transilvania rămâne cea română.

Minoritatea maghiară din România este o comunitate care are nevoie de confortul siguranței, a securității. După 1989, cei mai mulți maghiari au părăsit România în perioade de instabilitate socială, când sentimentul de insecuritate, impredictibilitate era ridicat, cum a fost cazul mineriadelor.

În orice conflict, primii care pleacă sunt minoritarii etnici, gradul de insecuritate al acestora fiind mult mai ridicat, probabilitatea de a fi victime și țapi ispășitori ai oricărui conflict este accentuat.

Vedem în războiul din Ucraina cum regiunea Transcarpatia riscă să rămână fără minoritatea maghiară, care părăsește regiunea din cauza insecurității.

În fond, tratată ca risc de securitate și după 1989, minoritatea maghiară a fost prin comportamentul său unul dintre cei mai importanți factori de securitate a României în ultimii 32 de ani.

Îngrijorările privind situația dialogului bilateral dintre România și Ungaria, respectiv a relației interetnice dintre majoritatea română și minoritatea maghiară sunt justificate.

În relația bilaterală, cele două state sunt membre NATO și UE, pozițiile lor sunt diferite, Ungaria se află într-o aparentă izolare internațională din cauza deficitului de stat de drept și a poziției iliberale și suveraniste promovate de Orbán Viktor, pe când România a fost pe o cu totul altă traiectorie diplomatică și de statut, de apreciere internațională, iar odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, rolul și poziția Bucureștiului a câștigat o altă semnificație și greutate în regiune.

Cu greu credem că după mai bine de 12 ani de când relațiile bilaterale se desfășoară doar la nivelul miniștrilor de externe, în acest nou context geopolitic, România va fi de acord cu impulsionarea relațiilor bilaterale, tocmai când Ungaria lui Orbán Viktor este din ce în ce mai izolată pe plan internațional, aflându-se în dificultate în relația cu cei mai importanți actori externi.

Relația interetnică dintre majoritatea română și minoritatea maghiară suferă, există percepția unei distanțări între cele două comunități, spațiile de socializare, mai între tineri nu există sau nu sunt suficiente, podul dialogului interetnic nu mai este atât de prezent și efectiv ca în trecut. Aceste aspecte pot fi însă îmbunătățite dacă există voință, competență și pricepere, în primul rând la nivelul factorului politic.

„Politica națională maghiară – Cadrul strategic al politicii naționale” implementat de guvernele succesive ale lui Orbán Viktor deranjează România, care își vede minoritatea maghiară atașată de Budapesta. Cu un spațiu informațional de limbă maghiară controlat de Ungaria, România asistă la cum statul vecin formează mentalitatea și percepțiile minorității maghiare după interesele sale și cum politica sa de reunificare a națiunii maghiare afectează relația interetnică de pe teritoriul său.

UDMR apare în permanență ca o formațiune care s-a predat lui Orbán Viktor, ceea ce începe să nu deranjeze liderii Uniunii. Pentru maghiarii din România este important ca nu doar în fapt să-și păstreze autonomia asupra deciziei și reprezentării politice, ci și la nivel de percepție.

Pe termen scurt și mediu impulsionarea dialogului interetnic este la îndemâna statului român și a liderilor minorității maghiare. Un astfel de demers ar avea și rolul unui factor de echilibru între relația minorității maghiare cu statul de rudenie, ca parte a națiunii maghiare, în raport cu relația membrilor aceleiași minorități cu statul de cetățenie, România.

Acest dublu statut pe care îl au membrii minorității maghiare trebuie să ofere garanții reciproce de încredere și securitate, să fie într-un echilibru prin evitarea extremelor. În caz contrar putem să avem o dilemă de securitate. Ceea ce nu e cazul acum.

În acest context, este dificil de identificat un nou proiect comun care să relanseze parteneriatul pe relația București – Budapesta – via maghiarii din Transilvania, dar în lumina crizei militare din Ucraina, al unei reconfigurări a relațiilor internaționale interesul ar fi ca cele două state să fie parte a unei Europe puternice, stabile, prospere, și nu parte a unei regiuni cu statut de periferie.

Iar într-un astfel de demers, culpabilizarea și tratarea cetățenilor români aparținând minorității naționale maghiare ca posibil factor de risc la adresa securității naționale este contraproductivă și denotă doar incapacitatea unor entități publice de a construi și menține relații interetnice care să ofere garanții de securitate reciprocă.

Pe de altă parte, minoritatea maghiară din România, mai ales reprezentanții comunității, au obligația să mențină un echilibru în relația cu regimul lui Orbán Viktor, care nu izolează doar Ungaria, ci riscă să izoleze și maghiarii din România, or istoria a arătat că maghiarii au pierdut toate finalele geopolitice când au mers pe o astfel de cale.

Citește și cealalta perspectivă:

Ce înseamnă pentru România victoria lui Orban în Ungaria