Săptămâna care a schimbat lumea: 50 de ani de când Richard Nixon l-a vizitat pe Mao în China

Articol publicat de Newsweek, preluat de Rador:

În urmă cu cincizeci de ani, președintele SUA Richard Nixon s-a aventurat acolo unde niciun președinte american nu fusese înaintea lui, și a efectuat o vizită de stat în China. O călătorie care, a susținut el cu modestie, „a schimbat lumea”.

Anunțul călătoriei lui Nixon a fost o bombă. A venit în apogeul Războiului Rece, când o vizită amiabilă la unul dintre cei mai înverșunați și mai direcți rivali ideologici ai țării, la acea vreme, părea de neconceput, mai ales din partea unui anticomunist ferm ca Nixon.

Atât de mare a fost surpriza, încât Washington Post a scris: „Dacă Nixon ar fi dezvăluit că va merge pe Lună, nu ar fi putut uimi mai mult publicul mondial”.

În discursul său televizat adresat națiunii, din 15 iulie 1971, Nixon și-a dezvăluit planurile de a vizita China comunistă. „Am luat decis acțiune datorită convingerii mele profunde că toate națiunile vor câștiga dintr-o reducere a tensiunilor și o relație mai bună între Statele Unite și Republica Populară Chineză”, a spus Nixon.

La 21 februarie 1972, Nixon și anturajul său au aterizat pe teritoriul unei țări pe care nu o recunoșteau diplomatic și cu care nu aveau practic niciun contact de peste două decenii.

Călătorii și întâlniri secrete

Nixon era conștient de gradul de sensibilitate al organizării unei astfel de călătorii, deoarece dezvăluirea publică a intențiilor sale și discutarea ideii cu colegii săi republicani ar fi fost probabil întâmpinate cu o reacție severă. Prin urmare, a căutat canale mai puțin convenționale pentru a stabili contactul cu China și a trimis cereri de contact ascunse prin Paris și Varșovia, precum și prin liderii României și Pakistanului.

Momentul decisiv a venit la începutul lunii iulie 1971, când Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională al lui Nixon, la acea vreme, a invocat o afecțiune digestivă în timp ce se afla într-o călătorie în Pakistan, pentru a fugi din țară cu un avion privat cu destinația Beijing, în miezul nopții.

Alături de Kissinger, la bordul avionului privat se afla Winston Lord, asistent special al lui Kissinger la acea vreme, viitor ambasador în China și secretar de stat adjunct. „Miza era mare”, a spus Lord pentru Newsweek. „Am făcut o excursie oficială în Asia de Sud, în patru țări, înainte de a ajunge în Pakistan și, de acolo, am făcut o călătorie de 48 de ore la Beijing cu un avion pakistanez. Acea călătorie a fost concepută pentru a vedea dacă există un teren comun, înainte de a avansa cu acest menuet delicat.”

În timp ce se afla în secret în China, Kissinger a cerut Chinei să înainteze o invitație pentru o vizită oficială de stat – o dorință pe care conducerea chineză i-a îndeplinit-o. Apoi i-a transmis lui Nixon succesul misiunii sale printr-o telegramă enigmatică ce conținea un singur cuvânt codificat: „Eureka”.

Privind în urmă, Lord a adăugat că a existat o „nervozitate gestionabilă” în legătură cu călătoria și a fost surprins de angajamentul lui Nixon pentru o vizită eficientă. „Am participat la multe reuniuni la nivel înalt cu mulți președinți, dar nu am văzut niciodată un președinte pregătindu-se cu atâta grijă ca Nixon pentru această călătorie, a fost o pregătire remarcabilă”, a spus el.

Pe parcursul a opt zile, Nixon și echipa sa au participat la vizite atent orchestrate și la o serie de întâlniri, toate acestea fiind acoperite pe larg, documentate și – cel mai important – televizate. Delegația SUA știa de importanța acoperirii constante televizate, așa cum scria Kissinger în memoriile sale: „Imaginile au depășit cuvântul tipărit; publicul pur și simplu nu era interesat de analize complexe […], după ce a urmărit spectacolul unui președinte american primit în capitala unui inamic de odinioară”.

Cu toate acestea, a existat o întâlnire cheie, care nu fusese programată în călătoria atent planificată. O întâlnire improvizată cu Mao însuși, la doar câteva ore după ce aterizase la Beijing. Lord și-a amintit că Mao „avea o mare voință” și era o „prezență autoritară”, în ciuda comportamentului său oarecum neortodox în timpul întâlnirii. „Ceea ce am găsit la Mao a fost ceva complet diferit. Vorbea în propoziții scurte și era destul de evaziv. Era glumeț și plin de umor – a glumit cu Kissinger despre întâlnirile sale cu o mulțime de femei. Dar, mai presus de toate, nu s-a implicat în niciun fel detaliu de fond. Deci, când reuniunea s-a încheiat, am fost oarecum nedumeriți, deoarece președintele nu ne-a implicat cu adevărat în problemele cheie. Așa că a fost destul de ciudat”, a spus Lord, pentru Newsweek.

Spre surprinderea sa, lui Lord i s-a spus să participe la întâlnire și să ia notițe, în timp ce altor figuri importante, cum ar fi secretarul de stat, li s-a cerut să nu se alăture. Cu toate acestea, el a fost omis din orice fotografii oficiale sau comunicate ale întâlnirii. „Când ședința sa încheiat, Nixon s-a întors către Enlai și a spus: „Lord nu a fost niciodată la această întâlnire”. A făcut-o dintr-un motiv întemeiat, pentru că era deja umilitor ca secretarul de stat să nu fie acolo, dar ca a treia persoană să fie un asistent de 30 de ani a fost într-adevăr prea mult. Timp de câțiva ani, lumea a presupus că numai Kissinger și Nixon erau acolo”, a declarat Lord.

Obiectivele geopolitice ale călătoriei

Nixon avea ambiții diplomatice de lungă durată în Asia și în special în China. Scrisese un articol în Foreign Affairs, în 1967, în care argumenta: „Din perspectiva de lungă durată, pur și simplu nu ne putem permite să lăsăm China pentru totdeauna în afara familiei națiunilor. Nu e posibil ca pe această mică planetă un miliard dintre cei mai capabili oameni să trăiască într-o izolare furibundă”.

Cu toate acestea, ambițiile președintelui nu au fost atât de altruiste și globaliste pe cât ar fi vrut el să pară. El nu încerca doar să ajute China să intre pe scena globală și să-i permită să se scuture de lanțurile comunismului, el avea alte scopuri politice.

Războiul Rece era în plină desfășurare, iar SUA urmăreau îndeaproape inamicul lor public numărul unu: Uniunea Sovietică. La acea vreme, fricțiunile începuseră să apară între cei doi coloși comuniști, iar Nixon a văzut posibilitatea de a stabili legături cu China ca pe o modalitate de a slăbi simultan URSS. Administrația Nixon a optat să urmeze vechea zicală „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”.

„A fost dramatic și incitant, urma să fie un cutremur geopolitic. Am avut mari speranțe nu numai să ne deschidem spre o cincime din oamenii lumii, ci și să și determinăm Uniunea Sovietică să fie mai cooperantă. Am vrut, de asemenea, să obținem și un ajutor pentru încheierea războiului din Vietnam, să arătâm lumii că puteam acționa cu hotărâre, în ciuda faptului că eram blocați în Vietnam, și să ridicăm moralul poporului american printr-cu o inițiativă spectaculoasă”, a spus Lord.

În plus, președintele avea și o campanie de realegere la orizont și a căutat să valorifice călătoria ca pe o modalitate de a-și consolida candidatura.

„Nixon a vrut în mod clar să facă acest lucru, a văzut acest lucru ca pe ceva ce i-ar îmbunătăți imaginea și i-ar crea o moștenire în ceea ce privește istoria politică a Statelor Unite”, a spus pentru Newsweek Yukon Huang, membru senior în cadrul Programului Asia de la Carnegie Endowment și fost director pentru China la Banca Mondială.

Decizia de a construi punți cu China a fost întâmpinată cu o oarecare îngrijorare și scepticism, nu din partea criticilor lui Nixon, ci mai degrabă din partea anumitor facțiuni dure din propria sa tabără republicană.

Oponenții planului credeau că o vizită de stat ar presupune o trădare față de Taiwan, pe care SUA l-au recunoscut la acea vreme drept reprezentantul oficial al guvernului chinez. În plus, unii se temeau că stabilirea de relații cu China va permite statului comunist să se dezvolte și să crească într-un mod care ar fi în detrimentul SUA.

Cu toate acestea, anticomunismul devotat al lui Nixon a lucrat în favoarea lui în acest caz particular.

„Nixon a fost într-o poziție bună pentru a se angaja efectiv cu China, pentru că a fost văzut ca un anticomunist puternic.

Dar și China a avut mize în joc – după cum a explicat Huang, a avut două obiective principale. „Ei aveau două obiective majore. În primul rând, să se poată reangaja în lume, pentru a-și rezolva problemele economice. China ieșea din Revoluția Culturală și din punct de vedere economic era mult mai rău decât fusese, perspectivele sale erau destul de sumbre. Și voia, de asemenea, să avanseze în ceea ce privește obținerea recunoașterii [diplomatice] asupra Taiwanului, asta a fost cu adevărat important”, a declarat Huang pentru Newsweek.

De acord cu dezacordurile

Călătoria a culminat cu semnarea Comunicatului de la Shanghai, un acord bipartizan în care ambele țări și-au subliniat diferențele fundamentale și au convenit să le lase deoparte, pentru a promova o relație mai prosperă pentru ambele părți.

„Ideea comunicatului a fost faptul că ambele părți au convenit să amâne problemele de nesoluționat. Comunicatul de la Shanghai este un document unic, a fost o abordare foarte neortodoxă, dar una foarte reușită. A reprezentat înțelepciunea ambelor părți de a compartimenta diferențele care nu puteau fi rezolvate atunci, dar fără să lase asta să stea în calea progresului în alte domenii.

„Chiar când am „angajat” China, nu am presupus niciodată că vom deveni mari prieteni. Menținem alianțe puternice. Nu am presupus niciodată că vom deveni apropiați și nu aveam altă alternativă la ceea ce am făcut”, a spus Lord.

În ciuda progreselor incontestabile pe care le-a făcut China în deceniile ulterioare și a creșterii sale pe scena globală, ca putere economică, tehnologică și diplomatică, Huang a subliniat că țara rămâne o nucă greu de spart, indiferent de eforturile lui Nixon.

„Nu am avut niciodată încrederea deplină pentru a decide ce se întâmplă în China. Cu siguranță, când Nixon a fost acolo, nimeni nu știa care aveau să fie consecințele și, de fapt, a durat zeci de ani. Iată-ne acum, peste 50 de ani și acea relație este încă în evoluție. Dacă cineva dorește să judece dacă a meritat, sincer, probabil că nu vom putea spune asta decât peste alte câteva decenii.”

Autor: Inigo Alexander / Traducerea Rador: Cristina Zaharia