Studiu publicat în Nature: Cele mai vechi dovezi ale prezenței umane în Europa, descoperite la situl Grăunceanu din România

O echipă internațională de cercetători afirmă că a descoperit la situl Grăunceanu din România cele mai vechi dovezi ale prezenței umane în Europa, datând de acum cel puțin 1,95 milioane de ani, potrivit unui studiu publicat de Nature Communications.

Până la acest studiu, dovezile privind prima apariție a homininilor în afara Africii provin din situl de la Dmanisi, Georgia. Datat la 1,85-1,77 milioane de ani, ansamblul de la Dmanisi include un număr mare de resturi de hominini, precum și materiale litice și dovezi ale modificării de către hominini a resturilor animale (de exemplu, urme de activități de măcelărie).

Cercetătorii afirmă în acest studiu că au identificat “dovezi ale activității homininilor în situl de la Grăunceanu, România, sub forma mai multor oase marcate cu tăieturi”.

Estimările biostratigrafice și de vârstă uraniu-plumb (U-Pb) de înaltă rezoluție sugerează că vechimea sitului de la Grăunceanu este mai mare de 1,95 milioane de ani, făcând din acest sit una dintre cele mai bine datate localități de hominini timpurii din Europa.

Dovezile se bazează pe mai multe oase de animale marcate cu tăieturi găsite în sit, care au fost datate cu precizie folosind tehnici de datare cu plumb uraniu. Opt oase prezintă urme de tăieturi cu grad ridicat de încredere, iar alte 13 specimene prezintă urme probabile de tăieturi. Aceste modificări apar pe diferite oase de animale, în principal de la mamifere cu copite, și sunt în concordanță cu practicile de activități de măcelărie.

Reconstrucția mediului din sit, bazată pe analiza izotopică a dinților de cal, arată că homininii timpurii trăiau într-un climat relativ temperat, cu variații sezoniere. Peisajul era caracterizat de pășuni deschise cu unele zone împădurite, ceea ce sugerează că acești oameni primitivi s-au putut adapta la medii diverse, departe de originile lor africane.

Descoperirea contribuie la un număr tot mai mare de dovezi care sugerează că homininii s-au dispersat în Eurasia mai devreme decât se credea anterior, posibil înainte de acum 2,0 milioane de ani. Acest lucru pune în discuție părerea îndelung susținută conform căreia situl georgian de la Dmanisi, datat în urmă cu 1,85-1,77 milioane de ani, a reprezentat prima prezență umană în afara Africii.

Deși situl de la Grăunceanu nu are unelte de piatră sau fosile de hominine, analiza tafonomică dezvăluie urme de tăieturi la rate comparabile cu cele ale altor hominini timpurii.

Acest sit demonstrează în mod clar prezența homininilor în sud-vestul Asiei/Europa de Est în Pleistocenul timpuriu (Gelasian), însă momentul exact al dispersării inițiale a homininilor din Africa și succesul pe termen lung al acestor dispersări reprezintă un subiect de dezbatere.

O localitate eurasiatică din Pleistocenul timpuriu care ar putea arunca lumină asupra dispersării inițiale a homininilor în Eurasia este Grăunceanu, situată în Valea Râului Olteț din România, afirmă aceștia. Această regiune este situată în bazinul sedimentar dacic, chiar la sud de Munții Carpați. Depozitele provin din Formațiunea Tetoiu, ale cărei sedimente reprezintă multiple secvențe fluvio-lacustrine bogate în fosile. Această formațiune se întinde de la baza Pleistocenului până la circa 1,3 milioane de ani. Grăunceanu a fost excavat inițial în anii 1960 și este unul dintre cele mai bine cunoscute situri din Pleistocenul timpuriu din Europa central-estică.

Analizele paleoecologice sugerează că Grăunceanu a fost un mediu de pădure-stepă de-a lungul râului paleo-Olteț. Alte localități din Valea Râului Olteț includ siturile de la Pietriș și Valea Roșcăi și situl puțin mai tânăr din punct de vedere biocronologic Fântâna lui Mitilan, precum și mai multe localități mai mici. Deși la Grăunceanu nu au fost identificate resturi de hominini sau materiale litice in situ, cercetătorii anteriori au descris materiale litice din situl din apropiere Dealul Mijlociu, pe care Radulesco și Samson l-au plasat într-un orizont faunistic similar cu cel de la Grăunceanu.

Cele opt exemplare identificate ca având urme de tăietură cu grad ridicat de încredere includ patru tibii, o mandibulă, un humerus și două fragmente de os lung. Toate exemplarele identificabile din punct de vedere taxonomic cu urme de tăietură cu grad ridicat de încredere provin de la artiodactile, cu excepția unei tibii de carnivor mic. Majoritatea specimenelor au două sau mai multe urme liniare identificate ca urme de tăiere.