Sapir Cohen: „Cele 55 de zile de groază pe care le-am trăit în mâinile Hamas” – dezvăluirile unei foste ostatice israeliene (Libero Quotidiano)

Dacă le vezi fețele și îi auzi vorbind, ostaticii din 7 octombrie eliberați după captivitate și oaspeții de comunității evreiești din Milano, înțelegi că nici măcar cei ale căror vieți au fost cruțate de ura islamică nu au ieșit nevătămați din acest calvar.

Poți chiar să zâmbești, așa cum face Sapir Cohen, o tânără israeliană de 29 de ani, însoțită de rabinii Igal și Avraham Hazan, în timp ce povestește despre răpirea ei de 55 de zile. La urma urmei, să uiți că ai trăit o tragedie de asemenea proporții este imposibil din punct de vedere uman. Apoi, trebuie să o împărtășești, astfel încât să devină istorie și memorie colectivă. Singura modalitate de a distinge victimele de călăi. Dar trebuie să strângi din dinți pentru ca curajul să prevaleze asupra emoției și să nu se stingă speranța pentru cei care se află încă de mai bine de cinci luni în mâinile teroriștilor. În acea zi blestemată, aproximativ 1.200 de persoane au fost ucise, majoritatea civili torturați și dezmembrați în mod atroce, iar alte 253, printre care multe femei și chiar copii mici, au fost răpite.

Cine știe cum, cu șase luni mai devreme, Sapir a simțit o umbră care plana asupra ei și care anunța tragedia. Ea însăși mărturisește acest lucru: „Am început să am o premoniție întunecată că ceva era pe cale să se întâmple. La început m-am gândit la o boală fizică. Am început chiar să mă rog, și era prima dată în viața mea când făceam acest lucru, pentru că doctorii îmi spuseseră că cauza problemei se afla în sentimentele mele și nu într-un virus care mă afectase efectiv”.

În ziua masacrului, reconstituie femeia într-un crescendo de tensiune, „au început să sosească mesaje pe telefoanele noastre mobile care ne avertizau de asaltul în curs de desfășurare asupra kibbutzului. Iar eu mă aflam în Nir Oz, la 15 km de Beeri, prima țintă a atacului. Am sperat că armata va interveni în apărarea noastră. În schimb, în schimb, a pătruns teroarea, însoțită de strigătele de Allah Akhbar! Am auzit împușcăturile și strigătele de disperare ale celor care au fost nevoiți să asiste la acel masacru. A celor care i-au văzut pe cei dragi lor măcelăriți de gloanțe. Iar la un moment dat, ușa casei a fost smulsă”. Secvența dramatică a atins punctul culminant, dar nu s-a încheiat.

În acea zi, Sapir l-a văzut pentru ultima dată pe logodnicul ei, Sacha Trufanov, un inginer, încă prizonier în iadul Hamas, ‘bătut măr și trântit cu fața în pământ’. Între timp, mama și bunica lui Sacha, Yelena Trupanov și Irena Tati, au fost și ele luate, deși erau ascunse într-un adăpost.

Până când a venit rândul ei, dusă în Gaza, în mijlocul ‘civililor nevinovați susținători ai teroriștilor care mă loveau și mă loveau fără milă, fără încetare’. Iar eu nu puteam face altceva decât să-mi protejez capul cu mâinile, invocându-l pe Dumnezeu să nu mă lase să mor în acel moment’. A fost auzită. Au închis-o în tuneluri în loc să o linșeze. Și acolo a rămas săptămâni întregi, până la 30 noiembrie, fără posibilitatea de a scăpa, fără să știe nimic despre cei dragi ei. Și cu teama de a fi uitată și abandonată sau de a fi ucisă de bombardament. Dar continuând mereu să se roage, pentru ca Dumnezeu să-i dea putere să supraviețuiască până în momentul în care știa că va ieși oricum din acel coșmar. Iată ce înseamnă cu adevărat reziliența în încercări. Se pare că totul este pierdut, dar nu renunți. Sapir e o eroină, una dintre cele capabile să redea curajul poporului israelian, și este întâmpinată cu emoție și aplauze furtunoase.

Umbra nu s-a dizolvat însă pentru toată lumea. „Mulți alții sunt încă acolo, nu le dau de băut decât apă sărată pentru a le distruge corpul. Și mai ales pentru a le submina moralul, în continuarea războiului psihologic, arătându-le cu cruzime demonstrațiile televizate pentru eliberarea compatrioților lor, pentru a-i convinge că Israelul este în revoltă împotriva conducătorilor săi și că, prin urmare, nimeni nu va merge să-i ia înapoi.”

De aceea, ei trebuie aduși acasă imediat. Chiar dacă cu un preț ridicat. La masa negocierilor, este nevoie de abilități de negociere și de perspicacitate diplomatică, de amenințare militară și de fler politic. Cu toate acestea, resursele umane nu sunt suficiente. Este nevoie de un ajutor supranatural, vrea să ne spună Sapir, în timp ce se adresează publicului și le cere sutelor de oameni care au venit să o asculte să recite Psalmul 27: „Domnul este lumina mea și mântuirea mea”, care printre versetele sale mai conține și următoarele: „Dacă o armată va tăbărî împotriva mea, inima mea nu se va teme; dacă bătălia se va dezlănțui împotriva mea, chiar și atunci voi fi încrezător” și „nu mă lăsa la mila dușmanilor mei, căci împotriva mea s-au ridicat martori mincinoși, oameni care respiră violență. Atâta timp cât Israelul este unit și nimeni nu este lăsat împrăștiat în mâinile dușmanilor.