Summitul de la Madrid împinge Uniunea Europeană în brațele NATO și îndepărtează ideea unei armate europene

Analiză a publicației spaniole 20 Minutos, preluată de Rador:

NATO și Uniunea Europeană sunt complementare. Aceasta este premisa pe care liderii statelor membre au repetat-o cel mai mult la summitul de la Madrid. Dar realitatea pare să fie alta: întărirea Alianței Atlantice duce la o Uniune care este mai dependentă de Apărarea atlantismului și, prin urmare, mai supusă planurilor Statelor Unite. Înaltul Reprezentant al UE, Josep Borrell, a insistat în ultimele luni asupra necesității unui bloc de 27 mai suveran față de Washington, mai ales după retragerea eșuată din Afganistan. Dar acum situația s-a schimbat.

Odată ce Finlanda și Suedia aderă la NATO, 97% din teritoriul Uniunii Europene va fi deja acoperit de scutul militar și nuclear oferit de Alianță și acest lucru are o dublă semnificație: Uniunea Europeană, neofit în materie militară ca bloc, știe că nu poate face față provocărilor prezente și viitoare, motiv pentru care are nevoie de NATO, dar, în același timp, instabilitatea Statelor Unite este și un risc. O înfrângere democrată în 2024 în favoarea Trumpismului din nou (nu neapărat Donald Trump, dar propunerile lui) ar schimba din nou contextul.

Pe hârtie, Cei 27 sunt de acord asupra necesității unei „UE mai puternice și mai capabile în domeniul securității și apărării”. Și în această linie au vorbit liderii instituțiilor europene. „Nu numai că trebuie să investim mai mult, dar cu siguranță să cheltuim și să investim mai mult, împreună. Cu opțiuni precum piețele comune, să consolidăm baza industrială și tehnologică europeană în acest domeniu. Mai ales având în vedere rolul IMM-urilor”, a comentat președintele Consiliului European , Charles Michel, după argumentaţia lui Borrell însuși. Pentru Înaltul Reprezentant, cheia este „să creștem cheltuielile militare într-un mod coordonat, cheltuind mai mult și mai bine, împreună”.

În acest sens, aceștia au solicitat și Comisiei Europene să prezinte un posibil program european comun de investiții în apărare, „care include explorarea unui vehicul pentru scutirea de TVA și pentru proiecte europene de apărare de mare interes comun”. Baza acestor planuri este Busola Strategică prezentată de Serviciul European de Acțiune Externă în urmă cu câteva luni. În ea, printre altele, Borrell pledează pentru lansarea unei forțe militare comune de acțiune rapidă în următorul deceniu, cu până la 5.000 de soldați, pentru a reacționa în situații de criză. Liderii Celor 27 au binecuvântat această idee la acea vreme, înțeleasă de mulți ca germenul unei armate europene încă îndepărtate.

Dar atât de îndepărtate? Realitatea este că da. Deciziile de apărare trebuie luate „în unanimitate” în Consiliul European, iar demersurile întreprinse trebuie făcute respectând și deciziile NATO. Puterea este în mâinile statelor membre, iar acestea sunt făţiş divizate: sunt tocmai cele care preferă formarea unei armate europene, cunoscuţi drept pro-europeni. Sunt state importante precum Franța sau Germania, Spania și Italia. De cealaltă parte se află așa-zișii atlantiști, care susțin că UE rămâne atașată demersurilor întreprinse de NATO, așa cum este cazul în prezent, și că generează o dependență de Statele Unite. Este cazul Portugaliei, Poloniei sau Ungariei.

UE, pentru moment și pe termen scurt și mediu, este irevocabil „încătușată” de Alianța Atlantică, iar summitul de la Madrid întărește această dependență. În acest scenariu, Daniel Gil, de la The Political Room, explică ziarului nostru că „trebuie să vedem mai întâi ce eforturi urmează să depună UE în materie de Apărare pentru că, abandonând unitatea de intervenție rapidă și promisiunea că Comisia va fi coordonator în acest sens, restul nu depășește stadiul declarațiilor. Ceea ce a făcut invazia Ucrainei a fost să întărească rolul statelor membre”. Momentan „avem foarte puține proiecte comune”, iar UE „îşi târăște picioarele din motive interne”.

„Uniunea nu face munca pe care trebuie să o facă și aceasta nu este vina NATO sau a Statelor Unite”, deși, spune el, „în mod clar, Alianța poate încetini munca pe care Uniunea o poate face în acest sens”. Gil asigură că „nu există neapărat ceva pervers”, ci pur și simplu să gândim în cheie națională. „Acum ţările au deja garantată Apărarea cu umbrela NATO”. Dar aici vine un avertisment: „UE se joacă cu focul pentru că viitorul Statelor Unite este clar incert; este foarte greu de prezis cum vor fi Statele Unite în doi sau trei ani”. Gil trage o concluzie. „Cu cât NATO este întărită mai mult, cu atât devine mai mare dependența de Statele Unite şi asta reprezintă un risc pentru UE, deoarece Statele Unite nu s-au aflat niciodată într-un moment de slăbiciune precum cel pe care îl experimentează acum pe plan intern”.

În orice caz, UE nu are atât de multe opțiuni. „În 2024 sunt alegeri în Statele Unite și în doi ani Uniunea nu poate deveni un actor independent în materie de apărare când nu a reușit să fie așa în decenii”, spune analistul, pentru care cel mai important lucru acum este că UE „își marchează propriul drum și încearcă să atenueze cele mai imediate și grave consecințe ale războiului și să-și consolideze pe cât posibil capacitățile în următoarele 24 de luni”. Pe scurt, „UE trebuie să se pregătească pentru o lume în care Statele Unite nu ne vor apăra întotdeauna”.

La rândul său, Guillermo Íñiguez, analist politic și masterand în drept european de la London School of Economics, susține că există două probleme: „Una a fost lipsa de realism a lui Macron – pentru că Franța este țara care apără cel mai mult o UE a Apărării – în ceea ce privește integrarea europeană, iar celălalt este că Uniunea a fost victima propriei structuri, în care președințiile semestriale ale Consiliului nu permit propunerea de proiecte pe termen mediu”.

De asemenea, Íñiguez consideră că „dacă a existat un moment în care suveranitatea europeană ar putea fi impusă pe agendă, acesta a fost în ultimele luni”, dar summitul NATO „a lăsat clar să se înţeleagă că nu există o strategie europeană care să ne permită să uităm de Alianță”. Astfel, analistul consideră că „orice scenariu al unei Europe a Apărării trebuie să treacă prin colaborarea cu NATO”, dar asta „nu înseamnă că politica europeană de apărare nu trebuie dezvoltată”, dar pare „foarte greu să se gândească la un substitut european al Alianței Atlantice”. (Traducerea Rador: Rodezia Costea)