Secretele populismului. Cum a deschis calea pentru Trump și Orbán o nouă specie de strategi politici

Arthur Finkelstein, un director american de dreapta de campanii politice care a murit în 2017, nu a vorbit aproape deloc în public. Fiul homosexual al unui taximetrist din Brooklyn, el era atât de secretos încât își făcea rezervări la hoteluri sub nume false. Practic, unica urmă audibilă rămasă de la el este un discurs ținut în 2011 la obscurul Institut Cevro din Praga. Merită ascultat pe YouTube, întrucât în el Finkelstein prezice viitorul politic, scrie The Financial Times, citat de Rador.

Criza economică, afirma el cu un accent puternic de Brooklyn, „pare a fi, cel puțin din călătoriile mele pe ici pe colo, mult mai gravă decât o percepem mulți dintre noi. Există o furie autentică.” Pretutindeni, ținta acelei furii erau minoritățile etnice. În SUA, observa el, „furia este îndreptată contra mexicanilor. Nici măcar împotriva tuturor hispanicilor – a mexicanilor.”

În asemenea vremuri, există posibilitatea apariției bruște a unor „politicieni de nicăieri”. Având în vedere dezastrul economic, prezicea Finkelstein, „ne dorim ca niște oameni de afaceri să ajungă conducători”. Cine anume? „Nu știu dacă cineva de aici îl urmărește pe Donald Trump din SUA, dar e uimitor. E doar personalitate pură.” La acea dată, Trump era în toiul unei campanii anti-Barack Obama pe tema certificatului de naștere ala acestuia.

Finkelstein a contribuit la crearea populismului. El i-a consiliat pe Nixon, Reagan, Netanyahu și Orbán. Câțiva dintre consilierii campaniei electorale a lui Trump din 2016 și, în primul rând, Roger Stone, l-au avut pe Finkelstein drept mentor.

Noi am petrecut ani de zile analizând obsesiv liderii populiști pe care-i vedem pe scenă. Însă noua carte scrisă de Giuliano Da Empoli în limba franceză, „Les ingénieurs du chaos” [„Inginerii haosului”], fixează lumina reflectoarelor, din contră, asupra culiselor, pe Finkelstein și alți strategi populiști. Ei sunt aceia care (cu ajutorul Rusiei) au transformat niște nemulțumiri populare autentice în victorii electorale. Următoarea lor țintă: alegerile europene din mai. Așadar, care sunt tehnicile lor?

Davide Casaleggio, creierul din spatele inovatoarei Mișcări de Cinci Stele din Italia, spunea cândva că vechile partide politice sunt ca Blockbuster [corporație de mare succes, ulterior falimentară, în domeniul închirierii de casete video – n. red.]; cele noi sunt ca Netflix. Cele mai multe partide tradiționale, cel puțin până în 2016, foloseau tehnici de secolul 20. Vorbeau într-un limbaj de lemn, evaziv. Concurau pentru centrul politic. Alegeau lideri care-și petrecuseră decenii ridicându-se gradual în interiorul mașinăriei de partid. Și respingeau viziunea: Da Empoli apreciază că progresiștii au trecut în cursul unei singure generații de la „transformă-ți visele în realitate” la „fă din realitate visul tău”.

În antiteză, influențele populismului sunt de secol 21. Trump provine din lumea spectacolelor TV „realiste”. „Meritul [lui] istoric”, scrie Da Empoli, rezidă în înțelegerea faptului că campaniile electorale erau ca niște astfel de spectacole TV „foarte mediocre”, „produse de diletanți și populate cu personaje triste, fără viață […] actori de categoria B, Clinton-ul greșit, Bush-ul greșit.”

O altă influență populistă o constituie cultura jocurilor video. Steve Bannon (mult mai eficient în culise decât pe scenă) a investit pentru scurt timp în jocuri în 2015. A pierdut bani, însă a descoperit o vastă lume subterană de tineri bărbați care practicau agresiunea anonimă pe internet.

Când au apărut și rețelele sociale, start-up-urile populiste le-au deprins rapid tehnicile. La fel ca spectacolele TV și jocurile video, rețele sociale răsplătesc implicarea. Dacă o memă devine virală – „Construiți zidul!” – populiștii o rafinează și o folosesc. Dacă nu devine virală, o abandonează. Liderii populiști și adepții lor de pe rețelele sociale se alimentează reciproc, într-un ciclu etern.

Așadar partidele populiste satisfac cererea politică și concomitent acumulează informații despre alegători. Acest fapt le permite să țintească micro-grupuri cu mesaje pe care nimeni altcineva nu le mai vede. Campaniile electorale devin „războaie între [programe] software”, scrie Da Empoli. Simpatizanții ajung să se simtă participanți în loc de simpli spectatori.

Populiștii fac o delimitare între campania electorală și guvernare. Liderii lor sunt selectați nu în virtutea abilității de a guverna, ci strict în funcție de capacitatea lor de a genera implicare. De aceea, mulți dintre ei – Beppe Grillo, Boris Johnson, Trump – provin din industria divertismentului. O rută rapidă de abordare va incita furia. După cum aprecia Finkelstein: „Tipul care spune «Am un plan în șapte puncte pentru repararea sistemului de pensii»” va pierde în fața „tipului care spune «Dați-i afară! Să nu-i mai văd pe oamenii ăia»”.

Pentru Finkelstein, mai importantă decât alegerea propriului candidat este alegerea inamicului potrivit. Inamicul ideal este o persoană sau un grup care poate fi înfățișat drept întruchiparea unei mixturi de rele. Scenariul populist afirmă: indiferent cât de placidă sau de sigură pare a fi țara ta, acest inamic vrea să-ți distrugă modul de viață sau chiar să te omoare.

În 2004, Finkelstein făcea următoarea glumă: „În privinţa republicanilor, Hillary Clinton este un candidat minunat la președinție.” În 2013, când lucra pentru Orbán, el l-a ales pe George Soros drept inamic. (Există aici niște asemănări evidente cu Emmanuel Goldstein, inamicul Partidului în romanul lui Orwell „1984”.) Finkelstein, deși el însuși evreu, a utilizat metafore antisemite împotriva lui Soros. Nu era un rasist; doar îi plăcea să câștige jocul.

Populiștii îi atrag pe unii extremiști. Candidatul populist nu-i va dezavua niciodată pe aceștia, întrucât extremiștii sunt cei mai puternici susținători ai săi, iar în comparație cu ei candidatul poate să apară într-o lumină moderată. Prin urmare, Trump a avut nevoie de neo-naziștii de la Charlottesville în aceeași măsură în care Netanyahu are nevoie de partidul Puterea Evreiască.

Partidele tradiționale învață și ele acum tehnicile populiste. Democrații americani și-au găsit inamicul ideal în persoana lui Trump și se poate presupune că ei vor evita să-și aleagă un inamic ideal drept candidat pentru 2020. Pretutindeni, de la Marșul Femeilor din ianuarie 2017, electoratul partidelor tradiționale s-a transformat din spectatori în participanți. Iar unii politicieni noi, în special Alexandria Ocasio-Cortez, sunt capabili să rivalizeze cu Trump în privința implicării. Până la un anumit punct, cu toții suntem acum populiști.

The Financial Times/ Rador/ Traducerea: Andrei Suba