Şansele unirii României cu Republica Moldova: cu realism despre un dosar extrem de complicat

Zecile de mii de oameni pe străzile Chişinăului care au cerut duminică unirea cu România fac ca subiectul unificării celor două state să nu poate fi ignorat. Indiferent de raţiunile electorale ale politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului, curentul unionist există şi câştigă amplitudine în ambele ţări. Dar e posibilă şi fezabilă o nouă unire în acest moment? Situaţia extrem de complicată reclamă o abordare creativă a problemei.

Există câteva piedici uriaşe în calea reunificării României cu Moldova.

În primul rând, atitudinea României. Mulţi români, ba poate chiar şi statul român, gândesc unificarea ca pe un drept al ţării noastre, bazat pe argumente istorice şi legale. Fiind un drept, România şi-l poate exercita când vrea ea – acesta e corolarul ipotezei. Exemplificarea acestei gândiri este momentul 1991, când preşedintele Ion Iliescu a refuzat să deschidă discuţia despre unirea cu Moldova proaspăt desprinsă din URSS şi a bătut în cuie soluţia celor două state româneşti.

Există însă şi curentul de opinie potrivit căruia unirea e o obligaţie a României. Această atitudine prinde contur în rândul anumitor elite politice şi instituţionale româneşti, efectul fiind că dosarul unificării trebuie împins rapid şi solid spre rezolvare. Datoria politică a unirii ar surveni din obligaţia morală faţă de o naţiune şi o ţară rupte ilegal din România şi lăsate într-un no man’s land politic care le condamnă la subdezvoltare, sărăcie şi insecuritate permanentă.

A două problemă este cea juridică. Sub ce formă se poate face reunificarea, date fiind reticenţele Occidentului faţă de revizuirea graniţelor şi contextul regional exploziv, cu o Rusie gata să utilizeze toate mijloacele pentru a-şi conserva ori extinde zona de influenţă? Cred că este imorală, poate chiar iresponsabilă conduita politicienilor români care le promit moldovenilor că vor face totul pentru unire.

Realist, aşa cum arată lucrurile, unirea nu e pentru această generaţie. Nu cred că există o soluţie juridică. Sună dur, dar acesta e adevărul. Cu problema nerezolvată a Transnistriei, cu o clasă politică la Chişinău extrem de coruptă până şi pentru standardele Bucureştiului, cu furturile din banii publici care au sărăcit populaţia, Moldova nu poate fi alipită României peste noapte, aşa cum populist lasă să se înţeleagă unii politicieni aflaţi în campanie electorală.

În schimb, ce poate face România e să caute soluţii realiste şi creative. Un tip special de uniune politică şi economică ar putea fi o idee. Iar pentru a elimina obiecţiile Rusiei, care abia aşteaptă un motiv pentru a apăsa pe acceleraţie în Transnistria, modelul ar putea fi chiar uniunea dintre Rusia şi Belarus, o construcţie politică ce permite colaborarea extrem de strânsă pe anumite dosare economice, sociale şi politice. Dacă statul român ar vrea să găsească aceste dosare de interes comun, sunt convins că le va găsi. Aşa cum a găsit soluţii pentru intrarea Transgaz şi a Băncii Transilvania pe piaţa moldoveană, în două sectoare-cheie, în ciuda opoziţiei unor oligarhi locali şi a vectorilor de influenţă ai Rusiei.

Or, acest tip de uniune formalizată poate fi primul pas pe un drum ceva mai lung. Această soluţie ar putea pune presiune suplimentară pe elita politică din Moldova să accepte reformele esenţiale şi modernizarea ţării, aşa cum o cere o populaţie care e conectată permanent la Uniunea Europeană via paşapoartele româneşti.

A treia problemă este Transnistria. E o rană ţinută dinandins deschisă de Rusia tocmai pentru a împiedica Moldova să se apropie de Vest. Moscova ştie că un conflict îngheţat e soluţia perfectă de stârnire a repulsiei Uniunii Europene şi NATO. Aşa a făcut în Armenia, în Georgia, în Ucraina, pe toate le ţine în şah cu conflicte deschise. România nu are niciun rol formal în formatul de negociere a conflictului transnistrean, dar are canalele larg deschise spre Germania şi SUA, principalii parteneri de negociere ai Rusiei. Nu există soluţii rapide nici aici, dar pe termen mediu, Bucureştiul şi Chişinăul trebuie sa cadă de acord asupra unei soluţii şi să ceară aliaţilor strategici operaţionalizarea ei.

A patra problemă majoră e clasa politică din ambele ţări. Din cauza calităţii extrem de slabe, politicienii din Bucureşti şi Chişinău au o mare problemă de credibilitate în exterior. Uitaţi-vă cum e tratat Liviu Dragnea la Bruxelles, neîncrederea cronică a partenerilor externi în PSD şi liderii săi e evidentă. Actuala guvernare de la Bucureşti e incapabilă să gestioneze o ţară înscrisă, totuşi, pe o traiectorie occidentală. Nu trece practic o săptămână fără un nou atac la justiţie, fără o măsură fiscală ce atentează la echilibrele macroeconomice, fără un pas spre periferia valorilor europene.

Situaţia e similară la Chişinău, unde puterea se împarte între oligarhul Vlad Plahotniuc, care controlează guvernul şi majoritatea parlamentară clamând apropierea de UE, şi preşedintele pro-rus Igor Dodon. Figurile opoziţiei sunt slabe, necredibile sau marginalizate mediatic de oligopolul Plahotniuc – Dodon, astfel încât mare parte a populaţiei nu se regăseşte în oferta politică.

Și mai este ceva: își permit România și UE să integreze inclusiv jumătatea rusofonă a Moldovei, asupra căreia n-au niciun control? Efectul unei eventuale unificări este că această populație capătă automat cetățenie română fară să mai treacă prin niciun filtru și nicio verificare privind loialitatea față de noua țară. Or, e un fapt demonstrat că anti-românismul e masiv în zone precum Găgăuzia şi Transnistria, dar şi în alte zone ale ţării.

Doar odată găsite soluţii realiste la aceste probleme va începe discuţia aplicată despre unire. Despre eventualele ei costuri economice, despre paşii care trebuie făcuţi de ambele părţi ale graniţei, despre modul în care România poate asigura cetăţenilor din Moldova şansele pe care le au acum propriii ei cetăţeni. Până la acel moment, orice bătaie cu cărămida în piept despre o presupusă luptă pentru unire, orice declaraţie simbolică şi cu zero impact sunt pierdere de vreme, sau chiar periculoase, pentru că dau prilejul ruşilor şi secuilor autonomişti să reclame o Românie revizionistă.

A trecut vremea podurilor de flori, inventate ca alibi de Ion Iliescu şi KGB-iştii care l-au manevrat o vreme. Nimănui nu-i folosesc declaraţiile inutile de unire ale unor preşedinţi de Consilii Judeţene sau promisiunile ipocrite ale politicienilor aflaţi în campanie electorală.