Șeful Academiei, Ioan – Aurel Pop, criticat de directorul Institutului Elie Wiesel pentru că a distorsionat relatarea pogromurilor în care au fost uciși mii de evrei români

Alexandru Florian, directorul general al Institutului Elie Wiesel, reclamă într-o scrisoare deschisă adresată istoricilor Ioan-Aurel Pop (președintele Academiei Române) şi Ioan Bolovan faptul că ediţia revizuită şi actualizată a volumului Istoria ilustrată a României, editată de cei doi, conține dezinformări și omisiuni grave legate de pogromurile îndreptate împotriva evreilor din România în secolul 20.

Iată scrisoarea integrală:

”În 2018 a apărut o „ediţie revizuită şi actualizată” a volumului Istoria ilustrată a României (editori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan), sub titlul Marea istorie ilustrată a României şi a Republicii Moldova. În 2016, în răspunsul dumneavoastră la sugestiile Institutului privind prima ediţie, am remarcat angajamentul ca în viitoarele ediţii să oferiţi mai multe „detalii despre situaţia evreilor din România”, aici: http://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/07/Corespondenta-universitatea-BB.pdf

De această dată autoarea capitolului „România între 1918 şi 1947” a adăugat mici fragmente din care se poate înţelege că: la Bucureşti a avut loc un pogrom în ianuarie 1941; în Transnistria au fost deportaţi şi evrei din Bucovina de Sud (Vechiul Regat).

Rămânem însă contrariaţi că despre tragicele evenimente de la Iaşi din iunie 1941 se reia aceeaşi naraţiune deformatoare: „la sfârşitul lunii iunie 1941, au fost executaţi 500 de evrei originari din Basarabia şi Bucovina, acuzaţi că ar fi tras focuri de armă asupra soldaţilor români şi germani” (p.572). În realitate, în iunie 1941 la Iaşi a fost un adevărat Pogrom în care autorităţile române, cu sprijinul populaţiei şi a soldaţilor germani, au ucis aproximativ 13.000 de evrei.

În aceeaşi viziune distorsionată, lipsesc informaţiile despre responsabilitatea autorităţilor române şi/sau germane pentru exterminarea evreilor ucrainieni din Transnistria, precum şi deportarea romilor în teritoriul aflat sub autoritate românească.

Totodată, despre regimul lui Carol al II-lea ar fi fost important de marcat momentele de început ale marginalizării şi eliminării evreilor din societate: 1) pierderea cetăţeniei de către 225.222 de evrei (aproximativ o treime dintre cei revizuiţi), printr-o lege pregătită şi pusă în aplicare de către guvernul Goga-Cuza şi acela al Patriarhului Miron Cristea şi 2) legea privind statutul juridic al evreilor elaborată de către guvernul Ion Gigurtu în august 1940, care a stabilit 3 categorii de evrei supuşi diverselor grade de restricţii.

În economia volumului apare cel puţin disproporţionat faptul că Pogromului de la Chişinău din 1903, în timpul regimului ţarist, i se oferă o pagină (pp.537-538), iar pogromurile de la Dorohoi (iulie 1940), Bucureşti (ianuarie 1941) şi Iaşi (iunie 1941) sunt amintite expeditiv în câte o frază, sub denumirea de „evenimente” sau „incidente sângeroase”. Masacrul de la Odessa este uitat cu desăvârşire.

În „Cuvântul către cititor” amintiţi, pe bună dreptate, despre grava dezorientare şi nociva manipulare a conştiinţei publice la care au contribuit producţiile istoriografice ale perioadei comuniste.

Astăzi cunoaşterea istoriei este esenţială pentru formarea conştiinţei publice, iar asumarea cu responsabilitate „atât a împlinirilor, cât şi a ororilor” din trecutul nostru presupune că am ales drumul Europei Occidentale.

30 iulie 2018
Cu deosebită stimă,
dr. Alexandru Florian, Director general Institutul Elie Wiesel”