Sportiva paralimpică ucraineano-americană Oksana Masters sau triumful voinței și al empatiei asupra unui destin crunt

“Unul din lucrurile mele preferate ale competiției la Jocurile Paralimpice este că sunt mereu alături de aceste două steaguri. Inima și sufletul meu sunt ucrainene și americane. In seara asta mi se rupe inima pentru țara mea de baștină și poporul Ucrainei. Pentru totdeauna și mereu voi alături de Ucraina”, scria Oksana Masters pe 24 februarie când a aflat de invazia Ucrainei de către Rusia.

Răspunsul ei a fost prompt și strălucit: a câștigat medalia de aur la Jocurile Paralimpice de la Beijing în proba de biatlon sprint, victorie pe care a dedicat-o imediat poporului Ucrainei și echipei Statelor Unite, țara sa de adopție pentru care concurează.

Este a cincea medalie de aur și a 11-a în total pe care sportiva ucraineano-americană o câștigă nu doar la Jocurile Paralimpice de iarnă ci și la cele de vară, la patru sporturi.

Oksana Masters reprezintă triumful voinței împotriva unui destin crunt. Ea s-a născut pe 19 iunie 1989 la Hmelnițki, în centrul Ucrainei, cu dizabilități înfiorătoare. La ambele gambe lipsea osul tibiei, un picior era cu 15 cm mai scurt decât celălalt, iar mâinile ei aveau câte șase degete, între care cinci erau lipite. Fără doar și poate acestea erau urmările contaminării radioactive ca urmare a accidentului de la centrala nucleară Cernobîl din 26 aprilie 1986.

Ea a fost abandonată de părinții ei într-o casă de copii unde a trăit până la vârsta de șapte un coșmar inimaginabil. “În zilele bune primeam un colț de pâine”, povestește Oksana la ESPN și asta încă nu e partea cea mai rea.

“Între vârsta de cinci și șapte ani am fost violată în fiecare zi” s-a destăinuit ea 20 de ani mai târziu într-un interviu cu site-ul The Players Tribune, explicând că acesta era modul în care personalul casei își rotunjea veniturile vânzând trupul copiilor pe care se presupunea că îi protejează.

Mama ei adoptivă, Kay Masters, din Louisville, statul Kentucky, a aflat din acel interviu tragicul adevăr despre Oksana, pe care ea o înfiase în 1996 din casa de copii unde fetița de șapte ani trăia un coșmar greu imaginabil.

Oksana, care nu vorbea un cuvânt engleză când a ajuns în Statele Unite, a învățat limba rapid uitându-se la desene animate cu Scooby Doo. Au urmat ani grei la granița dintre copilărie și adolescență, cu operații repetate, în care i-au fost amputate ambele gambe.

Dar Oksana nu s-a descurajat, a învățat să meargă pe gambe protetice și a început să practice sportul de performanță. A început cu canotajul, participând pentru prima oară la Jocurile Paralimpice de la Londra în 2012, unde câștigă medalia de bronz cu partenerul ei din 2011, Rob Jones.

foto: Oksana Masters Twitter

Fără pauză ea a s-a pregătit și a concurat la Jocurile de Iarnă de la Soci 2014 (combinata nordică), Rio 2016 (ciclism), 2018 Pyeongchang (combinata nordică, cu fracturi multiple la braț), 2020 Tokyo (ciclism) și 2022 Beijing (biatlon), câștigând 11 medalii pentru Statele Unite, între care cinci de aur.

Capacitatea ei fantastică de efort i-a uimit până și pe antrenorii ei. „Ea are cel mai înalt prag de rezistență la suferință pe care l-am văzut vreodată”, spune Brad Alan Lewis, antrenorul echipei americane paralimpice. „Ceea ce mi-a dat cea mai mult de furcă a fost să o conving să nu mai facă antrenamente sau vizite la sală atunci când trebuia să se odihnească…”

Să se odihnească? „A trebuit să o forțez să facă pauză atunci când s-a accidentat după Jocurile de la Londra. A fost aproape necesar să o împiedic fizic să se antreneze, descrie Roger Payne, un alt antrenor al echipei paralimpice. “De câte ori nu i-am spus: ‘Oksana, sunt antrenorul tău, nu sunt aici să-ți stau în cale’ ?”

„Nu am făcut sport pentru a câștiga totul”, declara Oksana la The Players Tribune. “A fost un fel de terapie pentru mine”.

Acum ea este la Beijing la a cincea participare la Jocurile Paralimpice, în momente grele pentru țara sa de baștină, dar empatia de care dă dovadă nu o părăsește nici în ceea ce privește colegii ei din țările agresoare, care au fost excluși din competiții.

„Este trist și simpatia mea merge către sportivii ruși și belaruși. Sincer, eram la sala de mese și unii dintre ei au venit și m-au îmbrățișat și plângeau, spunând că voiau să concureze. Mi-aș dori să trăim într-o lume în care fiecare atlet din fiecare țară să poată reprezenta fiecare țară a lumii. Veniți împreună și sprijiniți-vă reciproc și participați nu unul împotriva celuilalt, ci unul cu celălalt. Mi-aș dori să fie aici și sper să fie pace foarte curând. Abia aștept să concurez cu sportivii ruși și cu sportivii belaruși.” spune Oksana.