S-a dus ultimul sas din Richiș. Mulțumim, Hans!

Când l-am cunoscut rămăsese ultimul sas din Richiș. Am intrat pe poarta lui cu clopoțel și Hans m-a întâmpinat în șorțul lui albastru și o șăpcuța decolorată de soare. Ne-am așezat pe scara casei lui de lângă creplă, cea cu poarta gri, m-a privit iscoditor, apoi a decis că la întrebarea mea, de ce au plecat sașii din Transilvania putea să-mi răspundă cu o fabulă. Simțea că-l pot înțelege.

Mi-a spus atunci povestea „iezenului” și a vulpii, cum ajunge un iezen să-și părăsească vizuina săpată cu greu de el, după ce vulpea își face șmecherește nevoile la ușa lui, dimineață după dimineață.

L-am întrebat atunci care au fost diminețile sașilor și Hans mi-a spus de câte ori istoria își făcuse nevoile la ușa lor.

• „Am sa va spun de ce au plecat sasii. Am sa va spun o fabula. Imi pare rau ca aflati acest adevar de la mine. Nu mai am mult de trait. Trebuia sa spun cuiva ce gindesc de multa vreme. Nu stiu cine de pe lumea asta nu putea rabda sa afle ca eu exist, dar daca ati ajuns aici inseamna ca trebuia sa se intimple. Asadar, pe dealuri traiesc un iezen si o vulpe. Iezenul are picioare scurte si groase, maninca doar ierburi si fructe, nu e carnivor. El sapa bine vizuinile. Vulpea are picioare subtiri si iuti, alearga repede, e vinatoare, are miros bun, dar nu sapa. In fiecare primavara iezenul isi face o vizuina. Vulpea se teme de el. Se uita de departe, iar dimineata, se duce, pe furis, si-si face nevoile la gura vizuinii. Iezenului ii miroase, dar nu are ce sa faca. Vulpea se duce si a doua dimineata si face treaba urita. Si a treia. Pina cind, iezenul nu mai poate suporta mirosul si pleaca. Paraseste vizuina. Ii ramine vulpii. Vulpea este istoria, doamna, istoria care a facut la usa sasilor multe dimineti la rind.“ (Iohann Schaas, noiembrie 2008)

Fabula și povestea lui Hans care n-a plecat din Richiș așa cum o făcuseră toți vecinii lui, a făcut înconjurul lumii. A fost tradusă și citită la întrunirile sașilor de pretutindeni.

Hans a rămas singur în sat să cultive cartofi și să îngrijească biserica. La el rămăseseră cheile bisericii din Richiș. Iar marea lui tristețe pe care mi s mărturisit o era că nu are cui să lase cheile când nu va mai fi.

După mine s-au dus alți și alți jurnaliști. Johann Schaas a devenit celebru. Trei ani mai târziu, când l-am căutat din nou, a fost și din cauză că mă temeam să nu-l pierd și mă gândeam cu spaimă că într-o zi când mă voi întoarce la el n-am să-l mai găsesc.

M-am apropiat cu teamă de poartă. Ne-a întâmpinat soția lui. Am întrebat de Hans și ne-a răspuns că dacă vrem să-l vedem, trebuie să-l ajutăm. Avea o mină serioasă, atât de serioasă! Femeia a luat-o înainte, pe alee spre casă. Am urmat-o cu un gol imens în stomac. Adică, are nevoie e ajutor să iasă din casă, sau să vorbească?

Am trecut de șopron și de portița grădinii, n-am mai întrebat nimic. Urma să-l văd și orice altă ispitire ar fi fost din partea mea, nepotrivită. Am tăcut și am urmat-o.

M-am uitat în sus și l-am văzut: Era în vârful mărului, avea treabă!

Nu a știut de ce am râs cu poftă când l-am văzut printre crengile pomului, profilat pe cer.

I-am dat cartea și prima noastră revedere, așa a fost: cu Hans în măr și eu uitându-mă la el printre crengile pomului și razele soarelui blând, de sfârșit de octombrie. Apoi a sărit jos, ca o pisică, ocolind scara. Zdup!

Hans a rămas un om liber. Poate că tot ce-l strânge în spate sunt privirile soției care ar fi vrut să plece și ei în Germania, acolo unde trăiesc toți copiii, frații și prietenii lor. Îi pare rău pentru că ea s-a simțit cumva, „dictată” să rămână.

Iar peste încă vreo doi ani, un tânăr sas plecat cu familia în Germania când era copil a venit în Richiș și a cumpărat casa bunicului lui Hans. Apoi altă și altă casă. El aduce în sat și alți prieteni din toată lumea care cumpără casele părăsite ale sașilor și reînvie satul. Acum, în satul lui Hans, trăiesc oameni de 13 naționalități. Paul Hemmerth este ghid internațional, iar cheile lui Hans, de ieri, au rămas pe mâini bune.

Draga Hans, îți mulțumim!