“Școala bună” din România versus România rurală (I)

Motto: Ipsa scientia potestas est. (Sir Francis Bacon, Meditationes Sacrae, 1597)

Am prezentat și descris în partea a II-a a unui articol publicat recent (Școala finlandeză versus ”școala bună” din România) trei posibile accepțiuni ale sintagmei școală bună în România:

școală de calitate;
școală de elită;
școala în care se învață, care te învață și te formează la școală.

1. Școala de calitate, bine reprezentată teoretic și metodologic la nivel de legi, standarde, regulamente și descriptori, este, din păcate, în realitatea educațională românească o sintagmă funcțională doar la nivelul etapelor ce trebuie parcurse atunci când se autorizează o școală particulară sau noi profiluri și specializări la școlile de stat și/sau la școlile particulare deja autorizate. Această sintagmă și realitatea pozitivă funcțională pe care ar putea și ar trebui să o acopere în mediul educațional postdecembrist sunt umbrite de formalismul, redundanța și birocrația excesivă a proceselor și comisiilor de evaluare internă și externă. O evaluare externă ce produce în mediul școlar mai multă repulsie decât brigăzile de inspecție complexă (Unde am mai auzit oare de brigăzi?!) de la inspectoratele școlare.

2. Școală de elită este, de obicei, școala de centru de la oraș, școala cu blazon, școală la care concurența la intrare (cu deosebire la clasele de liceu) este una acerbă, o școală privilegiată care selectează cei mai buni elevi din oraș și din împrejurimi, meditați în particular încă din clasele mici, elevi cu părinți cu posibilități materiale peste medie, care vor continua să-și mediteze copiii, susținerea în particular a elevilor constituind, alături de corpul profesoral foarte bun al acestor școli, principala resursă de succes a elevilor, succes pe care acest tip de școală îl integrează în valorile blazonului ei tradițional.

Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Mircea Bertea