Sfârșitul unei ere? Cum a influențat Pax Americana continentul european

Președintele Donald Trump a oprit ajutorul militar de orice tip pentru Ucraina, au declarat oficiali de la Casa Albă pentru CNN și CBS. În ultimele săptămâni, sprijinit de anumite voci din Partidul Republican și din cercul apropiat al lui Donald Trump, au susținut ferm ideea diminuării prezenței militare americane în Europa. Șeful Departamentului de Eficiență Guvernamentală (DOGE), Elon Musk, a mers mai departe, declarându-se pe X „De acord” cu o postare care susținea ca SUA să părăsească NATO și Națiunile Unite.

Acest gest se încadrează în mentalitatea izolaționistă a mișcării MAGA. Totuși, dată fiind istoria semnificativă a prezenței militare americane în Europa, o viitoare retragere ar atrage după sine sfârșitul „Păcii Americane”. Dar cum s-a ajuns aici? Și, mai ales, de ce au ales americanii să stea în Europa? În acest articol, G4Media încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Prima jumătate a secolului XX: Dificila relație transatlantică

La începutul secolului al XX-lea, relația dintre Washington și statele europene era una destul de complexă. Pe de o parte, europenii formau cel mai mare grup de imigranți în Statele Unite, în special est europenii și italienii (conform unui studiu realizat de Warwick University). De asemenea, Europa reprezenta și o piață de desfacere uriașă pentru bunurile americane. Apariția primului autoturism produs în masă (Ford Model T) în 1908 a fost urmată de un export masiv către continent.

Pe de altă parte, pe plan geopolitic, era clar că interesele celor două părți sunt divergente. Statele Unite s-au format în urma unei revoluții anti coloniale. În 1823, Washington-ul a stabilit Doctrina Monroe: blocarea influenței europene în America de Sud. Scopul declarat era de a proteja nou-apărutele state din America Latină de ambițiile imperialiste europene. Pe de altă parte, această politică externă a îngrădit semnificativ suveranitatea acelor state, iar SUA și-a delimitat propria sferă de influență.

Primul Război Mondial a schimbat total paradigma: Statele Unite au fost o intervenție decisivă în conflagrația imperiilor europene. Președintele Woodrow Wilson a fost arhitectul păcii postbelice, prin principii – Cele Paisprezece Puncte – și instituții: Liga Națiunilor. Dar idealismul său a fost înlocuit de cinismul noii administrații republicane. Prin motto-ul „Back to normalcy”, proaspăt-alesul președinte, Warren G. Harding, a reîntors SUA la atitudinea izolaționistă.

În anii interbelici, economiile europene s-au apropiat tot mai mult de cea americană. Acesta a fost motivul pentru care, la declanșarea Marii Crize din 1929, întreaga Europă a fost afectată. Măsurile protecționiste ale administrației americane Hoover (precum tarifele vamale) au agravat situația, iar Criza a fost unul dintre factorii ascensiunii extremei-drepte pe continent, în special în Germania.

Securitatea Postbelică. Începutul Războiului Rece

Atrași în Al Doilea Război Mondial de atacul japonez împotriva flotei americane din Pearl Harbour, Statele Unite au prioritizat, însă, campania din Europa, fiind concentrați pe distrugerea Germaniei Naziste.

La sfârșitul războiului, Europa se afla într-o poziție vulnerabilă: marile centre industriale fuseseră devastate, infrastructura era distrusă, iar hrana lipsea. Mai rău, între principalele două forțe ale Aliaților (Uniunea Sovietică și Statele Unite) se instalează, treptat, neîncrederea. În contextul în care, prin intervenția în alegeri, Moscova a creat regimuri-satelite în Europa de Est, Europa de Vest a devenit îngrijorată de expansiunea comunismului, iar SUA de posibilitatea atragerii sale într-un nou război european. Statele Unite au venit cu o serie de măsuri pentru a sprijini procesul de nation-building în Europa Occidentală prin Planul Marshall. Acesta a presupus acordarea unui ajutor nerambursabil în valoare de 13 miliarde de dolari statelor vest-europene.

Blocada Berlinului

Totuși, de la sprijinirea dezvoltării unor state și până la o alianță militară este o cale lungă. În 1948, însă, un eveniment major a grăbit acest parcurs. Ca o înțelegere pentru pacea postbelică, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și sovietică). Berlinul, deși aflat în totalitate în zona sovietică, a fost, de asemenea, împărțit.

Astfel, în sectorul sovietic existau trei enclave administrate de puterile occidentale. Deși divizarea Germaniei trebuia să fie o soluție temporară, Uniunea Sovietică și Statele Unite nu au reușit să ajungă la un acord prin care să creeze un nou stat  unificat. Stalin nu își dorea un  stat german capitalist. Mai mult, sovieticii observaseră acumularea de discrepanțe între zonele de administrare occidentale – care, prin Planul Marshall, începuseră să-și revină economic, în timp ce Germania de Est încă se afla într-o situație precară.

Astfel, pe 24 iunie 1948, trupele Armatei Roșii au blocat accesul convoaielor de aprovizionare către Berlinul de Vest. Aliații occidentali au reacționat printr-un pod aerian, ocolind blocada sovietică. Evenimentul, deși menținut oarecum sub control, a creeat o tensiune uriașă, iar perspectiva reaprinderii unui nou conflict era cât se poate de palpabilă. Deși blocada a luat sfârșit în mai, deja în aprilie 1949, în urma unui șir îndelungat de negocieri și acorduri, s-a semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, o alianță militară între Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Benelux, Portugalia, Norvegia, Islanda, Danemarca și Italia.

Articolul 5 al Tratatului, considerat principalul stâlp al alianței stipulează că „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc [un] asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individuală sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei aciuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. ”

Tot 1949 este și anul stabilirii divizării. Apar două state germane distincte: Republica Federală Germană (aliată Occidentului, cu capitala la Bonn) și Republica Democrată Germană (aliată Uniunii Sovietice, cu capitala la Berlin). Cele două state nu se recunosc reciproc.

Prima fază (1949 – 1991). Războiul Rece

În primii ani ai existenței sale, NATO a mers pe doctrina „descurajării nucleare”. Ceea ce presupunea că orice atac din partea sovietică ar atrage o retaliere nucleară din partea NATO.

În primul deceniu de existență, Alianța Nord Atlantică a cunoscut și prima lărgire: Grecia și Turcia (1952), urmate de Republica Federală Germană (1955). Aceasta din urmă s-a petrecut în ciuda cererii Moscovei de a adera la alianță, oferind la schimb reunificarea celor două Germanii într-un stat neutru din punct de vedere militar. Soluția aceasta a fost respinsă de americani și de cancelarul vest-german, Konrad Adenauer. Prin urmare, URSS a format o alianță militară distinctă.

Pactul de la Varșovia (1955) a fost format ca răspuns pentru NATO și pentru a formaliza prezența continuă a trupelor sovietice în statele-satelit.

Următorii ani au reprezentat numeroase momente de tensiune și relaxare între cele două părți. Un moment emblematic a fost Criza Berlinului, cunoscut și drept „Confruntarea de la Checkpoint Charlie”. Pe 4 iunie 1961, la Summit-ul de la Vienna, liderul sovietic Nikita Hrușciov i-a dat un ultimatum președintelui american John F. Kennedy ca trupele americane să părăsească Berlinul de Vest. Tensiunile au fost exacerbate de începutul construirii Zidului Berlinului. Aceste acțiuni aveau la bază exodul populației din Berlinul de Est către Berlinul de Vest, dar situația a degenerat rapid într-o zonă foarte fragilă.

Disputa a escaladat în luna octombrie a acelui an, când, incapabili să găsească un acord asupra deplasării trupelor, cele două părți aproape că au ajuns la conflict direct. La intrarea în sectorul american al Berlinului, Checkpoint Charlie, trupele sovietice și americane au stat față în față. Totuși, în noiembrie 1961, în urma negocierilor reînnoite Washington – Moscova, conflictul s-a rezolvat fără nicio schimbare.

Cu excepția acestui incident, situația în Europa a rămas relativ pașnică, iar doctrina „Retalierii masive” a fost înlocuită cu cea a „Destinderii” (Detente). Prin aceasta, SUA și Uniunea Sovietică au dus eforturi diplomatice (Tratatele SALT, Acordurile de la Helsinki) pentru a detensiona situația din Europa. Paradoxal, în ciuda garanțiilor de securitate aparent slabe date de Articolul 5, Uniunea Sovietică nu s-a aventurat în nicio acțiune împotriva NATO. Confruntările dintre cele două superputeri au avut loc în mod indirect și au fost mutate în sudul global. Ironic, statele Pactului de la Varșovia au acționat doar pentru a înăbuși revoltele din Europa de Est (Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968).

În 1989, statele-satelit din Europa de Est au trecut prin revoluții anti regim. În 1991, Organizația Pactului de la Varșovia, CAER-ul și chiar Uniunea Sovietică s-au desființat.

Faza a doua (1991 – 2014). Dezordinea.

Sfârșitul Războiului Rece a adus o dilemă pentru americani: acum că pericolul sovietic dispăruse, ar trebui ca NATO să continue să existe, sau să se desființeze? Cei care au susținut ideea desființării NATO considerau că pericolul principal pentru care NATO fusese format dispăruse, iar America ar trebui să-și concentreze resursele în alte direcții. Cei ce considerau că NATO ar trebui menținut susțineau că organizația poate fi lărgită pentru a include fostele state comuniste, iar scopul său să se transforme de la unul anti sovietic într-unul de menținere a păcii pe continent.

Răspunsul la dezbatere a fost dat de evenimentele din Balcani. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă a început să se destrame în 1991. Republicile constituente (Slovenia, Croația și Bosnia) doreau să se separe de guvernul de la Belgrad (care nu controla decât Serbia și Muntenegru). Populația sârbă, majoritară în anumite regiuni ale Croației și Bosniei, a creat, cu sprijinul Belgradului, republici separatiste, care au început să avanseze inclusiv în teritoriile în care aceasta se afla în minoritate.

Din 1992, forțele bosniace, croate și sârbe se luptau una împotriva celeilalte. Conflictul a șocat comunitatea internațională prin intensitatea saPreședintele Donald Trump a oprit ajutorul militar de orice tip pentru Ucraina, au declarat oficiali de la Casa Albă pentru CNN și CBS. În ultimele săptămâni, sprijinit de anumite voci din Partidul Republican și din cercul apropiat al lui Donald Trump, au susținut ferm ideea diminuării prezenței militare americane în Europa. Șeful Departamentului de Eficiență Guvernamentală (DOGE), Elon Musk, a mers mai departe, declarându-se pe X „De acord” cu o postare care susținea ca SUA să părăsească NATO și Națiunile Unite.

Acest gest se încadrează în mentalitatea izolaționistă ale mișcării MAGA. Totuși, dată fiind istoria semnificativă a prezenței militare în Europa, o viitoare retragere ar atrage după sine sfârșitul „Păcii Americane”. Dar cum s-a ajuns aici? Și, mai ales, de ce au ales americanii să stea în Europa? În acest articol, G4Media încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Prima jumătate a secolului XX: Dificila relație transatlantică

La începutul secolului al XX-lea, relația dintre Washington și statele europene era una destul de complexă. Pe de o parte, europenii formau cel mai mare grup de imigranți în Statele Unite, în special est europenii și italienii (conform unui studiu realizat de Warwick University). De asemenea, Europa reprezenta și o piață de desfacere uriașă pentru bunurile americane. Apariția primului autoturism produs în masă (Ford Model T) în 1908 a fost urmată de un export masiv către continent.

Pe de altă parte, pe plan geopolitic, era clar că interesele celor două părți sunt divergente. Statele Unite s-au format în urma unei revoluții anti coloniale. În 1823, Washington-ul a stabilit Doctrina Monroe: blocarea influenței europene în America de Sud. Scopul declarat era de a proteja nou-apărutele state din America Latină de ambițiile imperialiste europene. Pe de altă parte, această politică externă a îngrădit semnificativ suveranitatea acelor state, iar SUA și-a delimitat propria sferă de influență.

Primul Război Mondial a schimbat total paradigma: Statele Unite au fost o intervenție decisivă în conflagrația imperiilor europene. Președintele Woodrow Wilson a fost arhitectul păcii postbelice, prin principii – Cele Paisprezece Puncte – și instituții: Liga Națiunilor. Dar idealismul său a fost înlocuit de cinismul noii administrații republicane. Prin motto-ul „Back to normalcy”, proaspăt-alesul președinte, Warren G. Harding, a reîntors SUA la atitudinea izolaționistă.

În anii interbelici, economiile europene s-au apropiat tot mai mult de cea americană. Acesta a fost motivul pentru care, la declanșarea Marii Crize din 1929, întreaga Europă a fost afectată. Măsurile protecționiste ale administrației americane Hoover (precum tarifele vamale) au agravat situația, iar Criza a fost unul dintre factorii ascensiunii extremei-drepte pe continent, în special în Germania.

Securitatea Postbelică. Începutul Războiului Rece

Atrași în Al Doilea Război Mondial de atacul japonez împotriva flotei americane din Pearl Harbour, Statele Unite au prioritizat, însă, campania din Europa, fiind concentrați pe distrugerea Germaniei Naziste.

La sfârșitul războiului, Europa se afla într-o poziție vulnerabilă: marile centre industriale fuseseră devastate, infrastructura era distrusă, iar hrana lipsea. Mai rău, între principalele două forțe ale Aliaților (Uniunea Sovietică și Statele Unite) se instalează, treptat, neîncrederea. În contextul în care, prin intervenția în alegeri, Moscova a creat regimuri-satelite în Europa de Est, Europa de Vest a devenit îngrijorată de expansiunea comunismului, iar SUA de posibilitatea atragerii sale într-un nou război european. Statele Unite au venit cu o serie de măsuri pentru a sprijini procesul de nation-building în Europa Occidentală prin Planul Marshall. Acesta a presupus acordarea unui ajutor nerambursabil în valoare de 13 miliarde de dolari statelor vest-europene.

Blocada Berlinului

Totuși, de la sprijinirea dezvoltării unor state și până la o alianță militară este o cale lungă. În 1948, însă, un eveniment major a grăbit acest parcurs. Ca o înțelegere pentru pacea postbelică, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și sovietică). Berlinul, deși aflat în totalitate în zona sovietică, a fost, de asemenea, împărțit.

Astfel, în sectorul sovietic existau trei enclave administrate de puterile occidentale, Deși divizarea Germaniei trebuia să fie o soluție temporară, Uniunea Sovietică și Statele Unite nu au reușit să atingă un acord prin care să creeze un nou stat german unificat. Stalin nu își dorea un nou stat german capitalist. Mai mult, sovieticii observaseră acumularea de discrepanțe între zonele de administrare occidentale – care, prin Planul Marshall, începuseră să-și revină economic, Germania de Est încă se afla într-o situație precară.

Astfel, pe 24 iunie 1948, trupele Armatei Roșii au blocat accesul convoaielor de aprovizionare către Berlinul de Vest. Aliații occidentali au reacționat printr-un pod aerian, ocolind blocada sovietică. Evenimentul, deși menținut oarecum sub control, a creeat o tensiune uriașă, iar perspectiva reaprinderii unui nou conflict era cât se poate de palpabilă. Deși blocada a luat sfârșit în mai, deja în aprilie 1949, în urma unui șir îndelungat de negocieri și acorduri, s-a semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, o alianță militară între Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Benelux, Portugalia, Norvegia, Islanda, Danemarca și Italia.

Articolul 5 al Tratatului, considerat principalul stâlp al alianței stipulează că „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc [un] asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individuală sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei aciuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. ”

Tot 1949 este și anul stabilirii divizării. Apar două state germane distincte: Republica Federală Germană (aliată Occidentului, cu capitala la Bonn) și Republica Democrată Germană (aliată Uniunii Sovietice, cu capitala la Berlin). Cele două state nu se recunosc reciproc.

Prima fază (1949 – 1991). Războiul Rece

În primii ani ai existenței sale, NATO a mers pe doctrina „descurajării nucleare”. Ceea ce presupunea că orice atac din partea sovietică ar atrage o retaliere nucleară din partea NATO.

În primul deceniu de existență, Alianța Nord Atlantică a cunoscut și prima lărgire: Grecia și Turcia (1952), urmate de Republica Federală Germană (1955). Aceasta din urmă s-a petrecut în ciuda cererii Moscovei de a adera la alianță, oferind la schimb reunificarea celor două Germanii într-un stat neutru din punct de vedere militar. Soluția aceasta a fost respinsă de americani și de cancelarul vest-german, Konrad Adenauer. Prin urmare, URSS, a format o alianță militară distinctă.

Pactul de la Varșovia (1955) a fost format ca răspuns pentru NATO și pentru a formaliza prezența continuă a trupelor sovietice în statele-satelit.

Următorii ani au reprezentat numeroase momente de tensiune și relaxare între cele două părți. Un moment emblematic a fost Criza Berlinului, cunoscută și drept „Confruntarea de la Checkpoint Charlie”. Pe 4 iunie 1961, la Summit-ul de la Vienna, liderul sovietic Nikita Hrușciov i-a dat un ultimatum președintelui american John F. Kennedy ca trupele americane să părăsească Berlinul de Vest. Tensiunile au fost exacerbate de începutul construirii Zidului Berlinului. Aceste acțiuni aveau la bază exodul populației din Berlinul de est către Berlinul de Vest, dar situația a degenerat rapid într-o zonă foarte fragilă.

Disputa a escaladat în luna octombrie a acelui an, când, incapabili să găsească un acord asupra deplasării trupelor, cele două părți aproape că au ajuns la conflict direct. La intrarea în sectorul american al Berlinului, Checkpoint Charlie, trupele sovietice și americane au stat față în față. Totuși, în noiembrie 1961, în urma negocierilor reînnoite Washington – Moscova, conflictul s-a rezolvat fără nicio schimbare.

Cu excepția acestui incident, situația în Europa a rămas relativ pașnică, iar doctrina „Retalierii masive” a fost înlocuită cu cea a „Destinderii” (Detente). Prin aceasta, SUA și Uniunea Sovietică au dus eforturi diplomatice (Tratatele SALT, Acordurile de la Helsinki) pentru a detensiona situația din Europa. Paradoxal, în ciuda garanțiilor de securitate aparent slabe date de Articolul 5, Uniunea Sovietică nu s-a aventurat în nicio acțiune împotriva NATO. Confruntările dintre cele două superputeri au avut loc în mod indirect și au fost mutate în sudul global. Ironic, statele Pactului de la Varșovia au acționat doar pentru a înăbuși revoltele din Europa de Est (Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968).

În 1989, statele satelit din Europa de Est au trecut prin revoluții anti regim. În 1991, Organizația Pactului de la Varșovia, CAER-ul și chiar Uniunea Sovietică s-au desființat.

Faza a doua (1991 – 2014). Dezordinea

Sfârșitul Războiului Rece a adus o dilemă pentru americani: acum că pericolul sovietic dispăruse, ar trebui ca NATO să continue să existe, sau să se desființeze? Cei care au susținut ideea desființării NATO considerau că pericolul principal pentru care NATO fusese format dispăruse, iar America ar trebui să-și concentreze resursele în alte direcții. Cei ce considerau că NATO ar trebui menținut susțineau că organizația poate fi lărgită pentru a include fostele state comuniste, iar scopul său să se transforme de la unul anti sovietic într-unul de menținere a păcii pe continent.

Răspunsul la dezbatere a fost dat de evenimentele din Balcani. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă a început să se destrame în 1991. Republicile constituente (Slovenia, Croația și Bosnia) doreau să se separe de guvernul de la Belgrad (care nu controla decât Serbia și Muntenegru). Populația sârbă, majoritară în anumite regiuni ale Croației și Bosniei au creat, cu sprijinul Belgradului, republici separatiste, care au început să avanseze inclusiv în teritoriile în care aceasta se afla în minoritate.

Din 1992, forțele bosniace, croate și sârbe se luptau una împotriva celeilalte. Conflictul a șocat comunitatea internațională prin intensitatea lor și violența împotriva civililor. Epurarea etnică a devenit o nouă normă, iar incapacitatea ONU de a proteja „zonele sigure” (Masacrul de la Srebrenica din 1994) au arătat o adevărată slăbiciune a ordinii mondiale.

În acest context, NATO a intervenit, în 1995, militar. A forțat un armistițiu croato-bosniac, după care aviația alianței nord-atlantice a dus o campanie de bombardare a pozițiilor sârbe din Bosnia. Planul a funcționat, iar Acordul de la Dayton a pus capăt conflictului și a trasat granițele actuale ale Bosniei, Croației și Serbiei.

La nici patru ani distanță, tensiunile din Balcani s-au reaprins: declanșarea unui război civil în Albania a fost urmată de o campanie de gherilă a separatiștilor albanezi din Kosovo. Conducerea iugoslavă, în frunte cu Slobodan Milosevic a reacționat prin trimiterea armatei și demararea unui proces de expulzare forțată a populației albaneze. Printr-o mișcare controversată, Statele Unite au reacționat prin lansarea unei ample campanii de bombardament strategic.

Deși o mișcare de succes în stoparea conflictului etnic, acționarea fără o rezoluție a Națiunilor Unite, cât și victimele civile rezultate în urma acestei campanii au atras critici uriașe și constituie o longevivă controversă legată de NATO. Mai mult, neclaritatea privind statutul provincie Kosovo (încă parte a Iugoslaviei restrânse, dar complet demilitarizată și cu propria administrație) a adus alte probleme.

Anul 2001 a văzut prima și (până în prezent) singura invocare a Articolului 5. Pe 11 septembrie, Statele Unite au suferit un amplu atac terorist. Organizația fundamentalistă islamică Al Qaeda a deturnat patru avioane de pasageri pe care le-a utilizat pentru a lovi Turnurile Gemene de la World Trade Center din New York. Președintele George Bush a declarat război terorii și a început, alături de aliații NATO, invazia Afganistanlui.

Tot în această perioadă a început un mare val de lărgire al NATO: între 1997 și 2004 încă zece state s-au alăturat Alianței: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, România și Bulgaria).

Problemele legate de noua ordine au început să apară spre sfârșitul deceniului. Federația Rusă care, până atunci se aflase în programul Parteneriatului pentru Pace a început să conteste status quo-ul. În 2007, printr-un discurs susținut la Munchen, președintele rus Vladimir Putin a criticat ordinea unipolară; „ Dar ce se întâmplă în același timp? Simultan, așa-numitele baze americane flexibile din prima linie, cu până la cinci mii de oameni în fiecare. Se dovedește că NATO și-a plasat forțele de primă linie la granițele noastre, iar noi continuăm să respectăm strict obligațiile tratatelor și nu reacționăm deloc la aceste acțiuni. Cred că este evident că extinderea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este îndreptată această extindere? Și ce s-a întâmplat cu asigurările oferite de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt acele declarații astăzi? Nimeni nu și le mai amintește. Dar îmi permit să reamintesc acestui auditoriu ce s-a spus. Aș dori să citez discursul secretarului general al NATO, domnul Woerner, susținut la Bruxelles pe 17 mai 1990. La acea vreme, el a spus: «faptul că suntem pregătiți să nu amplasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.» Unde sunt aceste garanții?”.

Aceste afirmații despre garanțiile ca NATO să nu se extindă au fost profund disputate. Totuși, acest narativ avea să fie folosită adeseori de Rusia în anii care au urmat pentru a-și justifica acțiunile militare împotriva vecinilor săi.

Un an mai târziu, în 2008, Ucraina și Georgia sunt invitate, în cadrul summit-ului de la București să se alăture alianței. Răspunsul rus a fost ferm: în 2008, în urma unor dispute în regiunea separatistă Ossetia de Nord, Federația Rusă a atacat Georgia. Armata rusă a ajuns la capitala Tiblisi după cinci zile. Tot anul acesta a fost marcat și de un gest care a atras mari controverse: recunoașterea independenței Kosovo de către SUA și statele vest-europene.

La șase ani distanță, scenariul s-a repetat: în urma Revoluției Ucrainiene a Euromaidanului (2014), și a reprimării brutale a acesteia, președintele pro rus Viktor Ianukovici a fost presat de către liderii occidentali să negocieze cu opoziția un acord de transfer pașnic al puterii. În noaptea de 22 Februarie 2014, acesta a părăsit, însă, țara.

Rusia a portretizat evenimentele drept o lovitură de stat a naționaliștilor ucrainieni și a început demersuri militare: a început prin a trimite soldați fără însemne (omuleții verzi) care au ocupat Parlamentul Local din Crimeea.

Peninsula, unde se afla și sediul flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol, și-a declarat independența, ca mai apoi să fie anexată de Rusia. Alte mișcări secesioniste au urmat în zonele rusofone ale Ucrainei. Acestea au reușit numai în oblasturile miniere Donețk și Lugansk. Pe punctul de a recuceri aceste zone, forțele ucrainiene s-au confruntat cu trupe rusești nemarcate la Aeroportul din Donețk și Debalțevo. Prin acordul de pace Minsk II, conflcitul nu a fost soluționat, ci a devenit unul înghețat.

Faza a treia (2014 – prezent). Războiul

Probabil cel mai notabil eveniment din următorii ani a fost venirea lui Trump la putere (2016). Acesta a început, încă de pe atunci, să semnalizeze o distanțare față de aliații europeni și o apropiere de liderii iliberali, precum Orban, Bolsanaro sau Putin. Mai mult, în timpul mandatului său (2017, mai exact) Statele Unite au început să înarmeze Ucraina. Totuși, încercarea sa de a-l presa pe Zelensky, în 2019, să investigheze afacerile familiei Biden în Ucraina. Refuzul președintelui ucrainean a atras după sine înghețarea ajutorului militar în iunie 2019, conform BBC.

În fine, răspunsul slab al președintelui Trump la pandemia de Coronavirus l-a propulsat în sondaje pe contra candidatul său democrat, Joe Biden, care a câștigat alegerile din 2020. Acesta a semnalat din prima o atitudine foarte diferită față de Putin, numindu-l „un ucigaș” într-un interviu acordat ABC News în martie 2021. În vara lui 2021 a avut loc retragerea americană din Afganistan. În toamna lui 2021, aproximativ 100.000 de soldați ruși au fost masați la granița cu Ucraina. Putin cerea, iarăși, stoparea extinderii NATO și Totuși, războiul a început după câteva luni, pe 24 februarie 2022.

După cum știm deja, NATO a susținut material Ucraina, iar administrația Biden a avut o atitudine foarte fermă în acest sens. Venirea lui Trump la putere, însă, a schimbat radical situația. Astfel, în prezent, noua administrație Trump nu mai vorbește doar despre abandonarea Ucrainei, ci a întregii alianțe.

Conflictele din trecut

La o primă privire am fi tentați să credem că situația actuală este una lipsită de precedent. Totuși, nu este tocmai cazul. Desigur, situația actuală și imprevizibilitatea noii administrații nu ajută cu nimic starea de spirit, dar ar trebui să ne gândim la antecedentele existente. Mai exact, alianța a avut numeroase crize în trecut, dintre care voi aminti câteva:

Ieșirea Franței din Structura de Comandă Integrată (1966). De la revenirea generalului Charles de Gaulle la putere în 1959, acesta a adus cu el o viziune a unei Europe independente și puternice, care să poată facă față hegemoniei americane. Având memoria poziției anti franceze a Americii din timpul Crizei Suezului, dar și din dorința uneimai largi autonomii strategice, Franța a părăsit Structura de Comandă Integrată în 1966. Asta presupunea ca toți militarii care nu se aflau sub comandă franceză și SHAPE (Sediul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa) să părăsească Franța până în 1967. Sediul SHAPE a fost mutat, deci la Bruxelles, iar Franța, deși a rămas în alianță a fost consecvent un membru reținut în special față de America.

Războiul Cipriot (1974). După ce și-a declarat independența față de Marea Britanie în 1960, tensiunile etnice dintre populația greacă și cea turcă din Cipru au început să se amplifice . Încercarea Greciei de a anexa insula în 1974 a rezultat într-o invazie a Ciprului de către Turcia în același an. Situația era deosebit de gravă: un stat membru NATO ataca alt stat membru, care, la rândul său, încercase să forțeze anexarea unui stat. Pe scena internațională, majoritatea statelor au condamnat acțiunea Turciei. Ascensiunea Ciprului la UE în 2004 a contribuit la o fractură UE – NATO care se face resimțită până în prezent.

Războiul din Irak (2003) . Probabil cea mai recentă dispută din interiorul alianței a avut loc în 2003, când ipoteza americană conform căreia Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă și, deci, o invazie a Irakului ar fi necesară a divizat alianța. Majoritatea statelor din Europa Occidentală (mai ales Germania și Franța) s-au opus vehement invaziei . În schimb, statele membre din estul Europei (Polonia), sau chiar cele care aspirau să adere (România), cât și câteva state din vest (Spania și Marea Britanie) au susținut ferm planul american. Asta a creat un precedent: SUA era gata să meargă la război fără întreaga alianță, ci doar cu o „alianță a doritorilor”.
2.5% din PIB. Aceasta este o dispută destul de veche. Îngrijorarea Americii că, în calitate de principal contributor al Alianței, ceilalți membrii doar profită de pe urma umbrelei de securitate a NATO.

Concluzie. Istoria prezenței NATO în Europa este una destul de lungă. Alianța a reușit în ceea ce privește obiectivul ei principal (de a descuraja o agresiune împotriva membrilor alianței. Totuși, după cum oputem observa, istoria sa nu a fost lipsită de controverse, dispute interne sau chiar, în cazul Ucrainei sau Georgiei, a incapacității de a stopa un conflict la granițele sale. Și, deși rolul sau eficiența Alianței pot fi discutate îndelungat, este foarte clar că o retragere bruscă a Americii (principalul membru al Alianței) va impacta masiv peisajul geopolitic european.Președintele Donald Trump a oprit ajutorul militar de orice tip pentru Ucraina, au declarat oficiali de la Casa Albă pentru CNN și CBS. În ultimele săptămâni, sprijinit de anumite voci din Partidul Republican și din cercul apropiat al lui Donald Trump, au susținut ferm ideea diminuării prezenței militare americane în Europa. Șeful Departamentului de Eficiență Guvernamentală (DOGE), Elon Musk, a mers mai departe, declarându-se pe X „De acord” cu o postare care susținea ca SUA să părăsească NATO și Națiunile Unite.

Acest gest se încadrează în mentalitatea izolaționistă ale mișcării MAGA. Totuși, dată fiind istoria semnificativă a prezenței militare în Europa, o viitoare retragere ar atrage după sine sfârșitul „Păcii Americane”. Dar cum s-a ajuns aici? Și, mai ales, de ce au ales americanii să stea în Europa? În acest articol, G4Media încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Prima jumătate a secolului XX: Dificila relație transatlantică

La începutul secolului al XX-lea, relația dintre Washington și statele europene era una destul de complexă. Pe de o parte, europenii formau cel mai mare grup de imigranți în Statele Unite, în special est europenii și italienii (conform unui studiu realizat de Warwick University). De asemenea, Europa reprezenta și o piață de desfacere uriașă pentru bunurile americane. Apariția primului autoturism produs în masă (Ford Model T) în 1908 a fost urmată de un export masiv către continent.

Pe de altă parte, pe plan geopolitic, era clar că interesele celor două părți sunt divergente. Statele Unite s-au format în urma unei revoluții anti coloniale. În 1823, Washington-ul a stabilit Doctrina Monroe: blocarea influenței europene în America de Sud. Scopul declarat era de a proteja nou-apărutele state din America Latină de ambițiile imperialiste europene. Pe de altă parte, această politică externă a îngrădit semnificativ suveranitatea acelor state, iar SUA și-a delimitat propria sferă de influență.

Primul Război Mondial a schimbat total paradigma: Statele Unite au fost o intervenție decisivă în conflagrația imperiilor europene. Președintele Woodrow Wilson a fost arhitectul păcii postbelice, prin principii – Cele Paisprezece Puncte – și instituții: Liga Națiunilor. Dar idealismul său a fost înlocuit de cinismul noii administrații republicane. Prin motto-ul „Back to normalcy”, proaspăt-alesul președinte, Warren G. Harding, a reîntors SUA la atitudinea izolaționistă.

În anii interbelici, economiile europene s-au apropiat tot mai mult de cea americană. Acesta a fost motivul pentru care, la declanșarea Marii Crize din 1929, întreaga Europă a fost afectată. Măsurile protecționiste ale administrației americane Hoover (precum tarifele vamale) au agravat situația, iar Criza a fost unul dintre factorii ascensiunii extremei-drepte pe continent, în special în Germania.

Securitatea Postbelică. Începutul Războiului Rece

Atrași în Al Doilea Război Mondial de atacul japonez împotriva flotei americane din Pearl Harbour, Statele Unite au prioritizat, însă, campania din Europa, fiind concentrați pe distrugerea Germaniei Naziste.

La sfârșitul războiului, Europa se afla într-o poziție vulnerabilă: marile centre industriale fuseseră devastate, infrastructura era distrusă, iar hrana lipsea. Mai rău, între principalele două forțe ale Aliaților (Uniunea Sovietică și Statele Unite) se instalează, treptat, neîncrederea. În contextul în care, prin intervenția în alegeri, Moscova a creat regimuri-satelite în Europa de Est, Europa de Vest a devenit îngrijorată de expansiunea comunismului, iar SUA de posibilitatea atragerii sale într-un nou război european. Statele Unite au venit cu o serie de măsuri pentru a sprijini procesul de nation-building în Europa Occidentală prin Planul Marshall. Acesta a presupus acordarea unui ajutor nerambursabil în valoare de 13 miliarde de dolari statelor vest-europene.

Blocada Berlinului

Totuși, de la sprijinirea dezvoltării unor state și până la o alianță militară este o cale lungă. În 1948, însă, un eveniment major a grăbit acest parcurs. Ca o înțelegere pentru pacea postbelică, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și sovietică). Berlinul, deși aflat în totalitate în zona sovietică, a fost, de asemenea, împărțit.

Astfel, în sectorul sovietic existau trei enclave administrate de puterile occidentale, Deși divizarea Germaniei trebuia să fie o soluție temporară, Uniunea Sovietică și Statele Unite nu au reușit să atingă un acord prin care să creeze un nou stat german unificat. Stalin nu își dorea un nou stat german capitalist. Mai mult, sovieticii observaseră acumularea de discrepanțe între zonele de administrare occidentale – care, prin Planul Marshall, începuseră să-și revină economic, Germania de Est încă se afla într-o situație precară.

Astfel, pe 24 iunie 1948, trupele Armatei Roșii au blocat accesul convoaielor de aprovizionare către Berlinul de Vest. Aliații occidentali au reacționat printr-un pod aerian, ocolind blocada sovietică. Evenimentul, deși menținut oarecum sub control, a creeat o tensiune uriașă, iar perspectiva reaprinderii unui nou conflict era cât se poate de palpabilă. Deși blocada a luat sfârșit în mai, deja în aprilie 1949, în urma unui șir îndelungat de negocieri și acorduri, s-a semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, o alianță militară între Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Benelux, Portugalia, Norvegia, Islanda, Danemarca și Italia.

Articolul 5 al Tratatului, considerat principalul stâlp al alianței stipulează că „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc [un] asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individuală sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei aciuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. ”

Tot 1949 este și anul stabilirii divizării. Apar două state germane distincte: Republica Federală Germană (aliată Occidentului, cu capitala la Bonn) și Republica Democrată Germană (aliată Uniunii Sovietice, cu capitala la Berlin). Cele două state nu se recunosc reciproc.

Prima fază (1949 – 1991). Războiul Rece

În primii ani ai existenței sale, NATO a mers pe doctrina „descurajării nucleare”. Ceea ce presupunea că orice atac din partea sovietică ar atrage o retaliere nucleară din partea NATO.

În primul deceniu de existență, Alianța Nord Atlantică a cunoscut și prima lărgire: Grecia și Turcia (1952), urmate de Republica Federală Germană (1955). Aceasta din urmă s-a petrecut în ciuda cererii Moscovei de a adera la alianță, oferind la schimb reunificarea celor două Germanii într-un stat neutru din punct de vedere militar. Soluția aceasta a fost respinsă de americani și de cancelarul vest-german, Konrad Adenauer. Prin urmare, URSS, a format o alianță militară distinctă.

Pactul de la Varșovia (1955) a fost format ca răspuns pentru NATO și pentru a formaliza prezența continuă a trupelor sovietice în statele-satelit.

Următorii ani au reprezentat numeroase momente de tensiune și relaxare între cele două părți. Un moment emblematic a fost Criza Berlinului, cunoscută și drept „Confruntarea de la Checkpoint Charlie”. Pe 4 iunie 1961, la Summit-ul de la Vienna, liderul sovietic Nikita Hrușciov i-a dat un ultimatum președintelui american John F. Kennedy ca trupele americane să părăsească Berlinul de Vest. Tensiunile au fost exacerbate de începutul construirii Zidului Berlinului. Aceste acțiuni aveau la bază exodul populației din Berlinul de est către Berlinul de Vest, dar situația a degenerat rapid într-o zonă foarte fragilă.

Disputa a escaladat în luna octombrie a acelui an, când, incapabili să găsească un acord asupra deplasării trupelor, cele două părți aproape că au ajuns la conflict direct. La intrarea în sectorul american al Berlinului, Checkpoint Charlie, trupele sovietice și americane au stat față în față. Totuși, în noiembrie 1961, în urma negocierilor reînnoite Washington – Moscova, conflictul s-a rezolvat fără nicio schimbare.

Cu excepția acestui incident, situația în Europa a rămas relativ pașnică, iar doctrina „Retalierii masive” a fost înlocuită cu cea a „Destinderii” (Detente). Prin aceasta, SUA și Uniunea Sovietică au dus eforturi diplomatice (Tratatele SALT, Acordurile de la Helsinki) pentru a detensiona situația din Europa. Paradoxal, în ciuda garanțiilor de securitate aparent slabe date de Articolul 5, Uniunea Sovietică nu s-a aventurat în nicio acțiune împotriva NATO. Confruntările dintre cele două superputeri au avut loc în mod indirect și au fost mutate în sudul global. Ironic, statele Pactului de la Varșovia au acționat doar pentru a înăbuși revoltele din Europa de Est (Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968).

În 1989, statele satelit din Europa de Est au trecut prin revoluții anti regim. În 1991, Organizația Pactului de la Varșovia, CAER-ul și chiar Uniunea Sovietică s-au desființat.

Faza a doua (1991 – 2014). Dezordinea.

Sfârșitul Războiului Rece a adus o dilemă pentru americani: acum că pericolul sovietic dispăruse, ar trebui ca NATO să continue să existe, sau să se desființeze? Cei care au susținut ideea desființării NATO considerau că pericolul principal pentru care NATO fusese format dispăruse, iar America ar trebui să-și concentreze resursele în alte direcții. Cei ce considerau că NATO ar trebui menținut susțineau că organizația poate fi lărgită pentru a include fostele state comuniste, iar scopul său să se transforme de la unul anti sovietic într-unul de menținere a păcii pe continent.

Răspunsul la dezbatere a fost dat de evenimentele din Balcani. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă a început să se destrame în 1991. Republicile constituente (Slovenia, Croația și Bosnia) doreau să se separe de guvernul de la Belgrad (care nu controla decât Serbia și Muntenegru). Populația sârbă, majoritară în anumite regiuni ale Croației și Bosniei au creat, cu sprijinul Belgradului, republici separatiste, care au început să avanseze inclusiv în teritoriile în care aceasta se afla în minoritate.

Din 1992, forțele bosniace, croate și sârbe se luptau una împotriva celeilalte. Conflictul a șocat comunitatea internațională prin intensitatea lor și violența împotriva civililor. Epurarea etnică a devenit o nouă normă, iar incapacitatea ONU de a proteja „zonele sigure” (Masacrul de la Srebrenica din 1994) au arătat o adevărată slăbiciune a ordinii mondiale.

În acest context, NATO a intervenit, în 1995, militar. A forțat un armistițiu croato-bosniac, după care aviația alianței nord-atlantice a dus o campanie de bombardare a pozițiilor sârbe din Bosnia. Planul a funcționat, iar Acordul de la Dayton a pus capăt conflictului și a trasat granițele actuale ale Bosniei, Croației și Serbiei.

La nici patru ani distanță, tensiunile din Balcani s-au reaprins: declanșarea unui război civil în Albania a fost urmată de o campanie de gherilă a separatiștilor albanezi din Kosovo. Conducerea iugoslavă, în frunte cu Slobodan Milosevic a reacționat prin trimiterea armatei și demararea unui proces de expulzare forțată a populației albaneze. Printr-o mișcare controversată, Statele Unite au reacționat prin lansarea unei ample campanii de bombardament strategic.

Deși o mișcare de succes în stoparea conflictului etnic, acționarea fără o rezoluție a Națiunilor Unite, cât și victimele civile rezultate în urma acestei campanii au atras critici uriașe și constituie o longevivă controversă legată de NATO. Mai mult, neclaritatea privind statutul provincie Kosovo (încă parte a Iugoslaviei restrânse, dar complet demilitarizată și cu propria administrație) a adus alte probleme.

Anul 2001 a văzut prima și (până în prezent) singura invocare a Articolului 5. Pe 11 septembrie, Statele Unite au suferit un amplu atac terorist. Organizația fundamentalistă islamică Al Qaeda a deturnat patru avioane de pasageri pe care le-a utilizat pentru a lovi Turnurile Gemene de la World Trade Center din New York. Președintele George Bush a declarat război terorii și a început, alături de aliații NATO, invazia Afganistanlui.

Tot în această perioadă a început un mare val de lărgire al NATO: între 1997 și 2004 încă zece state s-au alăturat Alianței: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, România și Bulgaria).

Problemele legate de noua ordine au început să apară spre sfârșitul deceniului. Federația Rusă care, până atunci se aflase în programul Parteneriatului pentru Pace a început să conteste status quo-ul. În 2007, printr-un discurs susținut la Munchen, președintele rus Vladimir Putin a criticat ordinea unipolară; „ Dar ce se întâmplă în același timp? Simultan, așa-numitele baze americane flexibile din prima linie, cu până la cinci mii de oameni în fiecare. Se dovedește că NATO și-a plasat forțele de primă linie la granițele noastre, iar noi continuăm să respectăm strict obligațiile tratatelor și nu reacționăm deloc la aceste acțiuni. Cred că este evident că extinderea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este îndreptată această extindere? Și ce s-a întâmplat cu asigurările oferite de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt acele declarații astăzi? Nimeni nu și le mai amintește. Dar îmi permit să reamintesc acestui auditoriu ce s-a spus. Aș dori să citez discursul secretarului general al NATO, domnul Woerner, susținut la Bruxelles pe 17 mai 1990. La acea vreme, el a spus: «faptul că suntem pregătiți să nu amplasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.» Unde sunt aceste garanții?”.

Aceste afirmații despre garanțiile ca NATO să nu se extindă au fost profund disputate. Totuși, acest narativ avea să fie folosită adeseori de Rusia în anii care au urmat pentru a-și justifica acțiunile militare împotriva vecinilor săi.

Un an mai târziu, în 2008, Ucraina și Georgia sunt invitate, în cadrul summit-ului de la București să se alăture alianței. Răspunsul rus a fost ferm: în 2008, în urma unor dispute în regiunea separatistă Ossetia de Nord, Federația Rusă a atacat Georgia. Armata rusă a ajuns la capitala Tiblisi după cinci zile. Tot anul acesta a fost marcat și de un gest care a atras mari controverse: recunoașterea independenței Kosovo de către SUA și statele vest-europene.

La șase ani distanță, scenariul s-a repetat: în urma Revoluției Ucrainiene a Euromaidanului (2014), și a reprimării brutale a acesteia, președintele pro rus Viktor Ianukovici a fost presat de către liderii occidentali să negocieze cu opoziția un acord de transfer pașnic al puterii. În noaptea de 22 Februarie 2014, acesta a părăsit, însă, țara.

Rusia a portretizat evenimentele drept o lovitură de stat a naționaliștilor ucrainieni și a început demersuri militare: a început prin a trimite soldați fără însemne (omuleții verzi) care au ocupat Parlamentul Local din Crimeea.

Peninsula, unde se afla și sediul flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol, și-a declarat independența, ca mai apoi să fie anexată de Rusia. Alte mișcări secesioniste au urmat în zonele rusofone ale Ucrainei. Acestea au reușit numai în oblasturile miniere Donețk și Lugansk. Pe punctul de a recuceri aceste zone, forțele ucrainiene s-au confruntat cu trupe rusești nemarcate la Aeroportul din Donețk și Debalțevo. Prin acordul de pace Minsk II, conflcitul nu a fost soluționat, ci a devenit unul înghețat.

Faza a treia (2014 – prezent). Războiul

Probabil cel mai notabil eveniment din următorii ani a fost venirea lui Trump la putere (2016). Acesta a început, încă de pe atunci, să semnalizeze o distanțare față de aliații europeni și o apropiere de liderii iliberali, precum Orban, Bolsanaro sau Putin. Mai mult, în timpul mandatului său (2017, mai exact) Statele Unite au început să înarmeze Ucraina. Totuși, încercarea sa de a-l presa pe Zelensky, în 2019, să investigheze afacerile familiei Biden în Ucraina. Refuzul președintelui ucrainean a atras după sine înghețarea ajutorului militar în iunie 2019, conform BBC.

În fine, răspunsul slab al președintelui Trump la pandemia de Coronavirus l-a propulsat în sondaje pe contra candidatul său democrat, Joe Biden, care a câștigat alegerile din 2020. Acesta a semnalat din prima o atitudine foarte diferită față de Putin, numindu-l „un ucigaș” într-un interviu acordat ABC News în martie 2021. În vara lui 2021 a avut loc retragerea americană din Afganistan. În toamna lui 2021, aproximativ 100.000 de soldați ruși au fost masați la granița cu Ucraina. Putin cerea, iarăși, stoparea extinderii NATO și Totuși, războiul a început după câteva luni, pe 24 februarie 2022.

După cum știm deja, NATO a susținut material Ucraina, iar administrația Biden a avut o atitudine foarte fermă în acest sens. Venirea lui Trump la putere, însă, a schimbat radical situația. Astfel, în prezent, noua administrație Trump nu mai vorbește doar despre abandonarea Ucrainei, ci a întregii alianțe.

Conflictele din trecut

La o primă privire am fi tentați să credem că situația actuală este una lipsită de precedent. Totuși, nu este tocmai cazul. Desigur, situația actuală și imprevizibilitatea noii administrații nu ajută cu nimic starea de spirit, dar ar trebui să ne gândim la antecedentele existente. Mai exact, alianța a avut numeroase crize în trecut, dintre care voi aminti câteva:

Ieșirea Franței din Structura de Comandă Integrată (1966). De la revenirea generalului Charles de Gaulle la putere în 1959, acesta a adus cu el o viziune a unei Europe independente și puternice, care să poată facă față hegemoniei americane. Având memoria poziției anti franceze a Americii din timpul Crizei Suezului, dar și din dorința uneimai largi autonomii strategice, Franța a părăsit Structura de Comandă Integrată în 1966. Asta presupunea ca toți militarii care nu se aflau sub comandă franceză și SHAPE (Sediul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa) să părăsească Franța până în 1967. Sediul SHAPE a fost mutat, deci la Bruxelles, iar Franța, deși a rămas în alianță a fost consecvent un membru reținut în special față de America.

Războiul Cipriot (1974). După ce și-a declarat independența față de Marea Britanie în 1960, tensiunile etnice dintre populația greacă și cea turcă din Cipru au început să se amplifice . Încercarea Greciei de a anexa insula în 1974 a rezultat într-o invazie a Ciprului de către Turcia în același an. Situația era deosebit de gravă: un stat membru NATO ataca alt stat membru, care, la rândul său, încercase să forțeze anexarea unui stat. Pe scena internațională, majoritatea statelor au condamnat acțiunea Turciei. Ascensiunea Ciprului la UE în 2004 a contribuit la o fractură UE – NATO care se face resimțită până în prezent.

Războiul din Irak (2003) . Probabil cea mai recentă dispută din interiorul alianței a avut loc în 2003, când ipoteza americană conform căreia Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă și, deci, o invazie a Irakului ar fi necesară a divizat alianța. Majoritatea statelor din Europa Occidentală (mai ales Germania și Franța) s-au opus vehement invaziei . În schimb, statele membre din estul Europei (Polonia), sau chiar cele care aspirau să adere (România), cât și câteva state din vest (Spania și Marea Britanie) au susținut ferm planul american. Asta a creat un precedent: SUA era gata să meargă la război fără întreaga alianță, ci doar cu o „alianță a doritorilor”.
2.5% din PIB. Aceasta este o dispută destul de veche. Îngrijorarea Americii că, în calitate de principal contributor al Alianței, ceilalți membrii doar profită de pe urma umbrelei de securitate a NATO.

Concluzie. Istoria prezenței NATO în Europa este una destul de lungă. Alianța a reușit în ceea ce privește obiectivul ei principal (de a descuraja o agresiune împotriva membrilor alianței. Totuși, după cum oputem observa, istoria sa nu a fost lipsită de controverse, dispute interne sau chiar, în cazul Ucrainei sau Georgiei, a incapacității de a stopa un conflict la granițele sale. Și, deși rolul sau eficiența Alianței pot fi discutate îndelungat, este foarte clar că o retragere bruscă a Americii (principalul membru al Alianței) va impacta masiv peisajul geopolitic european.Președintele Donald Trump a oprit ajutorul militar de orice tip pentru Ucraina, au declarat oficiali de la Casa Albă pentru CNN și CBS. În ultimele săptămâni, sprijinit de anumite voci din Partidul Republican și din cercul apropiat al lui Donald Trump, au susținut ferm ideea diminuării prezenței militare americane în Europa. Șeful Departamentului de Eficiență Guvernamentală (DOGE), Elon Musk, a mers mai departe, declarându-se pe X „De acord” cu o postare care susținea ca SUA să părăsească NATO și Națiunile Unite.

Acest gest se încadrează în mentalitatea izolaționistă ale mișcării MAGA. Totuși, dată fiind istoria semnificativă a prezenței militare în Europa, o viitoare retragere ar atrage după sine sfârșitul „Păcii Americane”. Dar cum s-a ajuns aici? Și, mai ales, de ce au ales americanii să stea în Europa? În acest articol, G4Media încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Prima jumătate a secolului XX: Dificila relație transatlantică

La începutul secolului al XX-lea, relația dintre Washington și statele europene era una destul de complexă. Pe de o parte, europenii formau cel mai mare grup de imigranți în Statele Unite, în special est europenii și italienii (conform unui studiu realizat de Warwick University). De asemenea, Europa reprezenta și o piață de desfacere uriașă pentru bunurile americane. Apariția primului autoturism produs în masă (Ford Model T) în 1908 a fost urmată de un export masiv către continent.

Pe de altă parte, pe plan geopolitic, era clar că interesele celor două părți sunt divergente. Statele Unite s-au format în urma unei revoluții anti coloniale. În 1823, Washington-ul a stabilit Doctrina Monroe: blocarea influenței europene în America de Sud. Scopul declarat era de a proteja nou-apărutele state din America Latină de ambițiile imperialiste europene. Pe de altă parte, această politică externă a îngrădit semnificativ suveranitatea acelor state, iar SUA și-a delimitat propria sferă de influență.

Primul Război Mondial a schimbat total paradigma: Statele Unite au fost o intervenție decisivă în conflagrația imperiilor europene. Președintele Woodrow Wilson a fost arhitectul păcii postbelice, prin principii – Cele Paisprezece Puncte – și instituții: Liga Națiunilor. Dar idealismul său a fost înlocuit de cinismul noii administrații republicane. Prin motto-ul „Back to normalcy”, proaspăt-alesul președinte, Warren G. Harding, a reîntors SUA la atitudinea izolaționistă.

În anii interbelici, economiile europene s-au apropiat tot mai mult de cea americană. Acesta a fost motivul pentru care, la declanșarea Marii Crize din 1929, întreaga Europă a fost afectată. Măsurile protecționiste ale administrației americane Hoover (precum tarifele vamale) au agravat situația, iar Criza a fost unul dintre factorii ascensiunii extremei-drepte pe continent, în special în Germania.

Securitatea Postbelică. Începutul Războiului Rece

Atrași în Al Doilea Război Mondial de atacul japonez împotriva flotei americane din Pearl Harbour, Statele Unite au prioritizat, însă, campania din Europa, fiind concentrați pe distrugerea Germaniei Naziste.

La sfârșitul războiului, Europa se afla într-o poziție vulnerabilă: marile centre industriale fuseseră devastate, infrastructura era distrusă, iar hrana lipsea. Mai rău, între principalele două forțe ale Aliaților (Uniunea Sovietică și Statele Unite) se instalează, treptat, neîncrederea. În contextul în care, prin intervenția în alegeri, Moscova a creat regimuri-satelite în Europa de Est, Europa de Vest a devenit îngrijorată de expansiunea comunismului, iar SUA de posibilitatea atragerii sale într-un nou război european. Statele Unite au venit cu o serie de măsuri pentru a sprijini procesul de nation-building în Europa Occidentală prin Planul Marshall. Acesta a presupus acordarea unui ajutor nerambursabil în valoare de 13 miliarde de dolari statelor vest-europene.

Blocada Berlinului

Totuși, de la sprijinirea dezvoltării unor state și până la o alianță militară este o cale lungă. În 1948, însă, un eveniment major a grăbit acest parcurs. Ca o înțelegere pentru pacea postbelică, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație (americană, engleză, franceză și sovietică). Berlinul, deși aflat în totalitate în zona sovietică, a fost, de asemenea, împărțit.

Astfel, în sectorul sovietic existau trei enclave administrate de puterile occidentale. Deși divizarea Germaniei trebuia să fie o soluție temporară, Uniunea Sovietică și Statele Unite nu au reușit să atingă un acord prin care să creeze un nou stat german unificat. Stalin nu își dorea un nou stat german capitalist. Mai mult, sovieticii observaseră acumularea de discrepanțe între zonele de administrare occidentale – care, prin Planul Marshall, începuseră să-și revină economic, în timp ce Germania de Est încă se afla într-o situație precară.

Astfel, pe 24 iunie 1948, trupele Armatei Roșii au blocat accesul convoaielor de aprovizionare către Berlinul de Vest. Aliații occidentali au reacționat printr-un pod aerian, ocolind blocada sovietică. Evenimentul, deși menținut oarecum sub control, a creeat o tensiune uriașă, iar perspectiva reaprinderii unui nou conflict era cât se poate de palpabilă. Deși blocada a luat sfârșit în mai, deja în aprilie 1949, în urma unui șir îndelungat de negocieri și acorduri, s-a semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, o alianță militară între Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Benelux, Portugalia, Norvegia, Islanda, Danemarca și Italia.

Articolul 5 al Tratatului, considerat principalul stâlp al alianței stipulează că „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc [un] asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individuală sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. ”

Tot 1949 este și anul stabilirii divizării. Apar două state germane distincte: Republica Federală Germană (aliată Occidentului, cu capitala la Bonn) și Republica Democrată Germană (aliată Uniunii Sovietice, cu capitala la Berlin). Cele două state nu se recunosc reciproc.

Prima fază (1949 – 1991). Războiul Rece

În primii ani ai existenței sale, NATO a mers pe doctrina „descurajării nucleare”. Ceea ce presupunea că orice atac din partea sovietică ar atrage o retaliere nucleară din partea NATO.

În primul deceniu de existență, Alianța Nord Atlantică a cunoscut și prima lărgire: Grecia și Turcia (1952), urmate de Republica Federală Germană (1955). Aceasta din urmă s-a petrecut în ciuda cererii Moscovei de a adera la alianță, oferind la schimb reunificarea celor două Germanii într-un stat neutru din punct de vedere militar. Soluția aceasta a fost respinsă de americani și de cancelarul vest-german, Konrad Adenauer. Prin urmare, URSS a format o alianță militară distinctă.

Pactul de la Varșovia (1955) a fost format ca răspuns pentru NATO și pentru a formaliza prezența continuă a trupelor sovietice în statele-satelit.

Următorii ani au reprezentat numeroase momente de tensiune și relaxare între cele două părți. Un moment emblematic a fost Criza Berlinului, cunoscută și drept „Confruntarea de la Checkpoint Charlie”. Pe 4 iunie 1961, la Summit-ul de la Vienna, liderul sovietic Nikita Hrușciov i-a dat un ultimatum președintelui american John F. Kennedy ca trupele americane să părăsească Berlinul de Vest. Tensiunile au fost exacerbate de începutul construirii Zidului Berlinului. Aceste acțiuni aveau la bază exodul populației din Berlinul de est către Berlinul de Vest, dar situația a degenerat rapid într-o zonă foarte fragilă.

Disputa a escaladat în luna octombrie a acelui an, când, incapabili să găsească un acord asupra deplasării trupelor, cele două părți aproape că au ajuns la conflict direct. La intrarea în sectorul american al Berlinului, Checkpoint Charlie, trupele sovietice și americane au stat față în față. Totuși, în noiembrie 1961, în urma negocierilor reînnoite Washington – Moscova, conflictul s-a rezolvat fără nicio schimbare.

Cu excepția acestui incident, situația în Europa a rămas relativ pașnică, iar doctrina „Retalierii masive” a fost înlocuită cu cea a „Destinderii” (Detente). Prin aceasta, SUA și Uniunea Sovietică au dus eforturi diplomatice (Tratatele SALT, Acordurile de la Helsinki) pentru a detensiona situația din Europa. Paradoxal, în ciuda garanțiilor de securitate aparent slabe date de Articolul 5, Uniunea Sovietică nu s-a aventurat în nicio acțiune împotriva NATO. Confruntările dintre cele două superputeri au avut loc în mod indirect și au fost mutate în sudul global. Ironic, statele Pactului de la Varșovia au acționat doar pentru a înăbuși revoltele din Europa de Est (Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968).

În 1989, statele satelit din Europa de Est au trecut prin revoluții anti regim. În 1991, Organizația Pactului de la Varșovia, CAER-ul și chiar Uniunea Sovietică s-au desființat.

Faza a doua (1991 – 2014). Dezordinea

Sfârșitul Războiului Rece a adus o dilemă pentru americani: acum că pericolul sovietic dispăruse, ar trebui ca NATO să continue să existe, sau să se desființeze? Cei care au susținut ideea desființării NATO considerau că pericolul principal pentru care NATO fusese format dispăruse, iar America ar trebui să-și concentreze resursele în alte direcții. Cei ce considerau că NATO ar trebui menținut susțineau că organizația poate fi lărgită pentru a include fostele state comuniste, iar scopul său să se transforme de la unul anti sovietic într-unul de menținere a păcii pe continent.

Răspunsul la dezbatere a fost dat de evenimentele din Balcani. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă a început să se destrame în 1991. Republicile constituente (Slovenia, Croația și Bosnia) doreau să se separe de guvernul de la Belgrad (care nu controla decât Serbia și Muntenegru). Populația sârbă, majoritară în anumite regiuni ale Croației și Bosniei a creat, cu sprijinul Belgradului, republici separatiste, care au început să avanseze inclusiv în teritoriile în care aceasta se afla în minoritate.

Din 1992, forțele bosniace, croate și sârbe se luptau una împotriva celeilalte. Conflictul a șocat comunitatea internațională prin intensitatea sa și violența împotriva civililor. Epurarea etnică a devenit o nouă normă, iar incapacitatea ONU de a proteja „zonele sigure” (Masacrul de la Srebrenica din 1994) au arătat o adevărată slăbiciune a ordinii mondiale.

În acest context, NATO a intervenit, în 1995, militar. A forțat un armistițiu croato-bosniac, după care aviația alianței nord-atlantice a dus o campanie de bombardare a pozițiilor sârbe din Bosnia. Planul a funcționat, iar Acordul de la Dayton a pus capăt conflictului și a trasat granițele actuale ale Bosniei, Croației și Serbiei.

La nici patru ani distanță, tensiunile din Balcani s-au reaprins: declanșarea unui război civil în Albania a fost urmată de o campanie de gherilă a separatiștilor albanezi din Kosovo. Conducerea iugoslavă, în frunte cu Slobodan Milosevic a reacționat prin trimiterea armatei și demararea unui proces de expulzare forțată a populației albaneze. Printr-o mișcare controversată, Statele Unite au reacționat prin lansarea unei ample campanii de bombardament strategic.

Deși o mișcare de succes în stoparea conflictului etnic, acționarea fără o rezoluție a Națiunilor Unite, cât și victimele civile rezultate în urma acestei campanii au atras critici uriașe și constituie o longevivă controversă legată de NATO. Mai mult, neclaritatea privind statutul provincie Kosovo (încă parte a Iugoslaviei restrânse, dar complet demilitarizată și cu propria administrație) a adus alte probleme.

Anul 2001 a văzut prima și (până în prezent) singura invocare a Articolului 5. Pe 11 septembrie, Statele Unite au suferit un amplu atac terorist. Organizația fundamentalistă islamică Al Qaeda a deturnat patru avioane de pasageri pe care le-a utilizat pentru a lovi Turnurile Gemene de la World Trade Center din New York. Președintele George Bush a declarat război terorii și a început, alături de aliații NATO, invazia Afganistanlui.

Tot în această perioadă a început un mare val de lărgire al NATO: între 1997 și 2004 încă zece state s-au alăturat Alianței: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, România și Bulgaria).

Problemele legate de noua ordine au început să apară spre sfârșitul deceniului. Federația Rusă care, până atunci se aflase în programul Parteneriatului pentru Pace a început să conteste status quo-ul. În 2007, printr-un discurs susținut la Munchen, președintele rus Vladimir Putin a criticat ordinea unipolară; „ Dar ce se întâmplă în același timp? Simultan, așa-numitele baze americane flexibile din prima linie, cu până la cinci mii de oameni în fiecare. Se dovedește că NATO și-a plasat forțele de primă linie la granițele noastre, iar noi continuăm să respectăm strict obligațiile tratatelor și nu reacționăm deloc la aceste acțiuni. Cred că este evident că extinderea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este îndreptată această extindere? Și ce s-a întâmplat cu asigurările oferite de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt acele declarații astăzi? Nimeni nu și le mai amintește. Dar îmi permit să reamintesc acestui auditoriu ce s-a spus. Aș dori să citez discursul secretarului general al NATO, domnul Woerner, susținut la Bruxelles pe 17 mai 1990. La acea vreme, el a spus: «faptul că suntem pregătiți să nu amplasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.» Unde sunt aceste garanții?”.

Aceste afirmații despre garanțiile ca NATO să nu se extindă au fost profund disputate. Totuși, acest narativ avea să fie folosită adeseori de Rusia în anii care au urmat pentru a-și justifica acțiunile militare împotriva vecinilor săi.

Un an mai târziu, în 2008, Ucraina și Georgia sunt invitate, în cadrul summit-ului de la București să se alăture alianței. Răspunsul rus a fost ferm: în 2008, în urma unor dispute în regiunea separatistă Ossetia de Nord, Federația Rusă a atacat Georgia. Armata rusă a ajuns la capitala Tiblisi după cinci zile. Tot anul acesta a fost marcat și de un gest care a atras mari controverse: recunoașterea independenței Kosovo de către SUA și statele vest-europene.

La șase ani distanță, scenariul s-a repetat: în urma Revoluției Ucrainiene a Euromaidanului (2014), și a reprimării brutale a acesteia, președintele pro rus Viktor Ianukovici a fost presat de către liderii occidentali să negocieze cu opoziția un acord de transfer pașnic al puterii. În noaptea de 22 Februarie 2014, acesta a părăsit, însă, țara.

Rusia a portretizat evenimentele drept o lovitură de stat a naționaliștilor ucrainieni și a început demersuri militare: a început prin a trimite soldați fără însemne (omuleții verzi) care au ocupat Parlamentul Local din Crimeea.

Peninsula, unde se afla și sediul flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol, și-a declarat independența, ca mai apoi să fie anexată de Rusia. Alte mișcări secesioniste au urmat în zonele rusofone ale Ucrainei. Acestea au reușit numai în oblasturile miniere Donețk și Lugansk. Pe punctul de a recuceri aceste zone, forțele ucrainiene s-au confruntat cu trupe rusești nemarcate la Aeroportul din Donețk și Debalțevo. Prin acordul de pace Minsk II, conflcitul nu a fost soluționat, ci a devenit unul înghețat.

Faza a treia (2014 – prezent). Războiul

Probabil cel mai notabil eveniment din următorii ani a fost venirea lui Trump la putere (2016). Acesta a început, încă de pe atunci, să semnalizeze o distanțare față de aliații europeni și o apropiere de liderii iliberali, precum Orban, Bolsanaro sau Putin. Mai mult, în timpul mandatului său (2017, mai exact) Statele Unite au început să înarmeze Ucraina. Totuși, încercarea sa de a-l presa pe Zelensky, în 2019, să investigheze afacerile familiei Biden în Ucraina. Refuzul președintelui ucrainean a atras după sine înghețarea ajutorului militar în iunie 2019, conform BBC.

În fine, răspunsul slab al președintelui Trump la pandemia de Coronavirus l-a propulsat în sondaje pe contra candidatul său democrat, Joe Biden, care a câștigat alegerile din 2020. Acesta a semnalat din prima o atitudine foarte diferită față de Putin, numindu-l „un ucigaș” într-un interviu acordat ABC News în martie 2021. În vara lui 2021 a avut loc retragerea americană din Afganistan. În toamna lui 2021, aproximativ 100.000 de soldați ruși au fost masați la granița cu Ucraina. Putin cerea, iarăși, stoparea extinderii NATO și Totuși, războiul a început după câteva luni, pe 24 februarie 2022.

După cum știm deja, NATO a susținut material Ucraina, iar administrația Biden a avut o atitudine foarte fermă în acest sens. Venirea lui Trump la putere, însă, a schimbat radical situația. Astfel, în prezent, noua administrație Trump nu mai vorbește doar despre abandonarea Ucrainei, ci a întregii alianțe.

Conflictele din trecut

La o primă privire am fi tentați să credem că situația actuală este una lipsită de precedent. Totuși, nu este tocmai cazul. Desigur, situația actuală și imprevizibilitatea noii administrații nu ajută cu nimic starea de spirit, dar ar trebui să ne gândim la antecedentele existente. Mai exact, alianța a avut numeroase crize în trecut, dintre care voi aminti câteva:

Ieșirea Franței din Structura de Comandă Integrată (1966). De la revenirea generalului Charles de Gaulle la putere în 1959, acesta a adus cu el o viziune a unei Europe independente și puternice, care să poată facă față hegemoniei americane. Având memoria poziției anti franceze a Americii din timpul Crizei Suezului, dar și din dorința uneimai largi autonomii strategice, Franța a părăsit Structura de Comandă Integrată în 1966. Asta presupunea ca toți militarii care nu se aflau sub comandă franceză și SHAPE (Sediul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa) să părăsească Franța până în 1967. Sediul SHAPE a fost mutat, deci la Bruxelles, iar Franța, deși a rămas în alianță a fost consecvent un membru reținut în special față de America.

Războiul Cipriot (1974). După ce și-a declarat independența față de Marea Britanie în 1960, tensiunile etnice dintre populația greacă și cea turcă din Cipru au început să se amplifice . Încercarea Greciei de a anexa insula în 1974 a rezultat într-o invazie a Ciprului de către Turcia în același an. Situația era deosebit de gravă: un stat membru NATO ataca alt stat membru, care, la rândul său, încercase să forțeze anexarea unui stat. Pe scena internațională, majoritatea statelor au condamnat acțiunea Turciei. Ascensiunea Ciprului la UE în 2004 a contribuit la o fractură UE – NATO care se face resimțită până în prezent.

Războiul din Irak (2003) . Probabil cea mai recentă dispută din interiorul alianței a avut loc în 2003, când ipoteza americană conform căreia Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă și, deci, o invazie a Irakului ar fi necesară a divizat alianța. Majoritatea statelor din Europa Occidentală (mai ales Germania și Franța) s-au opus vehement invaziei . În schimb, statele membre din estul Europei (Polonia), sau chiar cele care aspirau să adere (România), cât și câteva state din vest (Spania și Marea Britanie) au susținut ferm planul american. Asta a creat un precedent: SUA era gata să meargă la război fără întreaga alianță, ci doar cu o „alianță a doritorilor”.
2.5% din PIB. Aceasta este o dispută destul de veche. Îngrijorarea Americii că, în calitate de principal contributor al Alianței, ceilalți membrii doar profită de pe urma umbrelei de securitate a NATO.

Concluzie. Istoria prezenței NATO în Europa este una destul de lungă. Alianța a reușit în ceea ce privește obiectivul ei principal (de a descuraja o agresiune împotriva membrilor alianței. Totuși, după cum oputem observa, istoria sa nu a fost lipsită de controverse, dispute interne sau chiar, în cazul Ucrainei sau Georgiei, a incapacității de a stopa un conflict la granițele sale. Și, deși rolul sau eficiența Alianței pot fi discutate îndelungat, este foarte clar că o retragere bruscă a Americii (principalul membru al Alianței) va impacta masiv peisajul geopolitic european. și violența împotriva civililor. Epurarea etnică a devenit o nouă normă, iar incapacitatea ONU de a proteja „zonele sigure” (Masacrul de la Srebrenica din 1994) au arătat fragilitatea ordinii mondiale.

În acest context, NATO a intervenit, în 1995, militar. A forțat un armistițiu croato-bosniac, după care aviația alianței nord-atlantice a dus o campanie de bombardare a pozițiilor sârbe din Bosnia. Planul a funcționat, iar Acordul de la Dayton a pus capăt conflictului și a trasat granițele actuale ale Bosniei, Croației și Serbiei.

La nici patru ani distanță, tensiunile din Balcani s-au reaprins: declanșarea unui război civil în Albania a fost urmată de o campanie de gherilă a separatiștilor albanezi din Kosovo. Conducerea iugoslavă, în frunte cu Slobodan Milosevic a reacționat prin trimiterea armatei și demararea unui proces de expulzare forțată a populației albaneze. Printr-o mișcare controversată, Statele Unite au reacționat prin lansarea unei ample campanii de bombardament strategic.

Deși o mișcare de succes în stoparea conflictului etnic, acționarea fără o rezoluție a Națiunilor Unite, cât și victimele civile rezultate în urma acestei campanii au atras critici uriașe și constituie o longevivă controversă legată de NATO. Mai mult, neclaritatea privind statutul provincie Kosovo (încă parte a Iugoslaviei restrânse, dar complet demilitarizată și cu propria administrație) a adus alte probleme.

Anul 2001 a văzut prima și (până în prezent) singura invocare a Articolului 5. Pe 11 septembrie, Statele Unite au suferit un amplu atac terorist. Organizația fundamentalistă islamică Al Qaeda a deturnat patru avioane de pasageri pe care le-a utilizat pentru a lovi Turnurile Gemene de la World Trade Center din New York. Președintele George Bush a declarat război terorii și a început, alături de aliații NATO, invazia Afganistanlui.

Tot în această perioadă a început un mare val de lărgire al NATO: între 1997 și 2004 încă zece state s-au alăturat Alianței: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, România și Bulgaria).

Problemele legate de noua ordine au început să apară spre sfârșitul deceniului. Federația Rusă care, până atunci se aflase în programul Parteneriatului pentru Pace a început să conteste status quo-ul. În 2007, printr-un discurs susținut la Munchen, președintele rus Vladimir Putin a criticat ordinea unipolară; „ Dar ce se întâmplă în același timp? Simultan, așa-numitele baze americane flexibile din prima linie, cu până la cinci mii de oameni în fiecare. Se dovedește că NATO și-a plasat forțele de primă linie la granițele noastre, iar noi continuăm să respectăm strict obligațiile tratatelor și nu reacționăm deloc la aceste acțiuni. Cred că este evident că extinderea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este îndreptată această extindere? Și ce s-a întâmplat cu asigurările oferite de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt acele declarații astăzi? Nimeni nu și le mai amintește. Dar îmi permit să reamintesc acestui auditoriu ce s-a spus. Aș dori să citez discursul secretarului general al NATO, domnul Woerner, susținut la Bruxelles pe 17 mai 1990. La acea vreme, el a spus: «faptul că suntem pregătiți să nu amplasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.» Unde sunt aceste garanții?”.

Aceste afirmații despre garanțiile ca NATO să nu se extindă au fost profund disputate. Totuși, acest narativ avea să fie folosită adeseori de Rusia în anii care au urmat pentru a-și justifica acțiunile militare împotriva vecinilor săi.

Un an mai târziu, în 2008, Ucraina și Georgia sunt invitate, în cadrul summit-ului de la București să se alăture alianței. Răspunsul rus a fost ferm: în 2008, în urma unor dispute în regiunea separatistă Ossetia de Nord, Federația Rusă a atacat Georgia. Armata rusă a ajuns la capitala Tiblisi după cinci zile. Tot anul acesta a fost marcat și de un gest care a atras mari controverse: recunoașterea independenței Kosovo de către SUA și statele vest-europene.

La șase ani distanță, scenariul s-a repetat: în urma Revoluției Ucrainiene a Euromaidanului (2014), și a reprimării brutale a acesteia, președintele pro rus Viktor Ianukovici a fost presat de către liderii occidentali să negocieze cu opoziția un acord de transfer pașnic al puterii. În noaptea de 22 Februarie 2014, acesta a părăsit, însă, țara.

Rusia a portretizat evenimentele drept o lovitură de stat a naționaliștilor ucrainieni și a început demersuri militare: a început prin a trimite soldați fără însemne (omuleții verzi) care au ocupat Parlamentul Local din Crimeea.

Peninsula, unde se afla și sediul flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol, și-a declarat independența, ca mai apoi să fie anexată de Rusia. Alte mișcări secesioniste au urmat în zonele rusofone ale Ucrainei. Acestea au reușit numai în oblasturile miniere Donețk și Lugansk. Pe punctul de a recuceri aceste zone, forțele ucrainiene s-au confruntat cu trupe rusești nemarcate la Aeroportul din Donețk și Debalțevo. Prin acordul de pace Minsk II, conflcitul nu a fost soluționat, ci a devenit unul înghețat.

Faza a treia (2014 – prezent). Războiul

Probabil cel mai notabil eveniment din următorii ani a fost venirea lui Trump la putere (2016). Acesta a început, încă de pe atunci, să semnalizeze o distanțare față de aliații europeni și o apropiere de liderii iliberali, precum Orban, Bolsanaro sau Putin. Mai mult, în timpul mandatului său (2017, mai exact) Statele Unite au început să înarmeze Ucraina. Totuși, încercarea sa de a-l presa pe Zelensky, în 2019, să investigheze afacerile familiei Biden în Ucraina. Refuzul președintelui ucrainean a atras după sine înghețarea ajutorului militar în iunie 2019, conform BBC.

În fine, răspunsul slab al președintelui Trump la pandemia de Coronavirus l-a propulsat în sondaje pe contra candidatul său democrat, Joe Biden, care a câștigat alegerile din 2020. Acesta a semnalat din prima o atitudine foarte diferită față de Putin, numindu-l „un ucigaș” într-un interviu acordat ABC News în martie 2021. În vara lui 2021 a avut loc retragerea americană din Afganistan. În toamna lui 2021, aproximativ 100.000 de soldați ruși au fost masați la granița cu Ucraina. Putin cerea, iarăși, stoparea extinderii NATO și Totuși, războiul a început după câteva luni, pe 24 februarie 2022.

După cum știm deja, NATO a susținut material Ucraina, iar administrația Biden a avut o atitudine foarte fermă în acest sens. Venirea lui Trump la putere, însă, a schimbat radical situația. Astfel, în prezent, noua administrație Trump nu mai vorbește doar despre abandonarea Ucrainei, ci a întregii alianțe.

Conflictele din trecut

La o primă privire am fi tentați să credem că situația actuală este una lipsită de precedent. Totuși, nu este tocmai cazul. Desigur, situația actuală și imprevizibilitatea noii administrații nu ajută cu nimic starea de spirit, dar ar trebui să ne gândim la antecedentele existente. Mai exact, alianța a avut numeroase crize în trecut, dintre care voi aminti câteva:

Ieșirea Franței din Structura de Comandă Integrată (1966). De la revenirea generalului Charles de Gaulle la putere în 1959, acesta a adus cu el o viziune a unei Europe independente și puternice, care să poată facă față hegemoniei americane. Având memoria poziției anti franceze a Americii din timpul Crizei Suezului, dar și din dorința uneimai largi autonomii strategice, Franța a părăsit Structura de Comandă Integrată în 1966. Asta presupunea ca toți militarii care nu se aflau sub comandă franceză și SHAPE (Sediul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa) să părăsească Franța până în 1967. Sediul SHAPE a fost mutat, deci la Bruxelles, iar Franța, deși a rămas în alianță a fost consecvent un membru reținut în special față de America.

Războiul Cipriot (1974). După ce și-a declarat independența față de Marea Britanie în 1960, tensiunile etnice dintre populația greacă și cea turcă din Cipru au început să se amplifice . Încercarea Greciei de a anexa insula în 1974 a rezultat într-o invazie a Ciprului de către Turcia în același an. Situația era deosebit de gravă: un stat membru NATO ataca alt stat membru, care, la rândul său, încercase să forțeze anexarea unui stat. Pe scena internațională, majoritatea statelor au condamnat acțiunea Turciei. Ascensiunea Ciprului la UE în 2004 a contribuit la o fractură UE – NATO care se face resimțită până în prezent.

Războiul din Irak (2003) . Probabil cea mai recentă dispută din interiorul alianței a avut loc în 2003, când ipoteza americană conform căreia Saddam Hussein deține arme de distrugere în masă și, deci, o invazie a Irakului ar fi necesară a divizat alianța. Majoritatea statelor din Europa Occidentală (mai ales Germania și Franța) s-au opus vehement invaziei . În schimb, statele membre din estul Europei (Polonia), sau chiar cele care aspirau să adere (România), cât și câteva state din vest (Spania și Marea Britanie) au susținut ferm planul american. Asta a creat un precedent: SUA era gata să meargă la război fără întreaga alianță, ci doar cu o „alianță a doritorilor”.
2.5% din PIB. Aceasta este o dispută destul de veche. Îngrijorarea Americii că, în calitate de principal contributor al Alianței, ceilalți membrii doar profită de pe urma umbrelei de securitate a NATO.

Concluzie. Istoria prezenței NATO în Europa este una destul de lungă. Alianța a reușit în ceea ce privește obiectivul ei principal (de a descuraja o agresiune împotriva membrilor alianței. Totuși, după cum oputem observa, istoria sa nu a fost lipsită de controverse, dispute interne sau chiar, în cazul Ucrainei sau Georgiei, a incapacității de a stopa un conflict la granițele sale. Și, deși rolul sau eficiența Alianței pot fi discutate îndelungat, este foarte clar că o retragere bruscă a Americii (principalul membru al Alianței) va impacta masiv peisajul geopolitic european.

Notă: Vlad Mamulă este masterand în anul doi la Facultatea de Științe Politice în cadrul Univeristății București, la programul Master de Relații Internaționale.