Russian Nuclear Orthodoxy. Cum au ajuns Kremlinul și Biserica Ortodoxă Rusă să se potențeze reciproc / Sfântul Serafim, protector al rachetelor nucleare rusești?

În vremurile comuniste Bisericile ortodoxe au colaborat la nivelul întregii lor ierarhii instituționale cu serviciile secrete comuniste. De-secretizarea dosarelor din ultimele trei decenii a dezvăluit cât de uluitor de strânse erau legăturile dintre conducerea Bisericii și poliția secretă în Bulgaria, România, Ucraina, Georgia și Moldova, scrie The American Interest, citată de Rador.

La fel stăteau lucrurile, evident, și în Mama Rusie însăși, unde chiar Stalin a înființat Patriarhia Moscovei în 1943, după ce executase zeci de mii de clerici în cursul Marii Epurări din 1936-1938. Toate posturile-cheie din Patriarhia Moscovei primeau binecuvântarea Partidului Comunist și erau controlate de KGB, fapt care făcea din clerul ortodox rus niște colaboratori de primă clasă ai poliției secrete.

Deși în întreaga Europă de Est Bisericile ortodoxe nu au recunoscut vreodată că au colaborat la nivel instituțional, confesiunile individuale ale unor clerici de rang înalt după 1989 zugrăvesc, alături de dosarele declasificate, un tablou diferit. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – celebra poliție secretă a dictatorului Nicolae Ceaușescu – din România a dezvăluit că 89 de clerici ai Bisericii Ortodoxe Române, între care mai mulți arhiepiscopi, erau colaboratori formali activi. Dar asta era atunci.

Acum, în întreaga regiune, Bisericile ortodoxe sunt în ascensiune. Ele configurează viziuni societale și identități naționale, implicându-se în afacerile statului și în elaborarea politicilor guvernamentale. Cățărarea Bisericii pe noua scară a puterii are loc în niște democrații fragile și încă în curs de formare, în care corupția e adesea larg răspândită, capitalul social neîndestulător și încrederea în instituțiile publice plăpândă. În România, Bulgaria, Moldova, Ucraina și Georgia, de pildă, Bisericile ortodoxe naționale se clasează printre primele trei cele mai de încredere instituții din țara lor.

Un pilon al democrației liberale – și pentru cetățenii UE în special – este o separare clară a bisericii de stat. Dar ce se întâmplă când biserica devine statul – sau viceversa? Ascensiunea Bisericilor ortodoxe în calitate de actori politici impune prin urmare o serie de întrebări importante referitoare la dezvoltarea democratică a unor părți-cheie ale Europei aflate în tranziție.

Aici se relevă importanța cărții lui Dmitri Adamski, „Russian Nuclear Orthodoxy”. Folosind Rusia drept studiu de caz, Adamski sapă adânc în actuala stare de fapt a relațiilor complexe dintre biserică și stat. Cu aproximativ 120 de milioane de adepți ortodocși și o influență ce se extinde mult dincolo de granițele proprii, Rusia este o opțiune evidentă pentru un astfel de studiu.

Adamski alege însă să se concentreze pe sfera mai limitată a relației Bisericii cu – culmea! – industria armamentului nuclear și forțele nucleare din Rusia, fapt care ne poartă într-o călătorie neașteptată, năucitoare, dar extrem de edificatoare prin 30 de ani de relații post-sovietic armată-biserică. Expansiunea Bisericii Ortodoxe Ruse în zona forțelor nucleare ale Rusiei și integrarea ei cu ele i-au oferit celei dintâi un rol unic în formularea viziunilor referitoare la istoria, credința și patriotismul rușilor în epoca post-război rece.

Povestea lui Adamski începe la finalul anilor ’80, când, ne arată el, declinul economic, epuizarea ideologică și predispoziția spre religiozitate a populației au așternut fundația pentru ascensiunea Bisericii Ortodoxe. Acest context a permis Bisericii să penetreze – și se poate argumenta că mai profund decât oricând altcândva pe parcursul ultimului secol – sferele sociale și politice ale Rusiei.

Astăzi, urmând un program articulat de actualul șef al Bisericii Ortodoxe Ruse, patriarhul Kirill, Biserica se autodefinește drept loială statului, indiferent de regimul politic, lucru în schimbul căruia statul îi conferă dreptul de a se implica în chestiuni economice și alte probleme de ordin intern și extern.

Moneda care constituie baza acestei tranzacții biserică-stat este ideologia. Valorile tradiționale sunt cheia de boltă a ceea ce propovăduiește Biserica, ea punând practic accent pe interesele colective în detrimentul drepturilor individuale, pe intoleranță împotriva minorităților religioase, a femeilor și a non-heterosexualilor și pe intruziunea statului în viața privată.

Valorile liberale occidentale, în general, sunt tabu. Adamski observă că „Biserica Ortodoxă Rusă definește [de multă vreme – n.a.] esența civilizației ruse așezând-o în antiteză cu Occidentul […] Rusia e înfățișată ca urmărind pacea și cooperarea, Occidentul drept reticent la a-i accepta unicitatea și la a-i respecta nevoile.” Deși cartea lui Adamski se concentrează pe epoca post-sovietică, Biserica rusă a promovat narațiunea valorilor tradiționale în toată perioada războiului rece. E o narațiune promovată astăzi în forță și de fostul angajat al KGB și actualul președinte rus Vladimir Putin.

Adamski argumentează: „căutarea poporului rus și a comunității strategice ruse de a se reinventa ideologic în urma colapsului sovietic a dus la […] fenomenul creării de mituri pe plan național și profesional”. Biserica se folosește de puterea ei pentru a se imprima pe identitatea națională și istoria rușilor.

Postulând armonia voinței divine cu toate acțiunile statului rus, Biserica îi demonstrează credinciosului „că pe tot parcursul istoriei rusești nici o bătălie nu a fost purtată fără participarea bisericii”. Scenariul comuniunii biserică-stat oferă populației o cale de scăpare de sentimentul de înfrângere resimțit de ruși după colapsul URSS. Astfel, Biserica apare „drept principal custode al culturii, istoriei și valorilor rusești”.

„Russian Nuclear Orthodoxy” explorează această dinamică biserică-stat prin intermediul unei analize profunde a istoriei forțelor nucleare rusești. Cartea conține mici episoade fascinante, elocvente și uneori aproape mistice. Poate că cel mai sugestiv dintre ele este povestea Sfântului Serafim din Sarov, cel mai popular călugăr înțelept din Rusia secolului 19.

Aproape toate țările ortodoxe au astfel de personaje în istoria lor recentă – călugări asceți care au devenit lideri spirituali venerați din cauza credinței populare în puterile lor miraculoase de vindecare și în profețiile lor. Se spune că rugăciunile către Sf. Serafim ar avea puterea să le facă pe femei să nască băieți. Țarul Nicolae al II-lea și soția lui au testat chiar acea ipoteză, ordonând în 1903 canonizarea călugărului. În cursul ceremoniei, scrie Adamski, „țarul ținea un relicvariu conținând oasele lui Serafim, în vreme ce țarina stătea și se ruga”. În mod miraculos, după un an, țarina a dat naștere primului lor moștenitor.

Nici două decenii mai târziu, sovieticii depuneau eforturi monumentale pentru a-l șterge pe Sf. Serafim din memoria publică. Moaștele lui au fost luate de sovietici și cel mai probabil aruncate la gunoi. Mânăstirea Sarov, construită peste chilia lui Serafim, a devenit mai întâi închisoare politică, apoi fabrică de rachete, mai târziu locul în care s-a fabricat prima bombă nucleară sovietică și într-un final a ajuns nucleul a ceea ce avea să devină primul și cel mai important dintre orașele nucleare strict secrete ale URSS.

Până în 1991 această coloană vertebrală a forțelor nucleare sovietice, construită pe molozul mânăstirii Sarov, ajunsese deja și ea o ruină. Sfârșitul războiului rece a adus euforie în Occident, dar un sentiment de disperare în Rusia, în vreme ce sărăcia și senzația de irelevanță au lovit forțele nucleare, poate cel mai greu dintre toate.

Acesta a fost și momentul în care Biserica a intervenit pentru a salva rachetele nucleare. Patriarhul Kirill – pe atunci mitropolit – a descoperit cumva, „miraculos”, moaștele Sf. Serafim și a defilat cu ele prin toată Rusia într-o serie de „ceremonii extatice” care au prins în mod spectaculos la public.

Acest pelerinaj al Sf. Serafim s-a încheiat cu revenirea Bisericii (atent planificată dinainte) în orașul secret nuclear. Pentru marele public, intrarea grandioasă a Bisericii în orașul secret – odinioară inima simbolică a puterii Partidului Comunist și a KGB-ului – nu a fost nimic mai puțin decât un miracol.

Între timp, Biserica și-a asumat povara de a restabili rolul central al forțelor nucleare ruse în țară. Și astfel a devenit Sf. Serafim sfântul protector al triadei nucleare a Rusiei. De atunci iconografia lui e prezentă practic pe pereții fiecărui birou, pe fiecare rachetă cu focos nuclear, pe fiecare bombardier strategic, pe fiecare submarin cu rachete balistice.

Și așa cum Sf. Serafim a devenit imaginea ortodoxiei nucleare, tot așa și Biserica a devenit cel mai aprig susținător al unei politici externe bazate pe amenințare nucleară. Astăzi, strategia nucleară oficială a Rusiei este prima lovitură: Moscova își rezervă dreptul de a răspunde la un atac convențional cu un atac nuclear, iar în prezent pregătește amendamente constituționale pentru a consfinți supremația legislației naționale asupra tuturor reglementărilor sau obligațiilor internaționale.

Adamski arată că multe dintre aceste amendamente pot fi urmărite până la origine, ducând direct la politici promovate de Biserică: rolul central al forțelor nucleare, primatul intereselor rusești asupra intereselor altor țări și acel scenariu al unui război între valorile vestice și valorile tradiționale.

Biserica și-a popularizat propria narațiune prin publicarea unui corp de lucrări ale căror titluri pot umple un volum întreg, de la istorie și hagiografie până la romane, și prin producția de filme care falsifică în mod flagrant istoria și construiesc mituri.

Școlile rusești au introdus educația religioasă. Iar prin programe educative care-i vizează deopotrivă pe copii și adulți, „Lumea rusă” a ajuns să fie definită nu doar ca un loc în care oamenii sunt ruși, ci ca un spațiu mai larg în care oamenii „vorbesc rusește, gândesc rusește și acționează rusește” – cu alte cuvinte, în sincronizare cu valorile tradiționale.

Deși acest concept a evoluat și s-a extins în timp, el și-a atins apogeul în declarațiile președintelui Putin conform cărora ciocnirea dintre Rusia și SUA are la origine nu numai viziuni geopolitice diferite, ci și culturi și valori opuse, cu „individualismul și materialismul” Americii așezat în antiteză cu „colectivismul și spiritualitatea” Rusiei.

Pentru statul rus, Biserica constituie o unealtă importantă pentru susținerea inițiativelor statului în sfera familiei, maternității, educației și chestiunilor sociale. În consecință, Biserica a devenit în Rusia o alternativă la societatea civilă – și în cele din urmă o va substitui complet.

Adanski urmărește firul acestei evoluții prin importate întâlniri, interacțiuni și declarații ale liderilor ruși expunându-le transformarea din tineri socialiști atei convinși în demnitari și gânditori evlavioși. El demonstrează cum personaje-cheie din politica rusă au adoptat religia ca parte a vieții lor publice și private.

Ministrul de externe Serghei Lavrov a lăudat public activitatea religioasă din Europa Centrală și de Est și din Siria în calitate de unealtă utilă în politica externă și de securitate. Ministrul apărării Serghei Șoigu a făcut din educația religioasă a armatei o prioritate politică; în 2015 el a făcut în premieră semnul crucii în timp ce comanda Parada Victoriei organizată anual în Rusia. Personaje politice și intelectuale, de la consilierul de la Kremlin Vladislav Surkov la intelectualii Serghei Filatov și Iegor Holmogorov până la fostul ministru al industriei nucleare Victor Mihailov au devenit creștini fervenți.

Kremlinul a adoptat ideologia lui Ivan Iliin și Alexander Dugin: respingerea democrației, promovarea autoritarismului național și contopirea bisericii cu statul.

În schimbul afirmărilor individuale și colective ale rolului Bisericii în cadrul statului rus, Biserica Ortodoxă Rusă a rescris istoria, transformându-l pe Iuri Gagarin (primul om care a ieșit în spațiul cosmic) într-un mare credincios ortodox și substituind criticile la adresa persecuțiilor lui Stalin împotriva Bisericii cu povești despre „aura sacră” a acestuia.

Biserica a introdus totodată noi jucători în sfera politică a Rusiei: prințul și Sfântul Vladimir cel Mare (în ciuda posibilei analogii cu Vladimir Putin), deja menționatul Sf. Serafim (care girează armele nucleare din înălțimile sale cerești) și Sf. Anastasiade (în Rusia, sfântul protector al spațiului cosmic).

În 2014 patriarhul Kirill vorbea deja despre războaiele trecute ale Rusiei în termeni religioși. Cu ocazia centenarului primului război mondial, el a comparat sprijinul pentru poporul „sârb frățesc” cu anexarea Crimeei și intervenția Rusiei în războiul din Donbas.

Adamski relatează cum s-a folosit Biserica de alte Biserici locale sau elemente ale clerului afiliate Moscovei, de prin toată Europa Centrală și de Est, pentru a „predica simpatie” pentru politicile Kremlinului și ostilitate împotriva ordinii liberale occidentale. Un an mai târziu, Biserica lua parte la activitățile militare ale Rusiei din Siria. Astăzi, patriarhul Kirill a calificat implicarea Rusiei în războiul sirian drept „sfântă”.

„Russian Nuclear Orthodoxy” reprezintă o analiză valoroasă, deși parțială, a religiei rusești după dispariția URSS. Legătura dintre Biserică și forțele nucleare este, admite chiar Adamski, pe cât de improbabilă pe atât de semnificativă: semnificativă întrucât Rusia este de departe cea mai mare țară ortodoxă care a trecut printr-o tranziție post-comunistă; improbabilă, se poate argumenta, din cauza statutului de paria pe care-l avea Biserica înainte de disoluția sovietică. Din nefericire, aici regăsim și o parte dintre neajunsurile cărții.

Contextul regional lipsește. Biserica Ortodoxă Rusă, după ce a suferit decenii de persecuție și execuții interminabile, și-a ameliorat relația cu statul sovietic spre finalul anilor ’60, când lăuda socialismul și colabora cu KGB. Este de asemenea departe de a fi clar că evoluția Bisericii după destrămarea URSS a fost realmente una improbabilă.

Bisericile ortodoxe de pe tot cuprinsul Europei Centrale și de Est au propriile lor istorii de persecuție și colaborare cu serviciile secrete înainte de 1989. Mai mult chiar, ascensiunea lor din obscuritate până la o relație profundă cu statul constituie un tipar care s-a repetat în toată Europa de Est. Ceea ce face din cazul rusesc unul aparte este amploarea lui, nu forma în sine.

În realitate, strategia adoptată de Biserica Ortodoxă Rusă este aceeași cu a tuturor celorlalte Biserici ortodoxe din spațiul est-european după 1989. Prin faptul că nu a așezat în context cazul rus, Adamski pierde din vedere un punct esențial: Bisericile ortodoxe naționale din țări precum Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, România și Bulgaria au trecut toate prin evoluții similare.

Cu toate acestea, „Russian Nuclear Orthodoxy” oferă o privire inedită spre o relație esențială de putere dintr-una dintre cele mai mari țări din lume: modul în care mariajul dintre stat și religia instituționalizată a configurat identitatea și viziunea despre lume ale unei țări. Deși publicul ei țintă e restrâns și stilul e sec pe alocuri, se poate extrage din abundența ei de detalii o înțelegere profundă a ascensiunii celei mai mari Biserici ortodoxe din lume din străfundurile persecuției oficiale până pe culmile puterii politice.

Notă: The American Interest este o revistă bilunară fondată în 2005 prin plecarea unei părți a comitetului editorial, în frunte cu Francis Fukuyama, de la revista The National Interest.  Articol de Iulia-Sabina Joja (cercetătoare post-doctorală cu o bursă DAAD la School of Advanced International Studies/Johns Hopkins University, membru senior al Middle East Institute și profesoară adjunctă la Georgetown University; în perioada 2012-2014 a fost consilieră pe probleme de securitate transatlantică a președintelui României.

Sursa: The American Interest/ Rador/ Traducere: Andrei Suba