Scrisoare către Augustin. Ordinea spontană: intervenționismul îi poate reduce eficiența, dar nu și ponderea covârșitoare în Occident (Partea IV, Op-ed de Lucian Croitoru)

Dragă Augustin, acum, după ce în precedentele trei secțiuni am amintit unele propoziții relevante din teoria Hayekiană, pot începe să discut argumentele ce susțin ideea că, în pofida multor intervenții în economie, caracterul de piață al economiilor occidentale este tot mai solid, iar prosperitatea și solidaritatea continuă să crească, deși ambele rămân permenent sub potențial.

Este util să sumarizez aceste idei: creșterea cunoașterii are loc în timp real în sectorul privat, dar o agenție nu are acces în timp real la această cunoaștere; ierarhia de reguli este achiziționată cultural. Acolo unde ierarhia de reguli nu este clară pentru a rezolva o problemă morală, se naște o necesitate constantă de a găsi o soluție. Creșterea civilizației se bazează pe eliminarea unor norme care deși par morale din perspectiva unor emoții și sentimente, nu sunt morale pentru că nu sprijină ordinea abstractă a pieței; o nouă regulă de bună conduită se validează numai pe baza tradiției, astfel că tradiția în ansamblu poate rămâne recognoscibilă și predominantă în ansamblul de reguli (ansamblul este format din reguli înnăscute, reguli proiectate și reguli învățate din evoluția culturală, ultimile fiind predominante); regulile abstracte sunt cele care ne permit atingerea scopurilor particulare și de aceea, sunt „valori ultime”[61]. Mintea noastră se modifică încet, ca și tradiția de reguli, dar nu poate deveni mai complexă decât această tradiție, astfel că nu o poate înțelege pe deplin pe aceasta și, în consecință, nu o poate modifica radical fără a greși. Numărul celor care doresc înlăturarea ordinii spontane este limitat.

Pornind de aici, obiectivul nostru este să arătăm cum creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor, necesitatea constantă de a găsi soluții la dileme morale sau de a face față intervențiilor care alterează eficiența, recognoscibilitatea tradiției și, în fine, mecanismul prin care o mare majoritate de oameni acționează pentru menținerea tradiției, determină, împreună, ca ordinea spontană să fie permanent covârșitor preponderentă în societățile occidentale.

Primul argument, la care m-am referit și în secțiunea a II-a, dar pe care îl voi analiza în toată această secțiune, este următorul: creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor contribuie în mod esențial la extinderea complexității și mărimii pieței. Creșterea cunoașterii are două surse. Pe de o parte, creșterea provine din faptul că piața face disponibilă cunoașterea pe care numai anumite elemente ale structurii o au. Acesta este aspectul de creștere a utilizării cunoașterii. Pe de altă parte, cunoașterea pe care o au unelel elemente poate crește prin descoperiri proprii, care abia urmează să fie făcute disponibile altora prin mecanismul pieței. Acesta este aspectul de creare a cunoașterii în procesul concurențial și antreprenorial. Fără acest tip de creștere a cunoașterii, progresul s-ar încetini. Acest tip de creștere, ca și cel ce poate fi accesat datorită existenței pieții, adâncește diviziunea cunoașterii, ceea ce contribuie la creșterea prosperității, deoarece o piață mai complexă și mai extinsă va determina utilizarea de mai multă cunoaștere în societate. Pentru că nu are acces în timp real la această creștere a cunoașterii, indiferent de sursa ei (disponibilizare de către piață sau invenție), o agenție nu ar putea înlocui piața în coordonarea cunoașterii. În consecință, ordinea pieței va fi mereu predominantă în raport cu o ordine proiectată.

Argumentul meu pornește de la faptul că fiind ignoranți în sensul menționat, oamenii acționează pe baza cunoașterii individuale, ceea ce face ca universul cunoașterii să se modifice permanent. Odată ce piața coordonează utilizarea cunoașterii din societate și permite fiecăruia să beneficieze de mai multă cunoaștere, ceea ce contează în ultimă instanță pentru succesul economic este creșterea permanentă a cunoașterii consumatorilor, producătorilor si distribuitorilor. Modul ultim în care ea contează este acela că, extinzând complexitatea și mărimea pieței, ea permite extinderea diviziunii cunoașterii pe baza căreia crește productivitatea acțiunilor umane.

Adam Smith[62] spune că „cea mai mare îmbunătățire în puterile productive ale muncii și mare parte din abilitatea, dexteritatea și judecata cu care ea (munca-n. n) este oriunde direcționată sau aplicată par să fi fost efectele diviziunii muncii” (p. 3). În viziunea lui Smith, „această mare creștere a cantității de muncă (subl. n.) pe care același număr de oameni, ca urmare a diviziunii muncii, sunt capabili să o realizeze se datorează…creșterii dexterității…economisirii timpului…și inventării unui număr mare de mașini…” (p. 7). La rândul său, diviziunea muncii „nu este original efectul vreunei înțelepciuni umane…ci consecința… necesară… a…înclinației…de a schimba un lucru pentru un altul” (p. 14). În fine, „este puterea schimbului cea care dă ocazia (subl. n.) pentru diviziunea muncii, așa că mărimea acestei diviziuni trebuie întotdeauna să fie limitată de mărimea acelei puteri, sau, cu alte cuvinte, de mărimea pieței” (p. 19)[63]. Cu alte cuvinte, cu cât este mai mare și mai complexă piața, cu atât este mai extinsă diviziunea muncii și specializarea căreia îi dă naștere pentru a crește productivitatea și avuția.

În lumina a ceea ce știm despre diviziunea cunoașterii, putem prelungi cauzalitatea lui Smith pentru a ajunge la argumentul nostru și pentru a spune că, la rândul ei, mărimea pieței, adică ordinea abstractă a operațiilor rezultată pe baza acțiunilor individuale (inițiate pe baza cunoașterii persoanle pentru atingerea unor scopuri personale) și informate de tradiție, este limitată de cunoașterea consumatorilor și firmelor, adică de cunoașterea celor care formulează cererea și, respectiv, oferta, și care determină, în final, extinderea pieței. Într-adevăr, ca și în cazul diviziunii muncii, extinderea pieței este cea care „dă ocazia” pentru diviziunea și dispersarea cunoașterii. Dar, cu atât mai mult se întâmplă acest lucru când cunoașterea firmelor și consumatorilor crește; atunci se extinde și mulțimea aspectelor particulare pe care se bazează societatea, chiar dacă numărul membrilor societății nu ar crește. Aceste aspecte particulare mai numeroase creează oportunități noi foarte diferențiate, în acord cu cunoașterea, talentele și circumstanțele foarte diferite ale fiecăruia. Cu o cunoaștere personală crescută, fiecare este capabil să interacționeze în mai multe privințe cu ceilalți, făcând ordinea socială și mai complexă. Fiecare devine, astfel, și mai ignorant referitor la acest număr crescut de aspecte particulare care intră în funcționarea societății, ceea ce duce la adâncirea diviziunii cunoașterii și a diviziunii muncii.

În cele din urmă, extinderea ordinii spontane a pieței este determinată de creșterea permanentă a cunoașterii firmelor și gospodăriilor, pentru a răspunde necesității de a îndeplini la o scară mereu în extindere aceeași funcție de a coordona cunoașterea dispersată, dar mereu în creștere, din societate și a da fiecăruia tot mai multe beneficii de la cunoașterea individuală pe care o posedă alții. O afirmație a lui Hayek ar putea să-i facă pe unii oameni să pună la îndoială ideea că extinderea cunoașterii determină extinderea pieței. Această afirmație este următoarea: „În societatea civilizată, într-adevăr, nu atât de mult mai marea cunoaștere pe care individul o poate învăța/dezvolta/acumula (acquire), cât beneficiul mai mare pe care îl primește de la cunoașterea aflată în posesia altora, este cauza abilității sale de a urmări o infinit de largă arie de scopuri și nu doar satisfacerea celor mai presante nevoi fizice”[64]. Accentul pus de Hayek pe beneficiul primit de la cunoașterea altora este necesar pentru a sublinia rolul unic al pieței în coordonarea cunoașterii într-o societate civilizată, comparativ cu una primitivă sau într-o societate cu relativ multe intervenții comparativ cu una mai liberală. Totuși, trebuie notat că aceste „randamente crescânde” (individul este tot mai ignorant la aspecte particulare, dar are beneficii tot mai mari de la extinderea pieței și de la cunoașterea coordonată de piață) depind atât de numărul participanților la piață, cât și de creșterea cunoașterii fiecăruia, adică a fiecărui element ce contribuie la formarea ordinii, atât prin descoperire (invenție) cât și prin utilizarea cunoașterii altora.

Dar, în timp ce creșterea numărului de consumatori și firme este potențial limitată, creșterea cunoașterii fiecăruia este virtual nelimitată. Concurența și raritatea sunt principii care duc cu necesitate la creșterea cunoașterii individuale, iar această cunoaștere, prin oportunitățile pe care le creează, duce la extinderea pieței și a diviziunii muncii. Cu alte cuvinte, este nevoie ca, în societatea civilizată, cunoașterea firmelor și gospodăriilor să crească pentru ca individul să beneficieze tot mai mult de această cunoaștere în timp ce devine tot mai ignorant la aspectele particulare în continuă extindere în interiorul societății. Totuși, aceste aspecte particulare în legătură cu care suntem ignoranți „sunt sau vor fi cunoscute cuiva și prin aceasta afectează întreaga structură a societății”[65]. Altfel spus, sporul de cunoaștere al unuia duce la apariția a nenumărate aspecte particulare ale altora, de care aceștia sunt nevoiți să țină cont, inclusiv pentru faptul că îi oblică să descopere, în procesul de concurență cu alții, noi soluții de a fi eficienți, adică să crească propria cunoaștere. Astfel, cunoașterea se extinde mereu și crește complexitatea și mărimea pieței.

Așa cum am reamintit deja citându-l pe Hayek, sporul de cunoaștere pe care îl dobândește sectorul privat în timp real, adică acea cunoaștere care se dobândește de fiecare atunci când rezolvă problemele cu care se confruntă în timp ce își realizează planurile, poate fi accesibil unei agenții care ar dori să proiecteze ordinea socială doar ex post, adică mereu prea târziu pentru a fi efectivă în ghidarea deciziilor individuale și în formarea relațiilor dintre elementele structurii economice. Libertatea de acțiune pe baza cunoașterii și de alegere a mijloacelor, supusă permenent regulilor de bună conduită, generează concurență și antreprenoriat; niciunul dintre aceste două rezultate nu este redundant, adică nu pot fi înlocuite de vrun mecanism proiectat de om fără a atenua procesul de creștere a cunoașterii. Astfel, ceea ce poate contribui cel mai mult la extinderea cunoașterii și la extinderea mărimii pieței este aranjamentul instituțional bazat pe libertatea de acțiune, (Adam Smith il deduce din perspectiva interesului personal), în care rolurile sunt împărțite firesc între firme și gospodării, pe de o parte, și guvern, pe de alta: pentru a asigura creșterea prosperității singura restricție asupra libertății de acțiune și alegere a mijloacelor poate și trebuie să vină de la tradiția de reguli învățate, iar guvernul trebuie să asigure securitatea individuală. El trebuie să se abțină de la a reduce libertatea sub nivelul consistent cu tradiția de reguli învățate.

Cunoașterea, fiind un proces continuu de descoperire sub presiunea concurenței, contribuie la creșterea complexității ordinii abstracte a acțiunilor. Pentru a da o imagine aspupra a ceea ce înseamnă creșterea acestei complexități este suficient să ne gândim la câteva forme pe care le ia ordinea abstractă a acțiunilor. Una dintre aceste forme ale ordinii spontane este chiar diviziunea muncii. Diviziunea muncii este cea mai cunoscută structură de relații abstracte, pentru că oamenii pot să recunoască în practică părți ale ei, dar este imposibil de cuprins în totalitate cu mintea. Structura efectivă a prețurilor relative este o altă formă de manifestare a ordinii pieței, de asemenea recognoscibilă parțial prin experiență, dar imposibil de cunoscut sau de măsurat în totalitatea ei. Nicio statistică nu ar putea fi creată pentru a reflecta adecvat complexitatea acestor ordini astfel create. Orice teorie care ia în considerare în mod corect aceste aspecte imposibil de dovedit statistic este mai bună decât acele teorii care, pentru a valida statistic afirmațiile ei, deși acest lucru nu reprezintă o necesitate, le tratează neglijând complexitatea lor extraordinară (ideea aceasta este menționată de Hayek în diverse lucrări, inclusiv în discursul de recepție a Premiului Nobel în 1974).

O cale simplă pentru a arăta cum creșterea cunoașterii individuale și accentuarea ignoranței noastre duc la rezultatul că ordinea spontană este mereu preponderent covârșitoare în raport cu ordinea proiectată este să arătăm cum intervine creșterea cunoașterii, pe de o parte, și o agenție pe de alta, în relația dintre tradiția de reguli abstracte de bună conduită, libertatea de decizie și alegere, cunoașterea individuală și ordinea pieței.

Pentru claritate, este util să privim tradiția de reguli de bună conduită ca fiind o cunoaștere comună[66]. Rolul acesteia este să ghideze utilizarea cunoașterii individuale. Legătura dintre cele două este libertatea. Mai precis, cunoașterea comună delimitează spațiile libertății referitoare la deciziile privind utilizarea cunoașterii individuale dispersate și la alegerea scopurilor imediate. Odată ce libertatea este introdusă în ecuație apare  o ordine spontană (piața) a cărei esență este aceea că este alcătuită din relații abstracte între indivizi, impenetrabile la emoții și sentimente și, de aceea, rațională. Rezultatul pe care Hayek l-a scos la lumină este acela că ordinea pieței libere este singurul mecanism pe care l-am descoperit pentru a crește utilizarea cunoașterii individuale în societate.

În această relație dintre cunoașterea comună, cunoașterea individuală, libertate și rațiunea ordinii introducem creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor. Acum, relația este dinamică: creșterea cunoașterii individuale duce la creșterea complexității ordinii abstracte și a capacității societății de a rămâne sistematic rațională. Subsecvent, dată fiind libertatea de acțiune, creșterea mărimii și complexității pieței duce la creșterea gradului de utilizare a cunoașterii în societate. De aici apar consecințe care pot duce la rafinarea tradiției de reguli, rafinare ce ar putea rezulta în extinderea limitelor în care libertatea de decizie și alegere se exercită, ceea ce crește și mai mult complexitatea ordinii spontane și utilizarea cunoașterii factuale în societate. Ciclul acesta se reia permanent, pe măsură ce cunoașterea firmelor și gospodăriilor crește.

Cunoașterea firmelor și a consumatorilor pe care se bazează ordinea spontană este în continuă creștere, generată de instituțiile concurenței și antreprenoriatului, inițial disponibilă doar pentru cei ce inventează, iar apoi disponibilă pe scară mai largă, prin diseminarea de către piață. Dar, presupunând că ar dori acest lucru, entitățile private nu ar putea să transfere instantaneu sporul de cunoaștere pe care îl utilizează, pentru că, la un moment dat, ea este doar accesibilă prin descoperire în timpul real al interacțiunilor, nu și disponibilă. Hayek spune[67]: „acesta este motivul pentru care toate informațiile accesibile persoanelor (mai degrabă decât cele pe care acestea le posedă deja) nu pot fi puse la dispoziția vreunei alte agenții, dar pot fi folosite doar dacă ne bazăm pentru luarea deciziilor pe aceia care știu unde poate fi găsită informația relevantă”. Acest proces dovedește că stocul de cunoaștere pe care îl poate avea o agenție în timp real este mereu în urma cunoașterii efective pe care o deține sectorul privat. De aici vine și imposibilitatea unei ordini proiectate de a fi mai eficientă decât ordinea spontană a pieței.

În concluzie, creșterea cunoașterii în societate poate fi generată de entitățile private; iar această creștere a cunoașterii firmelor și gospodăriilor înseamnă, așa cum am menționat de la început, și creșterea numărului deciziilor private și a acțiunilor care au nevoie să fie informate și ordonate de rețeaua de reguli achiziționate cultural care generează permanent ordinea spontană a pieței. Faptul că sporul de cunoaștere în timp real este privat și netransferabil în timp real unei agenții nu înseamnă că extinderea ignoranței referitoare la aspecte particulare nu afectează în primul rând agenția.

Implicația care rezultă de aici este aceea că pe măsură ce complexitatea și mărimea ordinii pieței crește, nu numai fiecare individ, dar și orice agenție devine tot mai ignorantă cu privire la aspectele particulare din această ordine socială. În consecință, pe măsură ce crește cunoașterea personală, scad șansele ca o intervenție guvernamentală în ordinea tot mai complexă a pieței să producă efectele benefice pe care pretinde că le-ar putea produce. În schimb, odată cu creșterea complexității pieței, la care în primul rând contribuie creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor, orice intervenție guvernamentală va produce două tipuri de efecte: pe de o parte va reduce libertatea individuală de acțiune și alegere a mijloacelor. Din această cauză, intervenția agenției va conduce și la reducerea gradului de utilizare a cunoașterii în societate, cu implicații negative pentru bunăstare. Reducerea bunăstării va fi un stimulent puternic pentru fiecare element afectat al structurii să lupte pentru refacerea libertății.

Pe de altă parte, reducerea libertății privind utilizarea cunoașterii și alegerea mijloacelor nu înseamnă că intervențiile vor reduce, așa cum intenționează, numărul aspectelor particulare care sunt necunoscute celor mai mulți participanți la ordinea socială. Intervențiile vor duce doar la scăderea numărului de aspecte particulare care ar fi fost generate dacă libertatea de decizie nu ar fi fost redusă, dar vor genera alte aspecte particulare care „sunt sau vor fi cunoscute cuiva” și, prin aceasta, vor da naștere la inovații centrate pe refacerea libertății sau pe ocolirea restricțiilor, ceea ce va extinde ordinea spontană. Intervențiile, care au proprietatea aproape inevitabilă, că atrag alte intervenții, nu vor extinde, cât mai ales vor înlocui o ordine proiectată cu o alta, așa cum am arătat în secțiunea anterioară. Intervențiile vor extinde doar aspectele particulare și vor accentua ignoranța noastră față de acestea.

Rezultatul va fi acela că perpetuarea intervențiilor prin reguli proiectate va rezulta într-o libertate relativ redusă în acea parte a ordinii sociale în care operează reguli cu scop, dar și într-o pondere relativ mică a ordinii proiectate în ordinea socială. Extinderea ordinii pieței în termeni absoluți, la care creșterea cunoașterii individuale are un rol important, dar și relativ la ordinea proiectată, prin creșterea numărului de aspecte particulare cunoscute numai la nivel entităților private, va compensa efectele negative ale reducerii libertății asupra utilizării cunoașterii la nivelul societății, astfel că, în final, și cantitatea de cunoaștere utilizată în societate va crește, deși nu tot atât de mult cât ar crește dacă libertatea nu ar fi alterată.

În practică, oamenii nu vorbesc de noțiunea abstractă a creșterii cunoașterii. Pentru ei, această noțiune abstractă ia forma concretă a progresului tehnologiilor și a progresului științei în general, mai degrabă în această ordine, din moment ce progresul tehnic apare prin validarea în practică a unor invenții. Creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor care extinde complexitatea și mărimea pieței și, subsecvent, ne adâncește ignoranța față de aspecte particulare care contribuie la ordinea socială are un sens mult mai larg decât progresul tehnologic și știința. Totuși, acestea din urmă ocupă un rol important în creșterea complexității ordinii pieței și în creșterea eficienței cu care sunt utilizate resursele. Mai mult, pentru public în general, schimbările tehnologice și știința generează îngrijorări referitor la impactul lor supra locurilor de muncă și asupra relațiilor dintre om și tehnologie în condițiile în care inteligența artificială evoluează și există viziunea că ar putea deveni inteligență artificială generală, în care învățarea și logica să opereze în locul algoritmilor.

Conexiunile care există între cunoașterea generală (regulile abstracte ale tradiției), libertate, cunoașterea individuală și ordinea pieței ne ajută însă să înțelegem în ce măsură aceste temeri sunt justificate și în ce măsură omul ar putea fi dat afară dintr-o ordine pe care nici nu a inventat-o, nici nu o înțelege pe deplin. Pe baza acestor conexiuni putem să înțelegem că progresul tehnic și științific, în timp ce ne confirmă rațiunea și inteligența extraordinară cu care suntem dotați, ne adâncește ignoranța referitoare la circumstanțele în care acționăm noi înșine și cu atât mai mult referitoare la circumstanțele în care acționează ceilalți. Într-adevăr, întreaga noastră evoluție odată cu trecerea la societatea deschisă acum mai bine de două mii de ani poate fi descrisă ca o accentuare a ignoranței. Dar, în același timp, conexiunile pe care le-am amintit aici, ne arată că în timp ce progresul tehnologic ne adâncește ignoranța față de factorii de care depind societatea și bunăstarea, cu atât mai mult noi avem nevoie de tradiția de reguli și de ordinea pieței, care se extinde în mod spontan prin acțiune umană, în strictă concordanță cu principiul universal al ignoranței și cu alte principii obiective la care societatea a aderat prin tradiția de reguli de bună conduită. Cu alte cuvinte, rațiunea și inteligența cu care suntem dotați contribuie la progresul tehnic și la progresul științific (mai degrabă în această ordine); acestea amplifică interacțiunile umane, făcând ca ignoranța noastră inevitabilă să se manifeste față de tot mai multe acțiuni și circumstanțe, ceea ce duce în mod necesar la creșterea compensatorie a ordinii pieței și creează nevoia de a ne baza pe tradiție.

Din această perspectivă, ordinea spontană a pieței poate fi privită ca o rețea informațională ce oferă fiecăruia serviciul de a furniza informații. Dar mai mult decât atât, ordinea spontană a pieței poate fi privită ca rațiune a societății. Am menționat deja că această rațiune poate fi înțeleasă ca un set de relații abstracte între participanții la piață care îi împiedică să decidă referitor la realizarea planurilor lor pe baza de emoții sau impulsuri neraționale. Voi reveni asupra acestui aspect în ultima secțiune a acestui eseu. Dar, ordinea spontană a pieței reprezintă rațiune și în sensul că permite unor inovatori să înțeleagă ce reguli dintre cele existente pot fi perfecționate sau ce noi reguli pot fi introduse pentru ca ordinea să persiste. Chiar mai important, ea permite celorlalți participanți la piață să decidă, bazat pe practicarea noii soluții de către un număr mare de oameni pentru mult timp, dacă o invenție reprezintă cu adevărat o inovație. Experineța ne arată că oamenii au selectat acele schimbări tehnologice care au contribuit la menținerea ordinii pe care tradiția în ansamblu o servește. În foarte multe cazuri, după perioade de creștere a numărului de intervenții, această selecție a luat forma eliminării regulilor cu scop.

Din perspectiva rolului său informațional, piața (adică stuctura abstractă rezultată pe baza acțiunilor individuale informate de tradiție) apare și se extinde permanent ca răspuns la necesitatea de a transmite informații referitoare la modificările în cunoașterea individuală, pentru ca fiecare să-și poată concepe/adapta planurile astfel încât tot mai multe anticipații să fie realizate și economia să tindă spre echilibru, chiar dacă schimbările tehnologice se accelerează foarte mult și par să ne dea sentimentul că nu putem să ne adaptăm. Esențial aici este faptul că fiecare dintre noi suntem, din această perspectivă, în centrul unei rețele de reguli care ne informează și ne ghidează acțiunile. Practic, fără aceste ghidări și informații totul s-ar încetini. Din acest motiv, în mod spontan rețeaua este mereu policentrică și ne-ierarhică.

Poziția centrală a fiecăruia în această rețea vine de la însuși faptul că tradiția de reguli de bună conduită descoperite și învățate ne informează despre principiile pe care ar trebui să le luăm în calcul atunci când luăm decizii individuale în interiorul domeniul nostru rezervat. Numărul de decizii este în creștere din cauza multor factori, dar în mare măsură din cauză că universul cunoașterii se schimbă tot mai rapid; schimbările în cunoașterea firmelor și consumatorilor au, la rândul lor multe cauze; exact aceste schimbări în cunoașterea individuală determină evoluția științei și tehnologiei, care în timp ce atomizează și mai mult cunoașterea și adâncește specializarea, reprezintă noi soluții acceptate pentru ca fiecare să se adapteze mai eficient la schimbarea circumstanțelor și la faptele particulare care le devin cunoscute. Ceea ce fac în esență schimbările tehnologice care cu adevărat reprezintă un progres este să ne crească libertatea de a alege scopurile imediate (mijloacele), adică de a alege ce bunuri și servicii putem și vrem să oferim pentru alții. Aceasta înseamnă că tehnologia ne eliberează de unele saricini pentru a ne permite să ne dedicăm altora, în care cunoașterea și talentele noastre sunt mai bine utilizate. Aceasta face ca piața să se reorganizeze permanent, la un nou nivel, mai înalt și mai sofisticat pentru a putea face serviciul de a răspândi în mod adecvat noua structură a cunoașterii individuale și a informațiilor. Piața devine o rețea de informare tot mai mare și tot mai complexă, dar mereu policentrică și ne-ierarhică.

Cealaltă perspectivă este cea în care înțelegem ordinea pieței ca rațiune ce informează despre aspectele nesatisfăcătoare ce pot fi ameliorate prin perfecționarea tradiției. Din această perspectivă, accelerarea progresului tehnic și modificările pe care acesta le induce asupra condițiilor la care regulile descoperite s-au adaptat creează necesitatea de adaptare rapidă a regulilor pentru a rămâne fidele scopurilor de a servi „aceeași ordine abstractă a acțiunilor și să prevină conflictul între persoane care se supun acelor reguli”[68]. Deși circumstanțele în care există mediul economico-social se modifică relativ mult și rapid, mai ales în această eră a societății informatice, a apariției inteligenței artificiale, a intervențiilor guvernamentale crescute, sistemul de reguli descoperite reușește să rămână recognoscibil și să ne informeze corect despre anticipațiile pe care trebuie să le avem referitor la modul în care oamenii răspund în diverse circumstanțe.

Ceea ce putem spune despre trecut este că procesul de perfecționare a tradiției a rezultat în reguli care au fost atât stabile, cât și echilibrante. Aceasta înseamnă că odată adoptate, regulile au rămas parte din tradiție, au fost permanent recunoscute și au dus mereu la realizarea celor mai multe anticipații. În prezent, sub evoluția factorilor menționați, evoluția culturală tinde să se accelereze. Dar accelerarea a avut loc, aproape permanent, chiar dacă, probabil, nu cu ritmurile din prezent.

Astfel, putem spune că această performanță a tradiției, de a rămâne recognoscibilă și eficientă în echilibrarea sistemului economic, a fost mereu prezentă ca parte a unui proces de accelerare a perfecționărilor care au avut loc în interiorul tradiției de reguli, atât sub influența progresului tehnic, cât și sub influența regulilor proiectate, care îndelung repetate pentru atingerea unor scopuri intangibile creează „necesitatea constantă” de a rezolva problemele pe care apelarea la proiectare socială le creează în mod inevitabil. Iar locul cel mai probabil al unei perfecționări a fost și rămâne acolo unde tradiția de reguli nu dă un răspuns definitiv unor probleme.

Nu putem ști rezultatul acestei accelerări din prezent, ci doar putem spera că ceea ce există în tradiție va permite să progresăm, în sensul că la orice moment viitor, regulile din interiorul tradiției vor continua să fie stabile (si de aceea recognoscibile) și echilibrante pe termen lung. Pentru aceasta, ar trebui ca formarea și transformarea regulilor să fie recunoscute individual pe scară largă și să fie compatibile cu tradiția. Numai în acest fel tradiția va duce, așa cum a dus și până acum, la creșterea prosperității și solidarității noastre.

Modalitatea prin care noile reguli descoperite sunt validate referitor la compatibilitatea cu restul tradiției este aceeași ca întotdeauna, si anume o răspândire largă a unei noi practici. Răspândirea largă a unei practici este dovada eficienței unei inovații[69]. Altfel spus, răspândirea este o modalitate de verificare dacă noua regulă servește aceeași ordine ca și celelalte reguli si dacă odată adoptată, noul set de reguli produce conflicte între persoanele care le urmează.

În trecut, răspândirea era precedată, cu toate beneficiile ce decurg de aici, de o perioadă îndelungată de experiență, cu perfecționări venind de la practicanți din perioade și locuri diferite. În agricultură, au fost necesare patru secole pentru ca inovații din secolul al VIII-lea să fie larg răspândite în secolul al XIII-lea[70]. În prezent este posibil ca această perioadă în care o nouă practică poate deveni o regulă descoperită să fie mult diminuată, chiar la câțiva ani, ceea ce înseamnă că însăși tradiția de reguli ar putea fi mult mai dinamică decât în trecut și că cei care contribuie la perfecționarea tradiției sunt mult mai aproape de momentul în care noua practică devine răspândită.

În condițiile în care tehnologia informației a evoluat la stadiul în care accelerează foarte mult unele procese de inovare, este posibil ca partea din tradiția de reguli învățate care ne ghidează acțiunile referitoare la scopuri personale concrete să lase relativ mai mult loc unei părți în creșterea, și anume acelei părți constituită din reguli care ghidează acțiunile noastre vizând acumularea de mijloace care ne țin deschise posibilitățile de a ne adapta la circumstanțe particulare. Dincolo de a fi doar posibilă, această tendință este chiar probabilă, având în vedere că aceleași reguli nu pot rămâne coerente între ele în orice fel de mediu, ci doar în mediul la care s-a adaptat.

Mediul nostru se schimbă atât sub influența progresului tehnic, cât și sub influența abundenței de reglementări. Asupra acesteia din urmă voi reveni, dintr-o altă perspectivă, când voi prezenta următorul argument în favoarea ideii că în țările occidentale caracterul de piață al economiilor este tot mai solid, deși nu atât de solid pe cât s-ar putea dacă guvernele ar interrveni mai puțin în economie. Aici este util să menționez doar, ca un exemplu, că întreaga inovare financiară pare să reflecte o creștere a ponderii acestui tip de reguli (nu mă refer la cele proiectate, deși și ele în intenție merg în aceeași direcție) referitoare la menținerea deschisă a posibilităților de adaptare la noi circumstanțe, prin creșterea și diversificarea instrumentelor de tratare a riscului. Dar chiar și industrii mai ușor de înțeles de către public reflectă o adoptare de reguli care privește mijlocele de a ne adapta la circumstanțe nu neapărat previzibile, dar posibile. De exemplu, livrările la domiciliu, practicate în mod tradițional de unele unități de producție a hranei preparate, cum ar fi pizza, au devenit, în timpul pandemiei o practică ce a creat un mijloc de a ne adapta la necesitatea reducerii contactului fizic, dar s-au dezvoltat ca largă practică și după pandemie. Același lucru îl sugerează și defecțiunile intervenite în lanțurile de aprovizionare.

În timp ce aceste defecțiuni sunt rodul pandemiei de Covid-19 sau a războaielor apărute după 2022, adică a unor șocuri externe pieței, în interiorul ordinii pieței elementele sale constitutive vor căuta să se adapteze prin adoptarea de noi reguli care vor ghida comportamentele noastre spre a ne adapta la șocuri pe care le pot suferi mijloacele noastre și la reconstituirea ordinii. Din această perspectivă, recognoscibilitatea tradiției de reguli este esențială. Voi reveni mai târziu la acest aspect. Probabil această componentă a tradiției de reguli referitoare la mijloace, este cea mai dinamică în procesul continuu de perfecționare incrementală a tradiției de reguli învățate. Este posibil ca această dinamică crescută a schimbărilor în tradiția de reguli orientate spre crearea mijloacelor de adaptare să fie în prezent factorul principali care contribuie la extinderea ordinii spontane relativ la acea ordine pe care guvernele o proiectează.

În acest punct cred că este util să prezint în detaliu câteva exemple referitoare la modul în care creșterea cunoașterii firmelor și consumatorilor, în parte reflectând progresul tehnic și/sau științific, dar chiar și  distorsiunile introduse de regulile proiectate, au asigurat mereu un rol dominant ordinii spontane în raport cu ordinea proiectată, în ciuda creșterii intervențiilor guvernamentale în economie și societate în general. Aceste exemple ajută la o mai bună înțelegere a modului în care tradiția s-a perfecționat în trecut și la cum continuă să se perfecționeze, probabil mai accelerat, în prezent prin adaptarea la noi circumstanțe pentru a putea servi ordinea abstractă. Spațiul necesar prezentării exemplelor este destul de extins pentru a face necesară prezentarea lor în continuare în două secțiuni distincte, dar pe care cititorul este invitat să le înțeleagă ca pe o prelungire la argumentul  creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor –pe care l-am prezentat în această secțiune pentru a sprijini afirmația mea că în societatea occidentală ordinea spontană este permanent covârșitor preponderentă în raport cu ordinea proiectată. Voi relua în secțiunea a VII-a prezentarea celorlalte argumente pentru care în economiile occidentale ordinea spontană rămâne dominantă în raport cu ordinea proiectată, chiar și atunci când intervențiile guvernamentale cresc.

Bibliografie și adnotări

[61] . Hayek spune că „ Abstract rules operate as ultimate values because they serve unknown

particular ends”. Pentru că ignoranța referitoare la aspectele particulare care determină ordinea spontană este o trăsătură universală și iremediabilă, regulile abstracte de bună conduită sunt singurele disponibile pentru a ne ghida în realiza scopurile particulare. Noi nu numai că nu putem renunța la ele, dar este necesar să înțelegem că sunt valori pe care le avem împreună. Ordinea pieței pe care regulile o servesc produc împreună efecte neintenționate, care în cea mai mare parte iau forma de oportunități pentru persoane necunoscute. Esența societății deschise este aceea că regulile generale și abstracte contribuie la formarea unei ordini care produce o diversitate de oportunități pe care oricine este liber să le identifice și să le utilizeze în acord cu cunoașterea personală. Spre deosebire de aceasta, ordinea bazată pe reguli cu scop instituie beneficii garantate pentru grupuri dinainte stabilite (vezi Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol.2, pp. 1-17).

[62] Adam Smith, (1994) [ediția a cincea din 1789, ultima din viața lui Smith], „ An Inquiry into the Nature and Causes of The Wealth of Nations” (Edited, with an introduction, notes, marginal summary, and enlarged index by Edwin Cannan), The Modern Library, Random House, Inc.

[63] Buchanen și Yoon (2000), referindu-se la faptul că această relație implică idea de randamente crescătoare, spun că ideea ar fi avut altă istorie, implicând că poate ar fi fost în miezul stiinței economice neoclasice dacă explicația lui Adam Smith referitoare la originile comerțului nu ar fi fost înlocuite de explicația lui David Ricardo. „To Adam Smith, mutually beneficial exchange emerges because of specialization, which, in its turn, implies the presence of increasing returns to the size of the exchange nexus (sublinierea mea). Even in a world of equals, trade offers mutuality of gain. There is no need for participants in the economic nexus to differ one from another. In the Ricardian logic, by contrast, trade presumably emerges because productive resources differ in their capacities to create economic value, at least among separate „goods”. Specialization is a „natural” feature of resource endowment – a feature that is exploited by trade. Comparative advantage ensures the mutuality of gain. But, in this explanation, there is no direct linkage between the size of the exchange network and the degree of specialization that is viable. There is no need to introduce increasing returns. Comparative advantage may be present even if there are constant returns to scale, both for the economy and for its separate productive sectors” (vezi vezi James M. Buchanan și Yong J. Yoon, „A Smithean Perspective on Increasing Returns”, în Journal of the History of Economic Thought, Volume 22, Issue 1, March, pp. 43-48).

[64] Hayek (1993), Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 1, p. 14.

[65] Ibidem, p. 13.

[66] Există câteva moduri de a privi tradițiade reguli învățate. Ea este o cunoaștere („înțelepciune”) pe care o avem în comun, foarte distinctă de cunoașterea individuală a circumstanțelor și faptelor particulare pe care se bazează societatea. Ea este ghidul acțiunilor noastre. Este un sistem de restricții generale cărora trebuie să ne supunem pentru ca ordinea pe care ne bazăm să persiste. Ea reflectă trăsături generale și foarte abstracte ale mediului social, din moment ce ordinea care rezultă din acțiunile noastre ghidate de tradiția de reguli este chiar ordinea socială. Ea este chiar mintea noastră, din moment ce mintea noastră „constă în reguli de acțiune” mai mult decât în elaborarea de reguli. Ea ne delimitează zonele noastre private în care putem decide liber. În concluzie, ignoranța noastră face necesar ca în locul unor obiective concrete să avem în comun reguli generale și abstracte.

[67] Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 3, p. 190.

[68] Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol. 2., p. 24.

[69] Pierre Chaunu (1986), „Civilizația Europei în secolul luminilor”, Editura Meridiane, Vol. 2.

[70] Ibidem, p. 22.

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. Opinia sa nu reprezintă poziția BNR. O versiune a articolului a apărut și pe blogul său