“Speak No Evil”: Remake-ul se potrivește cu sumbrul thriller danez de acum doi ani (recenzie)

Cum poate o descoperire de peste ocean să fie transformată într-un program unic de multiplex? Cea mai recentă piesă de gen a Blumhouse, “Speak No Evil” – care își smulge titlul, premisa și chiar bucăți întregi din filmul lui Christian Taldrip de acum doi ani, care s-a impus la festival – reamintește că răspunsul este de obicei destul de simplu: terminați-l ca pe un film de plăcere pentru public, arată Variety.

Ca și în cazul filmului original, remake-ul scenaristului și regizorului James Watkins studiază un cuplu care își întinde credința în bunătatea străinilor la proporții absurde. Americanii Ben și Louise (Scoot McNairy și Mackenzie Davis, într-o reîntâlnire câștigătoare a serialului “Halt and Catch Fire” de pe AMC) sunt văzuți pentru prima dată într-o vacanță în Italia împreună cu fiica lor de 11 ani, Agnes (Alix West Lefler), înainte ca o întâlnire cu Paddy (McAvoy) și soția sa Ciara (Aisling Franciosi) să însenineze călătoria. Cuplul britanic este suficient de sociabil pentru a compensa fiul lor tăcut și distant, Ant (Dan Hough). Câteva săptămâni mai târziu, întorși la viața lor ploioasă și fără slujbă din Londra, Ben și Louise primesc o invitație de a petrece un weekend la ferma lui Paddy și Ciara. Este o perioadă bună de timp de petrecut cu oameni care sunt în esență străini. Pe de altă parte, aceștia sunt cei mai apropiați prieteni pe care Ben și Louise au reușit să îi adune de când s-au mutat în Europa.

Watkins prezintă proprietatea rurală prăfuită a lui Paddy într-un cadru dezarmant cu dronă, la un unghi care ar putea, de asemenea, să se scalde în ruinele unei zone de război. Mesajul este clar: acest loc nu este bun. Plin de tablouri urâte și pături murdare, facilitățile reduse vin cu o surpriză deosebit de neplăcută: Agnes va trebui să împartă dormitorul cu Ant. 

Originalul „Speak No Evil” al lui Taldrip a fost o examinare agresiv controlată (și mai ales schematică) a acestui tip de aderență la regulile nespuse ale societății politicoase și a modului în care amabilitatea poate suprima un răspuns strident de luptă sau fugă. Deși acest remake începe cu o tensiune similară, zâmbetul larg al lui McAvoy plin de cuțite dizolvă rapid orice aparență de credibilitate socială. Dar filmul se potrivește cu grosolănia lui Paddy și se angajează să fie o comedie despre o căsnicie proastă care se destramă sub prezența unei gazde de vacanță ciudate din fire. McAvoy a dovedit că poate exagera așa cum puțini actori din generația sa o pot face, cu interpretări memorabile precum cea a locotenentului rău din „Filth” sau a supervrăjmașului cu inimă tandră și personalități multiple din „Split” al lui M. Night Shyamalan.

Interpretând un tip cu care nu poți câștiga niciodată, actorul se dovedește a fi un motor puternic pentru „Speak No Evil”, chiar dacă filmul nu riscă să-l definească pe agerul Paddy. Există o sclipire de grandomanie incorectă din punct de vedere politic în modul în care interoghează vegetarianismul Louisei, un ton misogin în modul în care joacă rolul de aliat al lui Ben în timp ce discută despre căsnicia acestuia, chiar și o replică care face aluzie la posibile tendințe de pedofile, susține Variety. Astfel de aspecte ale comportamentului deviant nu se adaugă la o personalitate coerentă, cu atât mai puțin la o ideologie care ar putea contribui la transformarea filmului într-o adevărată provocare. McAvoy duce scenele până la câteva finaluri memorabile, un număr de dans „Cotton Eye Joe” dar „Speak No Evil” nu poate genera prea multă tensiune persistentă din interpretarea sa, deoarece se îndreaptă spre o destinație evidentă.

În schimb, performanța principală a filmului sfârșește prin a veni de la McNairy, un actor secundar de încredere care se ridică amplu la această ocazie rară în care gluma este pe seama lui. Pe măsură ce „Speak No Evil” dezvăluie problemele din căsnicia sa centrală, masculinitatea rănită a lui Ben devine fundamentul inacțiunii cuplului. Cu atât mai bine cu cât remake-ul se îndepărtează complet de deznodământul sumbru al filmului original și se aventurează în teritoriul „Câinilor de paie”, cu henchmeni britanici, coridoare baricadate și un yankeu care trebuie să-și verifice bărbăția. Violența pare chiar mai slab concepută decât comedia de proaste maniere care a precedat-o. Dar frica paralizată dintre focurile de armă, căreia McNairy îi dă dimensiuni cu adevărat patetice, confirmă și întărește simțul umorului câștigător al filmului.