Șapte ani și jumătate în Republica Borfașilor

Din aprilie 2012 până în octombrie 2019, țara a intrat pe mâna unor guverne pretins de stânga, în realitate ultrapopuliste și anti-reformiste, în care PSD a jucat rolul central. Este prima dată după 89 când un partid profund anti-democratic, organizat ca o mafie politică, exercită puterea o perioadă atât de lungă, de șapte ani și jumătate, cu o mică și irelevantă paranteză de un an.

În acest scurt interval, partidul – stat a pierdut doar funcția de premier în toamna lui 2015, dar a păstrat intact controlul asupra puterii centrale și locale, lăsând în vitrină figurile guvernului tehnocrat condus de Cioloș. Această retragere strategică în plan secund le-a dat pesediștilor ocazia să atace alegerile din 2016 de pe poziții de opozanți, potențându-le șansele.

Guvernarea PSD, începută de Victor Ponta și continuată după alegerile din 2016 de Liviu Drangea prin interpuși (Grindeanu, Tudose, Dăncilă), s-a caracterizat de la început până la sfârșit printr-un regres continuu de la valorile democrației, în ritm tot mai accelerat în ultimii doi ani și jumătate.

România sub guvernele PSD a înregistrat cel mai puternic recul de la respectarea valorilor democratice, comparabil cu mineriadele anilor 90. Exodul de populație din vremurile tulburi de după căderea lui Ceaușescu s-a reluat în forță în ultimii ani. Societatea a răspuns pericolului scoaterii țării de pe orbita occidentală cu cele mai ample mișcări de protest de la căderea comunismului sau părăsind în grabă o țară lipsită de perspectivă.

Firul roșu al guvernărilor PSD, singurul mare obiectiv urmărit cu perseverență și îndeplinit doar în parte, a fost preluarea controlului asupra justiției prin modificarea legislației penale și eliminarea magistraților incomozi din funcțiile de conducere. Pentru a-și atinge acest scop, criticii și adversarii regimului au fost la rândul lor vânați, intimidați și reduși la tăcere. Au fost vizate în primul rând presa și ONG-urile.

Acțiunile au culminat cu modificarea Codurilor Penale și legilor justiției în Parlament, dar și cu demiterea simbolică a fostei șefe DNA, Laura Codruța Kovesi. Responsabilii politici sunt: PSD, ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, cu largul ajutor dat de UDMR, alt adversar înverșunat al luptei anti-corupție.

Asaltul politic la justiție a avut parte de susținerea mediatică a unor posturi tv conduse de mogulii Sebastian Ghiță și Dan Voiculescu, amândoi cu probleme penale. Cu toții au format o veritabilă coaliție anti-justiție, o armadă a penalilor care a ținut sistemul sub teroare mediatică. 

Sistemul de justiție, paralizat prin înființarea Secției Speciale de investigare a infracțiunilor comise de magistrați, un veritabil buzdugan în mâna puterii, a găsit totuși resurse să reziste unor presiuni politice și mediatice infernale. Dragnea a fost condamnat a doua zi după alegerile din 26 mai, când PSD a încasat o lovitură electorală de proporții.

Prima tentativă de a distruge justiția s-a consumat în decembrie 2013, în guvernarea Ponta, episod cunoscut sub numele de „marțea neagră”. A doua mare încercare a avut loc în ianuarie 2017, când guvernul Grindeanu a forțat adoptarea celebrei OUG13.

Ambele asalturi la justiție au eșuat în urma unor presiuni externe de la Washington și Bruxelles sau în urma unor ample manifestații de stradă la București și în marile orașe. Mobilizarea diasporei a jucat de asemenea un rol important. Opoziția președintelui Klaus Iohannis, uneori tardivă și ezitantă, a contat la rândul ei.

Mitingul diasporei din 10 august 2018 și reprimarea brutală a protestatarilor de către Jandarmerie au arătat că Dragnea și PSD sunt dispuși să treacă toate liniile roșii pentru a-și atinge obiectivul: dinamitarea sistemului de justiție.

Incapacitatea de a distruge rapid și eficient justiția a determinat guvernele USL și PSD/ALDE să dezvolte strategii suplimentare, mai subtile. În primul rând, atât Victor Ponta, cât și Liviu Dragnea au apelat la retorica naționalistă, au subminat ideea Occidentală și au încercat crearea unor alternative la parteneriatele strategice (cu China, Turcia, țările arabe, Israel) sperând să obțină în acest fel spații mai mari de manevră.

Suplimentar, consultanții israelieni au inventat dușmanii de moarte ai regimului Dragnea: statul paralel și Soros, care nu s-a bucurat de succesul înregistrat de propaganda regimului de la Budapesta.

Dragnea a copiat modelul autocratic al lui Viktor Orban, dar spre deosebire de premierul Ungariei, fostul lider PSD n-a reușit să articuleze o ideologie capabilă să atragă adepți, true believers. PSD s-a bucurat de o susținere oportunistă, nu din convingere.

Dragnea a câștigat alegerile în 2016 mituind categorii largi de alegători, de la medici, profesori și pensionari, cărora le-a crescut în mod substanțial veniturile grevând bugetul și sacrificând investiții vitale într-o țară cu infrastructură distrusă. Acesta a fost punctul slab al întregii contrucții: regimul nu s-a bucurat niciodată de o susținere populară reală, ci s-a ridicat artificial, pe mită electorală și pe miraje propagandistice.

Discursul izolaționist al liderilor PSD, cu accente anti-UE, suveraniste și anti-americane, a fost de extracție pur penală. România a ajuns în cele din urmă să fie comparată în presa occidentală cu Polonia și Ungaria și așezată în rândul democrațiilor iliberale din UE, mai apropiate de Turcia lui Erdogan decât de standardele Bruxelles-ului.

Liderii PSD, de la Ponta la Dragnea, chiar au crezut că dacă vor decupla România de lumea occidentală le va fi mai ușor să manevreze în mod arbitrar și discreționar puterea și că vor acapara mai repede controlul asupra justiției.

Când atotputernicul Dragnea a realizat că nici așa nu merge, a schimbat complet tactica și a recurs la măsuri de forță: lobby agresiv la Washington, Tel Aviv și Bruxelles (vezi vizita la Trump), în speranța convingerii marilor capitale europene că lupta anticorupție din România s-a clădit în realitate pe numeroase abuzuri și excese din parta procurorilor și serviciilor secrete.

Cum nici acțiunile de lobby n-au dat rezultatele așteptate, Dragnea a jucat ultima carte, în disperarea lui de a evita condamnarea: șantajul politic cu partenerii externi, de la condiționarea contractelor militare, la gesturi iraționale de politică externă cu consecințe grave, cum ar fi intenția de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim.

Fostul lider PSD și guvernul său marionetă au spart astfel solidaritatea europeană pentru a face pe plac Israelului și Administrației Trump, în speranța extragerii unor dividende de ordin personal dintr-o mutare blocată de opoziția președintelui Klaus Iohannis.

Subordonarea politicii externe unor interese de ordin strict personal a reprezentat unul dintre cele mai grave derapaje cu costuri uriașe de imagine și credibilitate pentru România în plan internațional.

În epoca Dragnea, guvernarea s-a remarcat în mod special prin degradarea funcției publice până la derizoriu și caricatură. Fostul lider PSD s-a văzut nevoit, din cauza unei condamnări care l-a împiedicat să ajungă premier, să manevreze puterea din umbră, prin oameni de paie, slabi, vulnerabili, obedienți.

Niciodată după 89 România n-a cunoscut un proces de contraselecție mai păgubos atât pentru viața cetățenilor, cât și pentru prestigiul statului român în interiorul și în afara țării. Colonizată de incompetență, clientelism și corupție, administrația centrală și locală oferă azi imaginea unui stat aproape nefuncțional.

Autoritatea statului român s-a diluat până la dispariție în unele zone din țară, așa cum s-a văzut în cazul Caracal și într-o serie de alte evenimente alarmante. Criminalitatea a scăpat de sub control în regiuni întregi aflate la cheremul baronilor locali înfrățiți cu crima organizată.

Căderea guvernului Dăncilă, pe 10 octombrie 2019, pune punct celei mai negre perioade din istoria recentă a României. Prioritatea strategică a viitorului guvern, dincolo de interveții legislative punctuale și imediate, ar trebui să fie restabilirea prestigiului funcției publice în România și redarea încrederii în actul de guvernare.

Cu personaje ridicole plasate în Guvern pe post de miniștri (Daea la Agricultură, Andrușcă la Energie, Pop la Educație, Bădălău la economie, Cuc la transporturi, Hurduc la cercetare, Pintea la Sănătate), cu un premier rușinos ca Viorica Dăncilă, încrederea cetățenilor în autoritatea statului s-a prăbușit sub cota de avarie.

Partidele care vor forma viitorul guvern au obligația să înțeleagă că așteptările publicului sunt uriașe și că au o imensă responsabilitate. Din acest motiv, viitorul cabinet trebuie format din oameni competenți, reintrodusă meritocrația și integritatea ca principale criterii de selecție a viitorilor miniștri, nu loialitatea sau obediența față de partid.

Apoi, este nevoie de Cartea Neagră a guvernării Dragnea. Pentru a nu repeta istoria, nu trebuie uitat cum a ajuns România pe buza prăpastiei. Într-un document similar cu condamnarea comunismului, trebuie descrise în detaliu toate distrugerile operate de guvernările PSD, pe capitole: justiție, economie, infrastructură, educație, sănătate etc. În dreptul fiecărui capitol trebuie expuși responsabilii politici, iar cercul intim al celor care l-au susținut Dragnea până în ultima clipă ar trebui împiedicat să mai ocupe vreodată funcții publice în România.

Da, este nevoie de adevăr și de curățenie. N-a fost doar un vis urât, un coșmar de care România, în fine, a scăpat, ci o realitate dramatică de zi cu zi. Toți cei care au avut un rol esențial în Republica Borfașilor trebuie să plătească prețul corect.

România trebuie reclădită din temelii după șapte ani și jumătate de lovituri de baros aplicate la temelia statului de drept și relativizarea valorilor democratice, dar reconstrucția nu va avea succes dacă președintele Iohannis, liderii PNL, USR, PLUS nu vor fi conștienți în fiecare clipă de misiunea lor și vor urmări altceva decât interesul public. Cetățenii au nevoie ca de aer de un guvern care să lucreze, în fine, pentru ei.

Or, un eventual eșec al opoziției, care azi se pregătește să preia guvernarea, ar ajuta PSD sau alte forțe anti-reformiste să revină, să se coaguleze, în loc să plătească scump răul imens făcut României în ultimii șapte ani și jumătate.