Studentul din Manchester și-a ascuns Steaua lui David. Nu a vrut să devină o țintă

Potrivit unui Reportaj Sunday Times (de Gabriel Pogrund), Jonah Jayson are 21 de ani și studiază geografia la Universitatea Metropolitană din Manchester. Este evreu. Săptămâna trecută a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. Și-a pus lănțișorul cu Magen David – Steaua lui David, sub cămașă, în timp ce se afla în campus.

Vorbind în marja unui priveghi pentru israelienii uciși desfășurat la Manchester miercuri, el mi-a spus: „Am fost foarte atent să nu-l port. Urăsc să fac asta. Face parte din identitatea mea, face parte din cine sunt, dar sunt speriat pe acest front, ca să fiu sincer”.

În copilărie, Jayson a frecventat JFS, cea mai veche școală evreiască din țară, în Kenton, în nord-vestul Londrei, unde își amintește că autobuzul școlii sale a fost atacat cu pietre și unde, săptămâna trecută, elevilor li s-a spus că pot să-și scoată sacoul pentru a reduce riscul de atacuri motivate de ură.

Cu toate acestea, spune el, nimic nu se compară cu ura reflex față de Israel la care a fost martor în campus – și chiar, în unele cazuri, cu exaltarea vărsării de sânge evreiesc. Duminică, în timp ce atacurile continuau, președinta societății palestiniene a Universității Manchester a luat cuvântul la un miting în centrul orașului. Ea a proclamat că este „plină de mândrie” și „plină de bucurie [pentru] ceea ce s-a întâmplat” și mândră că „rezistența palestiniană a ajuns în acest punct”.

Jayson l-a auzit pe un coleg de facultate spunând ceva asemănător la o prelegere. Pe stâlpii de iluminat sunt afișate postere care dau vina pe așa-numiții coloniști sioniști sau, într-un caz, pe burghezie. „Sunt la limită în mod constant”, spune el.

Pentru aproape fiecare evreu britanic, de fapt, pentru evreii din întreaga lume, ultima săptămână a avut o dimensiune incalculabilă. Cel mai mare masacru de evrei de la Holocaust încoace. Imagini cu cadavre chircite de evrei și împrăștiate pe o autostradă – evocând nu naziștii, ale căror mijloace erau mai organizate, ci pogromurile: orgiile de violență aleatorie din Rusia țaristă care au împins mulți evrei în aceste insule și pe strămoșii mei într-un avanpost al imperiului britanic acum aproximativ un secol.

Cu relatări privind incidentele antisemite care s-au cvadruplat în ultima săptămână, evreii britanici suferă consecințele războiului din Israel și Gaza. Aceste incidente – printre care se numără intimidarea în fața sinagogilor și difuzarea la volum mare a muzicii militare germane – vor crește probabil pe măsură ce se apropie o invazie israeliană. Conflictul din Orientul Apropiat provoacă, de asemenea, o creștere a incidentelor islamofobe, pe care Poliția Metropolitană a Londrei (Met) le-a înregistrat în ultima săptămână, deși a remarcat că nu este „nimic asemănător în ceea ce privește amploarea creșterii” incidentelor antisemite.

Inumanitatea dezbaterii care s-a revărsat în orașe, campusuri și pe rețelele de socializare i-a surprins chiar și pe cei căliți de episoadele anterioare. Mulți stângiști au devenit experți în modul precis în care au fost sau nu sacrificați bebelușii evrei. Alții au fost în mod deschis încântați. „A murit poporul tău?”, a întrebat o femeie la un protest pro-Palestina în fața ambasadei israeliene din Kensington săptămâna trecută, plângând fals cu pumnii. „Bine”. La un kilometru sau doi spre nord, în Chalk Farm, două fete au fost filmate în timp ce smulgeau afișe cu evreii dispăruți dintr-o stație de metrou. Spunea una dintre ele: „Asta e pentru Palestina.”

Deoarece capacitatea Israelului/Palestinei de a diviza alte societăți nu cunoaște granițe, nici imaginile cu care mulți evrei au fost transpus cu înfiorare nu cunosc granițe. La 48 de ore de la atac, protestatarii din Sydney, Australia, scandau: „Gazați-i pe evrei”.

Este imposibil de articulat modul în care astfel de atacuri verbale afectează sufletul evreiesc și cât de repede evocă cele mai grave episoade din istoria noastră. Ele au proliferat pe cale digitală în rândul tinerilor (există aproximativ 9.000 de studenți evrei în campusurile din Marea Britanie) și al comunității în general (270.000 sau 0,5% din populație). La fel de dureroasă este și tăcerea: a prietenilor cu o gândire corectă care nu au avut nevoie de nicio invitație pentru a participa la mitinguri împotriva ororilor vizitate în Gaza, cum ar fi cel de sâmbătă de la Londra, dar care nu au spus și nu au făcut nimic atunci când evreii au fost uciși și Israelul nu își începuse încă răspunsul militar.

Invariabil, poveștile individuale sunt cele mai lămuritoare. Ce înseamnă să îți pui Magen David deoparte? Ce înseamnă pentru Dov Forman, 19 ani, strănepotul lui Lily, 99 de ani, care a supraviețuit la Auschwitz, dar a cărei mamă și frați nu au supraviețuit, să „ezite” pentru prima dată înainte de a-și pune kippa în public? Sau pentru Chen Bass, 24 de ani, o evreică de origine israeliană din Manchester, care a stat în casă toată săptămâna și a simțit o frică pe care nu a experimentat-o niciodată în această țară, doar pentru a decide să fie alături de oamenii ei la priveghiul din Manchester?

Evreii britanici sunt deopotrivă temători și galvanizați. Miercuri, sora mea Ellie, în vârstă de 22 de ani, a decis să participe la un eveniment J-soc (societatea evreiască) în campusul de la Bristol. Dar, în loc să își anunțe locația, aceasta i-a îndrumat pe participanți către „locația obișnuită”. Acesta a fost un răspuns la îndrumările existente ale CST, organizația caritabilă evreiască de securitate, care spune că studenții nu ar trebui să anunțe unde se întâlnesc. Cu toate acestea, după spusele ei, locul a fost „complet aglomerat” – și nu doar de suspecții obișnuiți, ci și de genul de oameni care ar fi putut, în mod normal, să bea halbe de bere într-o cârciumă.

Adică studenți evrei normali, copii apolitici, mulți dintre ei seculari, care au fost mișcați să facă ceva săptămâna trecută; care au simțit atracția Yiddishikeit-ului lor, a evreității lor, a poporului lor.

Atunci când aparții unui popor care numără 15 milioane de oameni în întreaga lume, dintre care jumătate trăiesc în Israel, niciun evreu nu se află niciodată la mai mult de un grad sau două de separare de o persoană afectată; sportul „geografiei evreiești” – aflarea legăturilor cuiva cu altul – a fost subminat în mod întunecat pe măsură ce oamenii descoperă legături cu cei uciși și mutilați, și cu rezerviștii recrutați înapoi în armată.

Unul dintre cei uciși săptămâna trecută a fost Yaron Shay, în vârstă de 21 de ani, care s-a confruntat cu teroriștii la kibbutzul Kerem Shalom. El este fratele mai mic al lui Ophir, care, nu cu mult timp în urmă, a fost lider de tineret în tabăra de vară evreiască a fraților mei din Țara Galilor. La slujba de Shabbat de vineri de la sinagoga mea, pliantul comunității a anunțat uciderea fiului unui membru al congregației și a nepotului altuia. Mulți oameni plângeau în tăcere.

Se simte ca și cum aceștia sunt evrei care se confruntă cu o realitate a existenței noastre: „În fiecare generație, ei se ridică pentru a ne distruge” – Vehi Sheamda, un vers din secolul al VIII-lea citit la Pesah – Paștele evreiesc, descrie psihicul evreiesc la fel de bine ca orice altceva scris de atunci. Oricât de firav ar fi uneori, acel sentiment de pericol existențial este mereu prezent, valiza mentală este mereu pregătită.

Marea Britanie rămâne un loc binevoitor pentru evrei. Cu toate acestea, în ultimele zile, evreii au fost în retragere. Vineri, nouă școli evreiești ar fi fost închise, multe dintre ele frecventate de evrei strict religioși – deci ușor de identificat -, anticipând actele de violență stradală provocate de apelurile Hamas pentru o „zi internațională a furiei”. În aceeași zi, fratele meu a dezvăluit că standul J-soc de la târgul interconfesional al universității sale a fost eliminat din cauza lipsei de securitate. În fiecare vineri seară, la sinagogi, membrii se oferă voluntari să poarte veste de înaltă vizibilitate și veste anti-înjunghiere pentru a sta afară ca „agenți de securitate”.

Nimeni nu se așteaptă neapărat la un atac, însă premisa acestui ritual al vieții comunitare este că nimeni nu poate fi sigur. La această anxietate se adaugă sentimentul că unele organizații nu sunt pregătite să acorde aceeași demnitate morților israelieni ca și altora, iar Federația de Fotbal a refuzat să ilumineze arcul de pe Wembley în culorile Israelului, așa cum a făcut cu Ucraina, Turcia și Franța. În același timp, experiența a generat solidaritate. „În cele peste patru decenii în care am fost implicat în viața evreiască și în viața israeliană, nu am mai simțit niciodată un sentiment ca acesta”, a declarat rabinul Dovid Lewis din sudul orașului Manchester, la priveghiul de miercuri. La sinagoga sa, evrei de toate culorile, reformați, ortodocși, rabini bărbați și femei, oameni care în vremuri obișnuite nu s-ar fi rugat niciodată împreună, s-au ridicat și au cântat ca unul singur.

Cealaltă notă înălțătoare pentru mulți a fost vigoarea cu care Marea Britanie oficială a susținut cu tărie comunitatea sa. Regele, prim-ministrul și liderul opoziției și-au exprimat solidaritatea cu Israelul. Nu mai departe de 2020, cu Jeremy Corbyn ca lider al Partidului Laburist, o astfel de declarație ar fi fost imposibilă, iar conferința Laburistă, care a trecut fără incidente săptămâna trecută, ar fi devenit o mizerie furioasă. Vineri, Matt Jukes, comisarul adjunct al Met, a făcut pasul neobișnuit de a participa la slujba de la sinagoga mea, unde a fost întâmpinat de rabini.

De aici jocul delicat de reasigurare și anxietate profundă care a definit ultima săptămână pentru evreii britanici.

În Exodul, Dumnezeu îi spune lui Moise că evreii sunt un „popor cu gâtul țeapăn” – un popor zbuciumat și încăpățânat, divizat și greu de condus. Săptămâna trecută, am avut senzația că evreii din Marea Britanie au fost în mod curios uniți și, poate, cu gâtul țeapăn din motive diferite: capetele înclinate în permanență pentru a afla noutăți. Nu toți evreii se preocupă profund de Israel sau îi susțin guvernul, dar fiecare evreu este afectat de o crimă în masă în statul în care trăiesc cei mai mulți evrei din lume. După cum a spus Jayson: „Stau la cursuri și mă gândesc tot timpul la asta. În momentul de față este tot ce există”.