Spiritul lovinescian (Op-ed de Vladimir Tismăneanu)

Spiritul lovinescian înseamnă depășirea complexelor provinciale. Naționalismul este prin definiție expresia unui complex. Este, cum scria Danilo Kiš, paranoia. Individuală și colectivă. E. Lovinescu a demonstrat că o cultură solidă nu are rațiuni de suspiciune în raport cu racordarea la Zeitgeistul modernității. Diverși turiferari patriotarzi se întreceau și se întrec chiar și astăzi în acest exercițiu steril al denunțării „intruziunilor mimetice”.

Îmi amintesc de serialul lui Eugen Barbu prin care plagiatorul antisemit declara cărțile despre Lovinescu și lovinescianism ale Ilenei Vrancea drept “antiromânești”.

Cei care au susținut demersul fostei jurnaliste de la „Lupta de clasă” trezită din iluziile juneții au fost, în primul rând, I. Negoițescu și Ștefan Aug. Doinaș. De asemenea, Nicolae Manolescu și Alexandru Ivasiuc. De-a lungul anilor, Monica Lovinescu și Ileana Vrancea au devenit prietene apropiate. Studii ale Ilenei Vrancea, emigrată în Israel, au apărut într-un volum coordonat în Statele Unite de profesorul Virgil Nemoianu și în revista alternativă de cultură “Agora”, condusă de poetul disident Dorin Tudoran. Lovinescianismul deranja în anii ’30 pentru că respingea dogmele tradiționaliste. Deranja în anii ’50 pentru că respingea „principiul partinității în artă”. Deranja în anii ’70 și ’80 pentru că dezvăluia ridicolul grandoman al protocronismului ceaușist. Deranjează și azi în zonele “suveranismului” putinofil, ale dughinismului autohton și ale occidentofobiei.

Aș accentua aici trei teme care cred că justifică recursul la moștenirea intelectuală a lui E. Lovinescu.

Primo, persistența tendințelor autohtoniste pe fondul discursurilor pronunțat anti-UE și anti-NATO. Se celebrează din nou „străfundurile”, se cultivă un ortodoxism îmbâcsit și agresiv. Desuetitudinea care a marcat intervențiile unor Crainic și chiar Iorga, este din nou privită ca o virtute patriotică. Lovinescu a criticat academismul tradiționalist. L-ar critica și azi.

Secundo: Există un trecut utilizabil într-o Românie care privește înainte spre Vest, nu înapoi spre Est. Mă refer la tot ceea ce a însemnat Cercul Literar de la Sibiu și la linia intelectuală care a rezistat anti-esteticilor colectivismului „organic” de tip Nae Ionescu sau, dacă vreți, în versiunea de la polul opus, Leonte Răutu, C.I. Gulian, Paul Georgescu și, în anii lui Ceaușescu, Dumitru Popescu. Mă refer aici la spațiul cultural care, evident, își pune pecetea asupra culturii politice a unei țări la un moment dat. Lovinescu a respins supremația valorilor colective, subordonarea artei unor comandamente etnice, biologice ori sociale. Arta nu trebuie să servească nimic altceva decât arta.

Tertio: E. Lovinescu a fost principalul teoretician român al modernității liberale. Venea din tradiția maioreciană, chiar dacă ideile politice junimiste nu îi erau neapărat pe plac. Blocarea în arhetipuri de tip „sufletul național” îl exaspera și a scris pagini remarcabile împotriva acestei autoimpuse mărginiri. Pentru E. Lovinescu, deprovincializarea culturii românești echivala cu despărțirea de idolii tribului. Cand alții cădeau la legionarism și pedalau pe abjecta coardă antisemită, E. Lovinescu nu s-a temut să fie catalogat drept „filosemit”. A înțeles că emanciparea evreilor este o parte esențială a acelei modernități pe care o vedea drept marea șansă a României. Este vorba de acel proiect universalist pe care gândiriștii și neogândiriștii l-au detestat și îl detestă.

În anii comunismului a avut loc o permanentă bătălie în jurul ideilor lovinesciene. I-a fost contestată criticului acuitatea alegerilor estetice petru a-i chestiona ideile de filosofia culturii în genere. „Estetismul” a fost unul din caii de bătaie în anii de „realism socialist” polițienesc. Criticul era privit, precun Titu Maiorescu, drept un adversar al doctrinei de partid privind literatura și artele în ansamblu. În anii aceia, criticii literari au fost exponenții neolovinescianismului: Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Destinele postdecembriste ale acestor doi intelectuali merită, cred, o discuție separată. I-aș aminti aici pe Alexandru George, Adrian Marino și Liviu Rusu. Toți trei, în registre diferite, dar convergente, au susținut sincronizarea europeană împotriva atavismelor izolaționiste.

Articol apărut în revista Orizont din Timișoara, noiembrie 2024