Şerban Foarţă, despre cum s-a născut „Mica Ţiganiadă”: Pentru strofele finale, care mimează limba ţigănească, „am sunat-o pe mama, cerându-i să mi le dicteze pe silabe”

Scriitorul Şerban Foarţă, cel care a semnat versurile unora dintre legendarele melodii ale formaţiei Phoenix, povesteşte, într-o postare pe Facebook, cum i-a cunoscut pe membrii grupului Phoenix, cum s-au născut „Mica Ţiganiadă” şi „Cantafabule”, cum a colaborat „mişto” cu Nicu Covaci mai cu seamă, transmite News.ro.

„Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin (ad)opţiune, care, ştia, desigur, că „Phoenix”-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro”. Nu eram, însă, un fan „Phoenix”, – ceea ce nu sunt nici azi, orice „fanism” fiindu-mi străin dintotdeauna. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la minimă distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. – Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.) 

Un demi-fan al lor era Ujică, Andrei Ujică, tânărul meu amic -, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în ’51; iar eu, în ’42). El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem (sau, mai exact, să scriu) un text pentru băieţii de la „Phoenix”. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei…  

Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplu cu nişte cuvinte. Trei rânduri a câte cinci liniuţe fiecare (trei drepte, două curbe): plus un al patrulea cu, numai, trei. Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam” ca pe bătaia apatică a unui metronom. Am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… 

Cred că mă gândeam la M. R. P., la Cânticele-i ţigăneşti şi la elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă”! Cât despre strofele finale, care mimează limba ţigănească, am sunat-o, la Turnu Severin, pe mama, cerându-i să mi le dicteze pe silabe, ea amintindu-şi-le din copilărie, când, jucând diverse jocuri, acestea îşi aveau (ca şi acum?) propriile lor numărători (countings, comptines). Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, – punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură” din Mugur de fluier (titlul îi aparţine amicului Victor Cârcu)”.

Cum i-a cunoscut pe Phoenicşi. „Trăiau în cantonament”

„Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, – şi după. I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă”: scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament”. Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, „mişto”, cu ei. 

Cu Nicu Covaci, mai cu seamă, – care, am mai (tot) spus-o, avea bossă de boss! Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste…”, – în care eu vedeam un antidot al unui neaoşism cam haiducesc! (Compozitor avea să fie Josef Kappl, foarte inspirat melodic, ca şi, nu mai puţin, instrumental, cu evocatoru-i dublu flaut.) Înclinaţia pentru arhaic a lui Covaci coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii.
 

Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele M. Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care… „jimbologizam”, în trei, – în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti” (şi, uneori, a unor martori inoportuni şi ignoranţi, care ştiam că dau raportul). Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de „Phoenix”. El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi cam naiv-grandilocventă); trebuia, adică, justificat organic sau lăuntric – nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic). 

Pasărea Phoenix i-a „chemat” pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf… Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, – până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit. Era prin ’76… Ca să devină resurecţională, cenuşa are, cred, nevoie de o „massă critică” anume. Care (mai) e aceasta?”.

Cântecul „Mica Ţiganiadă” este inclus pe al doilea album al formaţiei Phoenix, „Mugur de fluier”.

Nicu Covaci a murit vineri seară, 2 august 2024, la Spitalul Judeţean Timişoara, unde era internat de mai multe săptămâni, după ce starea sa de sănătate s-a agravat. În primăvara acestui an a fost supus unei intervenţii chirurgicale complicare, pentru extirparea unei tumori pe creier. Fanii lui Nicu Covaci îşi vor putea lua rămas bun de la acesta, la Filarmonica Banatul din Timişoara, unde va fi depus trupul artistului. 

Potrivit apropiaţilor, miercuri, trupul artistului va fi dus la Bucureşti, unde va fi incinerat, iar joi va avea loc ceremonia funerară, într-un cadru privat.